Păcatele slugerului/Capitolul XXVII - Punerea la cale a unei fapte de răzbunare

 

Dacă sulgeriul fusese pus în cunoștința celor vorbite și hotărîte în adunarea de la părintele Gheorghe, la care luase parte satul, el nu putea să aibă nici o știre despre cele puse la cale în altă întrunire, neasamanat mai mică, care se ținuse într-aceeași sară, după ce se spărsese adunarea obștiei.

Vlad Catana, ajungînd lîngă cei doi fii ai lui Stan Făcăoariu, Mihai și Neculai, în clipa în care aceștia ieșeau din ograda părintelui Gheorghe, li zise încet:

— Veniți după mine! și apucase drumul la vale spre casa lui, iar ei se ținură după dînsul.

Cînd ajunse aproape de poarta lui, cîrni spre stînga, intră într-o curte părăsită cu gardul stricat, străbătu grădina din dosul acelei curți, sări peste gard în țarină; apoi după ce se încredință că flăcăii îl urmează, merse drept la muchia rîpei de deasupra Pietrosului Mare unde se opri. În dreapta, în stînga, în dosul lui, dinaintea lui, pănă devale în pîrău, locul era descoperit: nu se vedea nici o tufă.

Mihai și cu Neculai ajungîndu-l în curînd, Vlad se puse jos făcînd semn tinerilor să șadă și ei.

— Se vede ca ziua, zise el cu glasul înăbușit, nu se poate apropia nimene fără ca să-l zărim de departe, totuși ar fi bine să vorbim încet: lucrurile ce am să vi le spun nu trebuiesc auzite de alții decît de voi.

Vă știu, urmă ungureanul, de băieți inimoși și fără frică; știu că urîți din suflet pe ciocoiul scîrbos care o mîncat jumatate din moșia strămoșască, care vă jăfuiește pe fiecare zi, care este pe cale să vă rîpească și ce v-a mai rămas din pămînturile voastre, care zilnic își bate joc de voi și își face rîs de nevestele și de surorile voastre. Satul o hotărît mai adinioarea să pornească din nou judecată împotriva sulgeriului și să trimata la Ieși pe nenea Stan pentru a da domniei jalbă din partea obștiei. Domnul cel nou este drept și ține cu norodul; avem bună nădejde că vom capata de astă-dată dreptate. Sulgeriul va fi silit să ni întoarcă pămînturile ce ni le-a luat pe nedrept și să se mute de pe locurile noastre. Dar prin asta nu ne mîntuim de dînsul: domnia se schimbă necontenit și judecățile se deschid din nou la fiecare schimbare. Peste un an, mult peste doi sau trei, domnul drept și milostiv de astăzi are sa fie mazilit. De unde știm noi că în locul lui nu vine altul, a cărui ureche să fie surdă la jălbile norodului și plecată numai la acele ale boierimii, sa nu vie în scaun un domn la care Strilea și cu rudele lui să aibă trecere mare? Sulgeriul cu bună samă că va începe atunci din nou judecata, ni va da din nou ramași, și noi vom fi siliți să-i întoarcem pămînturile și venitul ce-l vom fi luat dintr-însele, afara de cheltuielile ce va trebui să le facem cu drumurile, de gloabă pentru paguba pricinuită și de ciubote grele la oamenii domnești.

— Dar atunci ce-i de făcut? întrebară într-un glas Mihai și Neculai.

— Să desființăm pricina răului, răspunse scurt Vlad.

— Cum? Să omorîm pe boieriu? întrebară flăcăii.

— Moartea unui ticălos, lacom, hrăpăreț și desfrînat ar cîntări puțin pe lîngă liniștea, închezeșluirea averii și a cinstei unui sat întreg, zise Vlad cu hotărîre. Dar nu este nevoie să-l omorîm; ne putem mîntui de dînsul și într-alt feli!

— Cum? întrebară tinerii.

— Să punem mîna pe el și să-l dăm pe sama unui cunoscut al meu, dușman de moarte al sulgeriului, căruia, după ce l-a lasat sarac i-a necinstit și muierea. Cunoscutul meu nu voiește să ucidă pe sulgeriu, dar se îndatorește să-l ție la loc ascuns și să nu-i deie drumul pănă ce Strilea, pe lîngă că-i va întoarce tot ce i-a luat, va da hîrtie încredințată cu blăstăm că toate dăniile ce le-a capatat, atît părintele său, banul Constantin, cît și el însuși nu sînt decît cumpărări meșteșugite și că veniturile adunate ce le-a luat de pe aceste părți cumparate pe nedrept întrec cu mult banii cu care le-a cumparat. Înțelegeți voi că față de astfeli de hîrtii rămîn răsuflate nu numai dăniile ca fiind meșteșugite, dar și cumpărăturile, căci dacă dăniile erau meșteșugite, sulgeriul nu era răzăș cînd a făcut cumpărăturile; și, prin urmare, sînt răsuflate și ele.

