Păcatele slugerului/Capitolul XXV - Un preut la locul lui

 

Neculai Călin, pădurariul lui Strilea, care păzea prisaca boierească în lipsa lui Solomon ramas la curte, văzuse pe călugăr umblînd plecat la pămînt, parc-ar fi căutat ceva, oprindu-se pe alocurea pentru a umbla cu mîinile pe jos.

A doua zi, nu trecuse încă un ceas de la răsăritul soarelui, cînd acelaș pădurar văzu ieșind din tufele de la deal, călări, patru călugări pe care îi recunoscu numaidecît ca fiind părintele igumen Ghelasie, părintele Pahomie, eclisiarhul cel mare, părintele Ioasaf, chelarul, și părintele Varsanovie, fiul preutului Gheorghe Nan. Erau urmați de doi pădurari ai mănăstirii, călări și ei.

Călugării se opriră și descălecară aproape de bordeiul din prisaca boierească, iar Călin se grăbi să vie să sărute mîna igumenului care îl binecuvîntă și-l rugă să-i ție calul. Părintele chelar, care era și el din Tămășăni și chiar neam cu Călin, și unul din pădurarii mănăstirii, care îi era cumătru, se grăbiră să între în vorbă cu el și-l încurcară atît de bine, încît Varsanovie purtase pe igumen și pe eclisiarh în toată prisaca lui Strilea și agiunsese dincolo de pămîntul lui Radu Irofti, pe locul lui Andrei, fără ca Călin să fi bagat de samă ce fac cei trei călugări. Ei rămăsese vreme îndelungată plecați la pămînt în mai multe locuri în care Varsanovie le vorbea încet și, cu o ață făcută din păr de cal, măsurau niște urme pe pămînt. Trecuse mai bine de o jumatate de ceas cînd auziră glasul puternic al eclisiarhului celui mare chluind și chemînd la vale pe părintele chelar. Acesta plecă cu caii și cu cei doi pădurari fără ca Călin să-și fi dat cîtuși de puțin samă de însamnatatea ce o avuse, pentru scopurile stăpînului său, primblarea pe jos a părintelui igumen între prisaca boierească și acea a lui Nan.

Călugării și însoțitorii lor încălecară și se îndreptară spre Tămășăni. Cînd ajunseră în dreptul casei lui Andrei, Varsanovie intră în ogradă, iar ceilalți își urmară drumul spre curte; sulgeriul și cu oaspeții lui ieșeau tocmai atunci pe cerdac. Tustrei se scoborîră în ogradă și, cînd igumenul se dădu jos. de pe cal, îi sărutară mîna pe rînd. Părintele Ghelasie avea nume mare de călugăr învațat și cu frica lui Dumnezeu; el se ținea cu sfințenie de pravilă, era nelacom, milos, vestit pentru judecățile lui cele drepte, ocrotitor al celor mici și neputincioși și ducea o viață de o curățenie minunată.

După ce se suiră în cerdac, sulgeriul pofti pe igumen pe pat, apoi puse să-l cinstească îndată, pe el și pe eclisiarh, cu dulceți și cu cafe. Poroncise să-i aducă și ciubuc, dar igumenul îi mulțămise spunîndu-i că nu bea tiutiun. Sulgeriul voise să ieie loc pe un scaun, ca și mazilii și eclisiarhul, dar părintele Ghelasie îl rugase să steie pe pat lîngă el. În curînd sosiră Andrei Nan și cu Safta, însoțiți de părintele Gheorghe și de Varsanovie, iar în urma lor veniră cele patru fete și flăcăuandrul care fusese la prisacă cu Safta în ziua de Sfîntul Ilie și cercetarea începu din nou.

La întrebările puse de Grozav fetelor și băietului, ei răspunseră că petrecuse toată ziua la cules zmeură și bureți, venind la prisacă numai pentru a mînca de amiază. Arătările lor conglăsuiau în privința faptului că căruța nu fusese mișcată din locul în care se oprise la sosirea lor de dimineață. Flăcăul mai lămuri chiar că, cînd desjugase boii la sosire și le dăduse drumul să pască în poiană, jugul căzuse pe o mică tufă de porumbrele și că la plecare luase jugul de pe aceeași tufă.

