Păcatele slugerului/Capitolul XXXIII - Blăstămul

←Capitolul XXXII - Goana după ucigaș

Păcatele slugerului de Radu Rosetti Capitolul XXXIII - Blăstămul

Capitolul XXXIV - În care ni luăm ziua-bună de la cetitoriu→

Sulgeriul aștepta venirea lui Ion Tiron la vremea mesei. Văzînd atunci că el nu vine, chemă pe Iftimie a lui Grigore Pitarul, îi poronci să înjuge îndată cîte o păreche de boi la două care și, luînd cu el trei țigani voinici, să se ducă întins la Priporul cel Mare. Apoi îi descrise cu amărunțime locul în care se afla bîrlogul unde zăceau trupurile lui Niță și a Anicăi, poroncindu-i să le rîdice de acolo și să le aducă în sat.

Sulgeriul se hotărîse să plece fără a pierde vreme la Focșăni pentru a aduce la cunoștința starostelui încercarea de omor făptuită asupra lui de răzăși în înțelegere cu Niță Șchiopul și a cere lui Grigoraș Leon să vie însuși la Tămășăni pentru ca să cerceteze faptele. Nu se îndoia că avea astfeli în mînă un mijloc minunat pentru a supune pe răzăși cu de – săvîrșire și nu numai să scăpe de judecata cu ei prin trimetere la ocnă a celor mai dîrji, ci că avea să fie pus în stare să cumpere și părțile ramase în mîna lor. Își făgăduia mai cu samă să fie fără milă pentru sihastrul Gavril care își bătuse într-atîta joc de el; călugărul avea să-l roage acuma cu tot înadinsul să primească partea lui! Dar de nimica nu se bucura atîta ca de faptul că avea acuma pe dușmanul lui de căpetenie, pe Stan Făcăoariu, în mînă. Căci după partea ce o luase flăcăii Făcăurești la prinderea lui, nu mai avea Stan cum să scăpe: la urma urmei era hotărît să deie lui Grigoraș Leon jumatate din averea lui, numai să-l mîntuie de acel potrivnic înverșunat. Iar în cît privea pe Nănești nu era de gîndit ca să nu fi fost amestecați și ei în acea uneltire și de astă-dată, mai ales dat fiind că cercetarea avea să fie făcută acuma nu de mazili proști, ci de un meșter la asemene lucruri, nu mai aveau să-i scăpe din mînă. Iar odată căpeteniile răzășilor dovedite de uneltitori ai încercării de omor asupra unui boieriu de neam ca el, nu mai aveau cei de rînd cum să steie la judecată: trebuiau să i se închine și să se roage de el să primească părțile lor danie în schimbul iertării și a ocrotirii lui. Și sulgeriul, care după masă se întinsese pe pat fără a putea să ațipe, se vedea stăpîn pe Tămășănii întregi. Începuse chiar să găsască hotarele lor prea înguste și se gîndea la mijloacele prin care ar putea să se vîre și în Negoiești; își adusese aminte că i se vorbise de o babă slabă de minte, care stăpînea niște fînațe de soi la gura Brăduleței, adică tocmai în hotarul Tămășănilor, cînd Culiță intră în odaie și-i spuse că în sat s-aude larmă mare: țipete, bocete și sudălmi.

— Cum? își zise sulgeriul, să fi ajuns Iftime cu leșurile femeii și a hoțului! Dar răpede o mai umblat, căci încă nici n-o tocat la biserică. Oare ce să fie? Spune să-mi puie îndată șaua pe Șoarec, adause el cătră fecior.

După puține clipe calul era la scară și sulgeriul, care în acest timp se încalțase, pusese o pălărie pe cap și atîrnase de gît tocul cu pistoalele, sărea în șă.

Zgomotul în sat era într-adevăr asurzitor. Ceea ce miera pe Strilea și—l făcu să grăbească mersul lui Șoarec erau bocetele cumplite care s-auzeau.

„Ce dracu! se întrebă el, au oare răzășii nerușinarea să bocească pe Șchiopul?”

În curînd, la o cotitură, zări dintăi o mulțime mare adunată dinaintea porții lui Andrei; apoi, apropiindu-se, văzu că mulțimea este strînsă împrejurul unui car, dar nu împrejurul unuia din carăle lui, cu care plecase Iftime a lui Gri – gore Pitarul, ci împrejurul unui car străin, la care erau înhămați doi cai țărănești. Lîngă car era călugărul Varsanovie, galbîn, cu ochii în fundul capului, cu barba încîlcită. În carul plin de fîn se vedeau, ieșind de sub un suman, picioarele în – calțate cu ciubote ale unui barbat, asupra părții de sus a trupului căruiau erau plecate capetele scuturate de hohotele de plîns a două femei. Lîngă ele, în picioare, dar mut și înfățoșînd o adevărată icoană a durerii și a deznădejdii, se ținea părintele Gheorghe.

