Păcatele slugerului/Capitolul XXVI - Ispita

 

Ion se îndreptase de vro două săptămîni: rănile i se închisese și el reîncepuse să-și îndeplinească slujba obișnuită. Sulgeriul de atunci, din sara în care pusese să-l bată atît de crunt, nu-l mai chemase la dînsul, nu mai vorbise cu el. Poroncile ce avea să i le deie i le trimitea prin altă slugă. Cînd îl întîlnea în ogradă sau pe afară, se făcea că nu-l vede sau întorcea capul, iar robii pedepsiți primeau pedepsele lor de la mîna lui Iftime a lui Grigore Pitarul. Dar Ion, de cîte ori nu era reținut de îndatoririle lui la cîmp sau la pădure, își petrecea vremea în ograda curții numai ca să aibă prilej să vadă pe Catrina. Dar ea se ferea de el, de cîte ori îl știa în ogradă rămînea în casă și, deoarece sulgeriul nu-l mai chema în casă, numai arareori aveau ochii însătați de ea ai lui Ion prilej să se bucure de privirea ei.

În după-amiaza zilei în care sulgeriul auzise de hotărîrea răzășilor, înspre sară, boieriul era dus la vînat. Ion priveghea niște țigani care curățau fîntîna ce se afla în fața curții, copiii sulgeriului se jucau prin curte, iar Zamfira șădea jos pe treptele scării cerdacului. Se afla acolo pentru ca să ieie samă la copii și ținea în mînă o cămeșă de pînză de in, pe care se vedea început un preafrumos izvod, dar la copii nu se uita, și acul de care atîrna un fir de matasă roșie rămînea înfipt în pînză. Era stăpînită de un singur gînd. Acel al răzbunării: să se răzbune de ocara care i-o făcuse Andrei, să găsască un mijloc pentru a sfîșia inima lui și acea a Saftei, să pedepsească pe boieriu pentru disprețul ce i-l aratase și pe Catrina pentru norocul ce dăduse peste ea. Deodată ochii îi căzură pe Ion.

Dacă carnea lui sfarmată de loviturile vergilor era acuma aproape tămăduită, țiganul rămînea slab, galbîn; pasul lui nu redobîndise voinicia de odinioară; capul care altădată îl purta sus era acuma plecat asupra pieptului; ochii care pănă mai dăunăzi priveau drept înaintea lor cu hotărîre, aproape cu mîndrie, erau stînși și privirea lor ștearsă se umplea din cînd în cînd de nemărginită jale.

„Țiganul se stînge de dorul Catrinei, gîndea Zamfira. Ce n-ar fi el oare în stare să facă acuma pentru ca s-o redobîndească? L-ai putea lesne ademeni chiar la moarte de om dacă ai fi în stare să-i insufli credința că, prin omor, ar putea ajunge să aibă parte de Catrina.”

Și deodată crierul ei fu străbătut de întrebarea: „Dacă m-aș folosi de dorul lui pentru îndeplinirea răzbunării mele?”

Și acest gînd plăcîndu-i, frumoasa femeie începu să-l învîrtească și să-l sucească în cap și fruntea i se încrețea tot mai tare, buzele i se strîngeau din ce în ce, iar privirea ramasă ca pironită drept înaintea ei în pămînt se făcea tot mai cruntă și mai neînduplecată. Soarele era aproape de asfințit și țiganii, care își mîntuise lucrul, se duseseră pe la bordeile lor. Ion dăduse cîteva tîrcoale prin ogradă, cu ochii îndreptați spre ferestrele curții, cu nădejdea ca va zări pe Catrina; dar ea nu se aratase nicăiure. Țiganul dînd un suspin greu se îndrepta spre poartă cînd auzi numele lui rostit de un glas de femeie. Cînd se-ntoarse tresărind, văzu pe Zamfira apropiindu-se răpede de el și făcîndu-i semn să steie pe loc. „Duduca boieriului”, cum o numeau țiganii, nu era iubită de ei, căci pe vremea în care trecerea la stăpîn îi era mare, se purtase cătră ei cu fudulie și cu neîndurare, pîrîndu-i sulgeriului pentru cea mai mică vină și adesa fără nici o vină. Multe lovituri de vergi sau de bici trăsese Ion din pricina Zamfirei; și el știa bine că cele mai multe țiganii le suferise pe nedrept. Dar el mai știa că trecerea ei la sulgeriu, care de mult era în scădere, pierise de tot de cînd boieriul îndrăgise pe Catrina și auzise pe ceilalți robi povestind că duduca Zamfira nu mai poate de ciudă de cînd o țigancă i-o luat toată trecerea. Faptul că Zamfira suferea de pe urma aceleiași împrejurări care îi întunecase viața îl făcea s-o privească ca pe un feli de tovarășă de nenorocire și să se simtă atras cătră ea.