După ce se isprăviră aceste mărturii, Grozav zise, întorcîndu-se cătră igumen:

— Nu ni mai rămîne decît să rugăm pe părintele igumen să ni cetească cuprinsul cărții de blăstăm ce o ie asupra sa Radu Irofti, cum că în ziua de Sfîntul Ilie o văzut pe Safta, nevasta lui Andrei Nan, aducînd cu căruța ei, la prisaca de pe fața Ciubotariului a sulgeriului Mihalache Strilea, cinci stupi slabi pe care i-o lasat acolo, ducînd în schimb din prisaca boierească la prisaca ei cinci stupi de frunte.

Igumenul se sculă atunci de pe pat și, scoțînd o hîrtie din sîn, zise:

— Unde este Radu Irofti?

Radu Irofti care era amestecat printre ceilalți oameni strînși dinaintea cerdacului, deși auzi, nu se mișcă din loc. Atunci îl împinse la scară odabașa de calarași. Radu era galbîn și tremura.

— Tu ești Radu Irofti? întrebă igumenul.

— Eu, preacuvioase, răspunse Radu, încercînd să stăpînească tremurul care îl scutura.

— Dar umflat mai ești la față, zise igumenul privindu-l cu bagare de samă și încercîndu-se în zadar să-i întîlnească privirea. Ce ai făcut albinelor de te-au împuns ele astfeli?

Radu nu răspunse.

— Iaca cuprinsul cărții de blăstăm ce ai s-o iei asupra sufletului tău, urmă igumenul care începu să cetească:

„Ghelasie ieromonah, igumen sfintei mănăstiri Bogdana, facem știre precum cinstit dumnealui Mihalache Strilea, biv vel sulgeriu, au adus plîngere asupra Saftei, nevestei lui Andrei Nan din Tămășăni, zicînd că numita i-ar fi luat din prisaca de pe fața Ciubotariului cinci stupi de frunte pe care i-o dus la prisaca lor, punînd în loc, în prisaca boieriului, alți cinci stupi proști luați dintre stupii lor. Cerut-au dumnealui această carte de blăstăm asupra lui Radu Irofti, răzăș din Tămășăni și el; de va mărturisi Radu Irofti drept, fără pizmă și fără părtinire, cum au văzut pe Safta lui Andrei Nan schimbînd acei cinci stupi, să fie iertat și blagoslovit. Iar de nu va mărturisi drept, ci se va lasa să fie călăuzit de pizmă sau de părtinire, să fie blastamat de Domnul Dumnezeu șl de Maica Precistă, și de cei doisprezece apostoli, și de cei trei sute optsprezece oteți din Nicheia: hierul, pietrele, lemnele să putreazască și să se topească, iar trupul lui să steie întreg netopit; parte să aibă cu Iuda și cu tricletul Arie, și de smerenia noastră încă să fie legat și afurisit și aneftemii dat în veci. Amin.”

Glasul puternic al igumenului, liniștit la început, se făcuse treptat din ce în ce mai amenințător și devenise înfricoșat de tot cînd rosti cumplitele cuvinte: „hierul, pietrele, lemnele să putrezească și să se topească, iar trupul lui să steie întreg netopit”, făcînd să treacă un fior de groază din trupurile tuturor celor de față.

Radu Irofti se făcuse ca varul, se clătina pe picioare și dinții i se auzeau clănțănind în gură. Igumenul îl privi lung.

— Ai auzit ce blăstăm cumplit, zise el. Dacă ești hotă – rît să-l iei asupra ta, am să mă îmbrac în veștminte, am să-ți pun epitrafirul și evanghelia pe cap și am să rostesc blăstămul din nou; apoi vei săruta crucea și-ți vei da mărturia după cum te va povățui cugetul. Dar ia sama. Nu-ți prăpădi viața cea veșnică pentru mulțămirea unei pizme sau a lăcomiei tale de bani sau din duh de părtinire. Gîndește, fătul meu — și glasul igumenului se făcuse acuma blînd de tot, aproape dezmierdător —, că toate mulțămirile necurate ale lumii sînt numai niște deșertăciuni, iar viața pămîntească nu alcătuiește nici macar a mia parte a unei clipe față de cea veșnică ce ne așteaptă după moarte. Chibzuiește bine înainte de a jertfi atîta veșnicie unui asemene nimica. Și dacă ispitele vieții și poftele tale, și slăbiciunea ta te-au făcut să-ți umpli sufletul pănă astăzi cu pacate grele, nu le pune vîrf cu unul mai strașnic decît ele toate, ci, dimpotrivă, folosește-te de încercarea la care ești pus pentru a te căi și de cele din trecut.