— Dar dacă sulgeriul nu iscălește hîrtia sau arată pe urmă că o iscălit-o prin silă? întrebă Mihai Făcăoariu.

Vlad zîmbi.

— Asta este treaba cunoscutului meu. Dacă l-ați cunoaște nu v-ați îndoi că va scoate de la sulgeriu orice hîrtie ar socoti de trebuință.

— Dar cine-i cunoscutul tău? întrebă iar Mihai.

— Am jurat să nu-i spun numele și am jurat că nu-l va vedea nici unul din acei care mă vor ajuta să dau pe sulgeriu în mînile lui.

— Da’ cum să punem mîna pe boieriu? întrebă Neculai.

— Vă voi spune cum, răspunse Vlad scoțînd din chimir o cruce de alamă galbănă, avînd sapata pe dînsa chipul Mîntuitorului răstignit; dacă jurați pe această cruce să nu destăinuiți nici macar la moartea voastră nimica din cele ce v-am spus pănă acuma, din cele ce le veți auzi de acum înainte, din cîte le veți vedea făptuindu-se sau le veți făptui voi înșivă în această lucrare, dacă vă legați să m-ascultați orbește, să îndepliniți orbește orice vă voi poronci și să nu vă dați înapoi dinaintea nici unei primejdii.

Și Vlad le întinse crucea: flăcăii se sfătuiră din ochi. Ei fusese crescuți în simțirile celei mai înverșunate uri împotriva Strileștilor; nu o dată auzise ei pe tatăl lor și pe frații lui plănuind uciderea sulgeriului. Porniți din firea lor spre fapte crude, ei n-ar fi stat multă vreme la gînduri nici pentru a se lega să ieie parte la uciderea sulgeriului, și Vlad li cerea doar numai să ajute la prinderea și închiderea lui în loc teafăr. Amîndoi puseră deodată mîna pe cruce.

— Jurăm să nu destăinuim nimica din cîte le-am auzit și le vom auzi, jurăm să tăcem despre toate cîte le-om făptui sau le-om vedea făptuindu-se, așa să-mi ajute Dumnezeu, zise încet și răspicat Vlad.

Și flăcăii, cu mîna pe cruce, rosteau la rîndul lor fiecare din cuvintele ce ieșeau din gura ungureanului; iar după ce mîntuiră jurămîntul fiecare din ei sărută crucea.

— Iaca planul ce l-am alcătuit cu cunoscutul meu, zise Vlad după ce vîrî iar crucea în chimir. Sulgeriul merge acuma adesa de stă de vorbă cu Gavril sihastrul de la Poiana Prălii, nădăjduind că va izbuti să facă pe călugăr să-i dăruiască partea lui de moșie. Călugărul însă ține cu noi și nici nu gîndește să lipsască pe copiii frăține-său de moștenirea ce li se cuvine. Dar el este șiret și poarta pe sulgeriu cu nădejdea că-i va lăsa lui partea de moșie și astfel capătă de la boieriu multe de ale hrănii și de ale îmbrăcămintei, care tot la soră-sa merg. Sulgeriul merge la sihastru numai după prînz, singur, calare și nu se întoarce înainte de asfințitul soarelui, cînd pe drum nu se mai află nimene. Dacă ne-am aținea tustrei în tufele deasupra podului de la Lăiță, la cotitură, unde-i drumul strîmt de tot, ar fi lene, întinzînd o frînghie de-a curmezișul drumului, între doi copaci, să-l doborîm la pămînt cu cal cu tot. Sulgeriul pleacă de la călugăr totdeauna după asfințitul soarelui; în locul unde vom întinde frînghia este întuneric chiar și ziua; el nu va vedea frînghia și chiar de ar vedea-o, cum vine el în umbletul cel mare, nu va avea vreme să oprească calul care, lovindu-se de frînghie, se va prăbuși cu călăreț cu tot la pămînt. Atunci, înainte ca sulgeriul să poată să-și revie în fire, vom tăbărî pe el șl—1 vom lega burduf.

— Și după ce l-om lega, întrebă Mihai, ce să facem cu dînsul?

— Avem să-l luăm binișor și să-l ducem peste pîrăul Pietrosul Mare, în fundul unei scursuri, unde îl vom lega de un copac cu un căluș în gură și-i vom spune că îl lăsăm ca să moară de foame acolo sau ca să fie rupt de fiare. Bineînțăles că ne vom mînji cu funingine pe obraz ca să nu ne cunoască.