— Dar ce s-a întîmplat și cine-i în car? întrebă sulgeriul oprindu-și calul.

La auzul vorbelor și la vederea lui, se ridicară mai multe glasuri amerințătoare care făcură pe sulgeriu să caute cu dreapta straturile pistoalelor; dar călugărul Varsanovie, făcînd un semn poroncitor cu mîna, mulțimea făcu loc. Călugărul se apropie de sulgeriu, se opri la doi pași de el și, ui – tîndu-se drept în ochii lui, zise liniștit.

— În car este fapta dumitale, cucoane; trupul frăține-meu, Andrei Nan, împușcat din poroncă dumitale!

Uimirea împiedecă deocamdată pe sulgeriu să răspundă, dar îndată bănuind vro nouă uneltire a răzășilor, el strigă cu mînie:

— Mișălule, cum îndrăznești să mă învinovățești pe mine cu o asemne faptă? Sînt eu oare un ucigaș ca voi?

Pentru a doua oară izbuhniră din mulțime strigăte de mî – nie și brațe amerințătoare se ridicară asupra dușmanului lor de atîția ani, asupra aceluia care, în credința lor, pusese la cale omorul unui tovarăș, a unei rude iubite de toți. Sulgeriul văzîndu-se încunjurat scoase un pistol din toc și atinse ușor deșertul lui Șoarec cu pintenii; calul, azvîrlind de doua ori cu picioarele de dinapoi, făcu un gol împrejurul lui. Dar răzășii înfurieți punînd unii mîna pe bolovani și alții în – cepînd să rupă pari din gard, Strilea trase oțelile pistolului amerințînd mulțimea cu el. Dar atunci se văzu, ridicîndu-se de pe trupul feciorului ei și venind înaintea boieriului, preuteasa părintelui Gheorghe.

Măsurîndu-l cu ochii, ea zise:

— Dacă îți mai este sete de sînge, ucide-mă pe mine, după ce ai ucis pe fiul meu.

Și pe cînd sulgeriul, uimit, nu putea scoate nici un cuvînt, preuteasa urmă:

— Blăstămul care ți li-i face omorînd pe o bătrînă ca mine, care și așa mîni sau poimîni are să se stîngă, puțin lucru va fi pe lîngă acel care ți l-ai făcut curmînd zilele unui barbat tînăr și plin de viață ca fiul meu.

Vro două femei o luară de brațe pentru a o duce din fața lui Strilea; dar bătrîna, smuncindu-se din mînile lor, strigă:

— Lasați-mă măcar să blăstăm pe acel care mi-o lipsit ochii de bucuria lor cea mare. Blastamat să fii, Mihalache Strilea, și fapta ta cea ticăloasă să cadă greu, nu numai aspra ta, dar mai cu samă asupra neamului tău.

Duhul cel necurat te-o adus în mijlocul nostru. Prin viclenie și meșteșug făcutu-ți-ai loc în hotarul nostru și de atunci stai necontenit la pînda celui slab de înger, a celui neputincios, a celui păcătos, asupra pămîntului căruia ai putea să pui stăpînire. Din an în an crește partea din țarină, cîmp, apă și codru al hotarului nostru cotropit de tine și scade acea ramasă în mînile noastre.

Pămîntul care ni l-ai rîpit și cel ce ai de gînd să ni-l. mai rîpești de acuma înainte să nu vă fie de folos, ci numai de pagubă și de durere. Grija lui să vă otrăvească traiul și după moarte să vă fie povară cumplită pe trup! Să fie sămînță de dihonie și de ceartă pănă într-al treilea neam și nepoții copiilor tăi să se pizmuiască, să se sfîșie pentru.

Stăpînirea lui! Din pricina lor să piară orice iubire între frate și frate, să se nască ură între tată și copii! Cu toții să aibă de acel pămînt, ud de sîngele copilului meu, aceeași săte de care ești stăpînit și tu și să simtă chinul să-l vadă lunecînd din mînile lor!

Blastamat să fii, Mihalache Strilea, și cînd vei fi să mori, la căpătăiul tău să vezi stînd de pază icoana trupului în – sîngerat a copilului meu! Proclet și triclet să fii, Mihalache Strilea!