— Du-te la muchia rîpii, în fața porții, îi zise ea îndată după ce el ajunse lîngă dînsa, și așteaptă-mă. Duc copiii în casă și vin îndată acolo. Am să-ți spun lucruri care vor fi spre binele tău.

Ion se duse la muchia rîpii unde veni și Zamfira în curînd, după ce încredință copiii mamei Smarandei. Îndată cum sosi lînga Ion, tînăra femeie se așăză jos, chiar pe muchie; robul ramase în picioare, în fața ei, ceva mai jos decît ea, astfeli că, de pe tapșan, nu se putea bănui ființa lui acolo.

— Măi Ioane, începu Zamfira, tare mi-i milă de tine, căci văd că ești foarte nenorocit!

Ion tăcu și ramase cu privirea plină de jale îndreptată în jos.

— Mare-i nedreptatea care ți-o făcut-o boieriul, urmă Zamfira. Ca stăpîn, era în drept să se bucure de frumuseța roabei lui, dar să ți-o ieie de tot! Și tu o iubești ca un nebun!

Ion nu răspunse nimica, dar din ochii lui se văzură izvorînd cîteva lacrimi care, după ce îi brazdară obrajii, căzură pe pămînt.

— S-ar putea crede, urmă Zamfira, că compătimirea mea catră tine este prefăcută și că vorbesc astfel numai din ciudă, fiindcă boieriul nu se mai ține de mine. Dar tu știi bine că dragostea boieriului de mult s-o răcit cătră mine. Nimene nu știe mai bine decît tine de cînd s-o săturat de mine și cîte mi-au luat locul de un an încoace. Apoi știi că acuma el umblă să se căsătorească din nou cu fiica vornicului Costache Țifescu din Domnești. Eu, încît mă privește, mi-am luat nădejdea și sînt hotărîtă să plec de aici încă înainte de nuntă și să mă întorc la Ieși. Am strîns cîteva părăluțe și voi ști eu doară să-mi găsesc un barbat statornic. Dar văzîndu-te atît de nenorocit, mi s-o făcut milă de tine și mi-am pus în gînd să-ți dau un sfat bun care, dacă li-i urma, te-a pune în stare să aduci iar pe Catrina în bordeiul tău, în care să rămîie de acuma nelipsită.

Ion nu zise nimica; dar chipul în care el își ațintea acuma privirea asupra ei îi arata că țiganul îi soarbe cuvintele.

— După cît cunosc pe boier, zise Zamfira, el începe să se sature de Catrina și în curînd ea are să se trezască în locuită prin alta.

Ion făcu o mișcare de bucurie.

— Dar să nu crezi, urmă Zamfira care, pe cînd îi vorbea, să uita țintă la el și nu pierdea nici una din mișcările lui, că boieriul, cînd s-a sătura de Catrina, ți-a da-o ție înapoi. El este suparat foc pe tine din pricina îndrăznelii ce ai avut să-ți bați femeia, fiindcă el o luase în ietacul lui. Să nu crezi că ai scapat cu bataia care ai suferit-o; boieriul are de gînd să-ți deie și altă pedeapsă, neasamanat mai grea. Vra să te despartă de dînsa pe vecie! Dar, purcese ea, după ce tăcu puțin pentru a privi cu o crudă plăcere spaima care, la auzul acestor cuvinte, se oglindi pe fața lui Ion, boieriul mi-o spus-o chiar mie: el vra să vîndă pe Catrina la Ieși sau aiurea departe de aici, pentru ca să nu mai ai putință s-o bați.

Zamfira mințea, căci sulgeriul nu-i spusese nimica și nici prin gînd nu-i trecuse să vîndă pe Catrina de a cărei frumuseță erau încă îmbatate simțurile lui. Dar Ion se făcuse acuma încă mai galbîn decît era de obicei și de-abie se ținea pe picioare, tot trupul fiindu-i scuturat de tremur.