— Și cunoscutul tău are să vie să-l dezlege? întrebă Mihai.

— Cunoscutul meu va fi aproape de noi, dar noi nu-l vom vedea; el va lasa să treacă cîteva ceasuri de noapte, apoi se va face că trece pe lîngă copacul de care va fi legat sulgeriul și se va arata foarte mierat recunoscîndu-l.

— Și-i va da drumul?

— Numai după ce sulgeriul își va pune iscălitura pe cartea cu blăstăm prin care recunoaște că dăniile lui și acele ale tătîne-său sînt meșteșugite, în fața unui preut care va iscăli și el lîngă sulgeriu.

— Dar de unde popa?

— Asta-i treaba cunoscutului meu; am toată nădejdea într-însul.

— Și cînd să ne aținem la Laiță?

— Poate mîni, poate poimîni, poate peste cîteva zile: întăia oară cînd sulgeriul va veni la părintele Gavril. Cunoscutul meu are o ascunzătoare bună în apropiere de podul de la Laiță, în. care stă supus ziua întreagă. Voi, de acuma înainte, să urmăriți pe sulgeriu în fiecare după-amiază și, îndată ce veți vedea că apucă drumul Prălii, să vă luați după dînsul. Eu voi păzi la prisaca mea de pe fața Ciubotariului, drumul trece pe lîngă ea și sulgeriul nu poate să treacă nici la deal, nici la vale fără ca să prind de veste. Cum va trece, voi înștiința pe cunoscutul meu prin sămnul știut între noi și voi merge să vă aștept de la deal pe pod.

— Dar dacă boieriul n-a fi singur, întrebă Neculai.

— Nu vom face nimica și vom lasa treaba pe altă dată cînd va fi singur. Dar nu mă tem de asămene lucru, căci sulgeriului îi place să umble singur: el este un om blastamat, nu se teme de Dumnezeu, dar de oameni sau de primejdii și mai puțin.

— Și gloanțele lui nimerește rîndunica în zbor, zise Mihai.

— De va apuca să puie mîna pe pistoale înainte să fi tăbărît noi trei pe el, vai de pielea noastră, zise Neculai pe care numai la acel gînd îl apucase fiorii.

— Doară avem și noi puști și vom putea trage asupra lui dintre tufe, în dosul fiecăreia din ele va pîndi cîte unul din noi; cea mai depărtată dintr-însele este la zece stînjăni, iar cea mai apropietă la cinci stînjăni de drum. Dacă nici unul din noi nu-i meșter de pușcă ca sulgeriul, fiecare împușcă iepurele în fuga mare: ce dracu, vom nimeri doară un om.

— Atunci tot se poate întîmpla să facem moarte de om? zise Neculai.

— Numai dacă s-ar întîmpla un lucru ce mi se pare cu neputință; adică dacă sulgeriul ar apuca să puie mîna pe pistoale înainte ca noi să ne fi aruncat asupra lui. La asămene întîmplare n-am avea ce să facem; trebuie să-l răpunem, căci de nu-l răpunem, sau ne împușcă, sau ne bagă în ocna.

— Cu ce se-ncărcăm puștile? întrebă Neculai.

— Cu praf și cu haliciuri. Praf de pușcă aveți?

— N-avem, răspunseră flăcăii.

— Vă voi da eu că am de cel mai bun, zise Vlad, precum și poște și haliciuri. Voi avea la mine frînghii bune și chiar funingină cu care să ne mînjim ca să nu ne cunoască boieriul.

Dar cu calul ce vom face? mai întrebă Mihai.

— Cunoscutul meu a avut grijă și de asta: a pregătit o ascunzătoare pentru cal. Îndată ce vom fi dat pe sulgeriu pe mîna lui… pe mîna cunoscutului meu; și Vlad își mușcă buzele pentru că fusese cît pe ce să scape numele acelui cunoscut, voi duce chiar eu calul în acel loc.

Mai bine de un ceas încă Vlad Catană răspunse la întrebările flăcăilor, și îi lămuri, pănă în cele mai mici amărunte, partea ce aveau s-o îndeplinească în îndrăzneața faptă ce o pusese la cale cu tainicul lui cunoscut. Cînd cei trei tovarăși se despărțiră pentru a se duce la casele lor, cucoșii cîntase de mult de miazănoapte. Și tustrei ardeau de nerabdare să vadă sosind mai degrabă ceasul în care erau să puie mîna pe boieriul urît de ei, flăcăii în nădejdea să mîntuie satul de el, Vlad în acea de a vedea învins și smerit pe acel care-i făcuse atît de usturătoare batjocură.