Și bătrîna, al cărei glas se făcuse din ce în ce mai ascuțit, istovită de lunga opinteală astfeli făcută, căzu fără simțire în drum, de unde mai multe femei se grăbiră s-o ridice și s-o ducă în ograda lui Andrei.

În vremea în care ea vorbise, sulgeriul lasase în jos mîna cu care ținea pistolul și, cu desăvîrșire zăpăcit, ascultase îngălbenind și nemișcat lungul și înfricoșatul blăstăm.

Dar pe cînd duceau pe bătrînă din drum, Strilea, lăsînd cocoșul tras a pistolului în jos, îl puse iar în toc, apoi dîndu-se jos de pe cal, încrucișă mînile pe piept și, uitîndu-se la mulțimea din fața lui, zise:

— Puteți să mă ucideți, sînteți o mulțime, eu sînt singur și nu m-oi apăra. Dar, pe viața copiilor mei, m-ați ucide pe nedrept. Jur că n-am avut nici o parte în uciderea lui Andrei, ca pănă cînd nu mi-ați zis, aici, că el este mortul din căruță, n-am avut nici cea mai mică bănuială că viața lui este primejduită.

La auzul acestor cuvinte, părintele Varsanovie se apropie de sulgeriu și, ridicînd mîna la cer, zise:

— Pe haina ce o port, pe mîntuirea sufletului meu, jur că, cînd am dat de leșul încă cald al frăține-meu. În Ciortolom, am găsit lîngă el pe Ion Tiron, robul dumitale, ținînd în mînă tașca cu hîrtiile răzășilor pe care Andrei o purta la plecare atîrnată de gît.

Trăsnetul căzînd la picioarele sulgeriului nu l-ar fi nimicit și îngrozit mai tare decît această veste neașteptată. Ramase dintăi mut, apoi revenindu-și în fire, zise:

— De trei săptămîni n-am vorbit cu Ion Tiron. Dacă el o făcut acea faptă spurcată, nu din îndemnul meu a făcut-o.

Călugărul merse la car și, din fîn, scoase o pușcă pe care o duse sulgeriului.

— Iaca pușca care era jos lîngă locul unde am găsit pe Tiron. Trebuie s-o cunoști. Mai avea alta în spinare.

— Pușca asta este a mea, am încredințat-o într-adevăr lui Ion Tiron, zise sulgeriul; dar, adause el deschizînd tigaia și arătînd praful dintr-însa, pușca asta este încarcată și, uitați-vă, țevia este curată, nu s-o tras cu dînsa.

— A fi tras cu cealaltă, pe care o avea în spinare, răspunse călugărul.

— Și de ce n-ai pus mîna pe Tiron dacă l-ai găsit lîngă frate-tău mort?

— Cînd era s-o pun o fugit, răspunse călugărul. Vlad Catana s-o luat după el și pe urmă și alți oameni. S-o tras asupra lui, căci am auzit trei focuri.

— Să deie Dumnezeu să-l prindă viu, zise sulgeriul, căci pe nedrept mă învinovățiți. Și asta, adause el, cînd am scapat cu vai nevoie de cursa care mi-ați întins-o asară.

— Noi ți-am întins o cursă, strigară răzășii cu mînie, auziți ce nerușinare!

Chiar atunci veneau de acasă de-a fuga, sărind gardurile, Mihai și Neculai Făcăoariu, să vadă din ce pricină se face atîta larmă în sat. Cînd dădură cu ochii de sulgeriu, ramaseră încremeniți; iar Strilea zărindu-i, strigă arătîndu-i cu degetul:

— Iaca cine vă poate spune ce cursă mi s-o întins, Mihai și Neculai, feciorii Făcăoariului, priviți-i ce galbeni și spărieți sînt văzîndu-mă aici!

Și, într-adevăr, flăcăii stăteau nemișcați lîngă gardul de pe care sărise în drum, galbeni ca ceara, cu ochii holbați, cu părul vîlvoi, cu trupurile scuturate de tremur.

— Da’ vorbiți măi, strigă un moș al lor, adevarat că întins-ați vro cursă boieriului?

Flăcăii nu dădură nici un răspuns.