— Dar, urmă ea, Catrina n-are să fie vîndută; ea are să se-ntoarcă în curînd în bordeiul tău, dacă tu îi asculta de sfatul meu.

— O, spune ce să fac și te-oi asculta orbește, numai să am iar parte de dînsa, zise Ion cu un glas surd și tremurat.

— Boieriul este suparat tare pe tine; dar el te-ar ierta și ți-ar da pe Catrina înapoi, dacă tu i-ai face o slujbă mare, un bine în urma căruia să n-aibă cum să nu-ți fie recunoscător.

— Da’ ce bine mare este în stare un rob țigan să facă unui boier de neam ca sulgeriul? întrebă Ion cu deznădăjduire.

— Un om mic este adesa în stare să facă unui om mare un bine care nu i l-ar putea face altul de sama lui sau mai mare, răspunse Zamfira, și tocmai acuma ai avea prilej să faci sulgeriului un bine de acest soi. Știi că răzășii erau hotărîți de mai demult, încă de cînd o venit noul domn, să pornească iar judecata împotriva boieriului nostru pentru a întoarce de la el părțile din Tămășăni pe care le stăpînește. Dar poate nu știi că, în urma întîmplării cu Radu Irofti, cu Safta lui Andrei Nan și a păcălelii sulgeriului, satul s-o adunat ieri sară la părintele Gheorghe și că într-un glas s-o pus la cale ca Stan Făcăoariu să plece fără zabavă la Ieși, cu uricile satului pentru ca să le înfățoșeze domniei și să-i ceară punere de soroc spre judecarea pricinii. Știi cît l-au năcăjit răzășii pe boieriu cu judecățile pe care le-au avut, pănă acuma, ce zdruncin și cheltuială i-au pricinuit acele judecăți. El se liniștise de vro cîțiva ani și credea că o scapat de judecăți pentru totdeauna. Apoi o prins dragoste mare pentru acest loc și ar fi mai bucuros să moară decît să-l părăsască. Eram de față cînd Spiridon vieriul i-o adus azi-dimineață veste despre hotărîrile ce s-au luat la sfatul satului de asară. Sulgeriul o fost cuprins de o mînie groaznică și o spus că ar da bucuros giumatate din ce are acelor care l-ar scapa de Stan Făcăoariu și ar lua din mînile răzășilor hîrtiile blastamate cu care ei îi fac lui atîtea supărări.

Zamfira răstălmăcea într-adins cuvintele sulgeriului care, precum am văzut mai sus, erau departe de a avea înțelesul acelor ce le povestea lui Ion: avea ea doară scopurile ei.

— Și acuma, urmă ea, dacă nu ești din cale-afară prost, știi ce trebuie să faci ca să redobîndești pe Catrina. Găsește chip să mîntui pe boier de Stan Făcăoariu și de uricile ră – zășilor și el n-a mai avea cum și pentru ce să vîndă pe Catrina. Știi cît este de darnic sulgeriul cînd îi faci vro mulțămire, chiar mică; ce n-ar face el pentru acel care l-ar mîntui de niște dușmani atît de supărăcioși și ar aduce în mînile lui niște hîrtii a căror nimicire i-ar închezășlui pentru totdeauna liniștita stăpînire a moșiei.

— Dar, strigă Ion, vrei să fac moarte de om?

Zamfira îl privi cu dispreț.

— Eu nu ți-am zis cum să faci, răspunse ea după oarecare tăcere; asta este treaba ta. Dacă găsești chip să mîntui pe boieriu de Stan Făcăoariu și dacă izbutești să pui mîna pe hîrtii, nu este bine în privința sulgeriului pe care să-l ceri fără ca el să ți-l deie. Pe tine te privește să chib – zuiești în ce chip îi aduce dorința lui la îndeplinire dacă vrei să te mai bucuri de Catrina. Dacă nu, s-or mai găsi poate și alții care să îndeplinească pofta boieriului; și tu vei rămînea un prost și nu-i mai vedea în veci pe Catrina care s-a strecura prin ietacele boierilor, frecîndu-i pe picioare, pănă ce a îmbătrîni și s-a gîrbovi.

Și Zamfira sculîndu-se se îndreptă răpede spre curte fără a se mai uita înapoi. Știa ea doară că sămînța blastamată ce o azvîrlise astfeli găsise în inima chinuită și sîngerată, dar salbatecă a robului, pămînt prielnic și roditor.