Glasul acuma blînd ca o mîngîiere al călugărului pătrundea pănă în fundul inimii ființii slabe și rătăcite cătră care vorbea. Ghelasie, muindu-și glasul și mai tare, întrebă, rostind fiecare cuvînt răspicat, aproape ca un vaiet:

— Hotărăște-te, iei blăstămul asupra ta sau te ferești să-ți pierzi sufletul?

Ochii lui Radu căutară pchii igumenului și întîlnind privirea lui pătrunzătoare, dar plină de bunatate, de nădejde, de însuflețire și de putere, i se păru că găsește într-însa sprijin și liniște. Tremurul de care era scuturat încetă deodată și el deschidea gura pentru a zice că nu ie blăstămul asupra lui, cînd o mișcare care se făcea printre acei de față îl făcu să-și întoarcă privirea asupra lor, iar ochii lui căzură asupra feții lui Stan Făcăoariu, care venise și el să vadă cu fiică-sa și ginere-său.

Vederea dușmanului urît de el, a acelui pe care îl privea ca izvorul tuturor nenorocirilor sale, nimici cu desăvîr – șire lucrarea de pace, de liniște și de căință ce o săvîrșise în inima ticălosului cuvintele igumenului. În înfățoșarea lui se făcu deodată o schimbare desăvîrșită, fruntea i se încreți, ochii i se umplură de ură, pumnii i se încleștară și, cu un glas hotărît, zise:

— Vreu să suflețesc ceea ce am văzut.

Sulgeriul și cei doi mazili ale căror fețe se posomorîse din ce în ce pe măsură ce vorbise igumenul și care, văzînd că li scapau, celui dintăi prisaca dorită și celorlalți darurile nădăjduite, așteptau fără de suflet răspunsul lui Radu, răsuflară adînc și fețele lor se înseninară. Sulgeriul zise încet la urechea lui Grozav;

— Popa ține pe față partea răzășilor!

Iar Grozav răspunse:

— Văd și eu. Prea se-ntrece cu șaga; am să-l spun starostelui ca să facă cunoscut și vlădicăi.

Părintele Ghelasie, după ce privise cu jale pe Radu, făcuse sămn eclisiarhului și acesta îi aduse o legătură în care se aflau veștmintele, ajutîndu-l să le îmbrace. Apoi luînd evanghelia în mînă, igumenul se scoborî de pe cerdac, merse drept la Radu, îi puse în cap epitrafirul, peste epitrafir așăză evanghelia și, cu un glas și mai înfricoșăt decît întăia oară, ceti din nou blăstămul. După ce isprăvi, dădu evanghelia în mîna eclisiarhului, luînd de la dînsul o cruce, scoase epitrafirul de pe capul lui Radu și-i spuse:

— Fă-ți cruce și zi: așa să-mi ajute Dumnezeu, și sărută crucea.

Radu își făcu cruce, zise cuvintele rostite de părinte și își apropie buzele de cruce că s-o sărute. Dar igumenul o ridică în sus înainte ca el s-o fi putut atinge.

— Înapoi, nevrednicule, zise el. Nu te-oi lasa eu să săvîrșești pacatul pe deplin.

Radu ramase ca trăznit; cei de față se uitau cu uimire unul la altul.

Sulgeriul strigă cu mînie:

— Părtinirea preacuvioșiei tale întrece toate mărginile. Am să mă plîng vlădicăi și lui vodă.

— Voi aduce la cunoștința starostelui de Putna în ce chip preacuvioșia ta îți înțelegi datoria, zise Grozav.

— Îmi fac datoria de preut cum mă povățuiește legea creștinească, răspunse liniștit igumenul, și nu-mi pasa de pîrile dumneavoastră. Acest nenorocit, împins de patima care îl orbește, era să cadă sub blăstăm, arătînd lucruri ne – adevarate și închipuite numai de ura de care este stăpînit.

— Și de unde știi că nu sînt adevarate? întrebă sulgeriul în prada unei mînii cumplite.