— Mai bună mărturie decît fețele lor mai voiți? întrebă sulgeriul. Ieri sară, acești doi flăcăi împreună cu Vlad Catana au întins o frînghie de-a curmezișul drumului, dincoace de podul de la Laiță, pe care știau că am să vin, și au tras tustrei în mine cu puștile. Iar cînd eu, amenințîndu-i cu pistoalele, i-am făcut să zvîrle puștile jos și-i mînam pe dinapoi spre sat, mi-o sărit în spinare Niță Șchiopul, care era înțăles cu dînșii, m-o legat cu ajutorul lor și m-o dus într-un bîrlog de urs părăsit unde era hotărît să mă ucidă.

Numai din întîmplare putut-am ucide pe hoț și am scapat. Așa este oare? Întinsu-mi-ați aseară o cursă sau nu? mai întrebă Strilea.

Flăcăii, care se vedeau pierduți, urmară să rămîie muți.

Strilea atunci sări în șă, apoi scoțînd un pistol din toc și întinzîndu-i oțelile, strigă în chip poroncitor:

— Loc!

Răzășii, surprinși, goliră drumul spre curte, pe care Strilea răpezi calul; dar deodată îl întoarse pe loc și strigă răzășilor:

— Sînteți niște mișăi, vicleni și ucigași, pe care am să-i duc la spînzurătoare!

Apoi, fără a mai aștepta vrun răspuns de la ei, dădu pinteni calului și se îndreptă în fuga mare spre casă.

Cînd descălecă la scară, zări lîngă dînsul pe Neculai Preda, pădurarul lui din Boiștea, cam galbîn la față și tu privirea spărietă.

— Cu voia dumitale, cucoane, zise omul, am să-ți spun ceva.

— Vină pe cerdac și spune, răspunse sulgeriul înțelegînd că știrile ce i le aducea Preda erau în legătură cu moartea lui Andrei și făcînd sămn țiganilor care venise să ieie calul și celor ce se aflau pe cerdac să plece. Vorbește, zise pădurarului sulgeriul după ce țiganii se departară.

Preda veni aproape de tot de stăpînu-său, apoi îi zise mai mult într-o șoaptă:

— Ion Tiron o pîndit pe Andrei Nan în Ciortolom, l-o împușcat și i-o luat hîrtiile răzășilor care le avea la dînsul. Dar o dat peste dînsul, chiar atunci, călugărul Varsanovie și Vlad Catană care veneau în urma lui Andrei. Ion Tiron o fugit, dar ungureanul s-o luat după el și, văzînd că îl scapă, o tras cu pușca în el fără a-l nimeri. Niște oameni din Jăvreni care așteptau în plai pe Andrei și pe socru-său, Stan Făcăoariu, ca să meargă împreună la Ieși, văzînd de departe pe Ion fugind și pe Vlad trăgînd într-însul, au tras și ei cu niște pistoale ce le aveau, dar fără a-l nemeri. Ion atunci o apucat cararea de pe valea Băluții unde a dat peste Stan Făcăoariu care, auzind focurile și strigătele și văzînd pe Ion fugind prin țihliș, o tras și el cu pistolul într-însul și l-o rănit în umărul stîng. Dar Ion n-o stat deloc și o urmat să tot fugă, de-a curmezișul peste pîraie. Ceilalți însă s-o luat cu toții pe urma sîngelui și, pe la amiază, l-o ajuns și l-o încunjurat în niște tufe. Ion, cînd s-o văzut prins, o luat pușca cu o mînă, parc-ar fi fost un pistol, și o tras în Vlad ungureanul omorîndu-l pe loc. Dar atunci au tras și ceilalți trei în Ion și l-au rănit de moarte; după un sfert de ceas și-o dat sfîrșitul.

— Nu știi, vorbit-au ei cu el cît era încă în viață? întrerupse sulgeriul.

— Da, o vorbit cu el și l-o întrebat cine l-o pus la cale să ucidă pe Andrei.

— Și ce o răspuns? mai întrebă sulgeriul.

Glasul lui Preda se prefăcu acuma cu desăvîrșire în șoaptet.

— O spus că duduca Zamfira l-o îndemnat să îndeplinească o faptă care să-ți fie pe plac, pentru a te face să-i dai pe Catrina lui înapoi.

O amețală cuprinse pe sulgeriu, păreții, clădirile din curte, munții începură să se miște dinaintea ochilor lui: ar fi căzut dacă nu se apuca cu mîna de parmaclîcul cerdacului. Stătu zăpăcit, nemișcat și mut vreme de mai multe minute, apoi revenindu-și cu desăvîrșire în fire, strigă:

— Zamfiro! Să vie numaidecît Zamfira aici!

Dar Zamfira nu se găsea nicăiure. Atunci Neculai Preda se apropie iar de sulgeriu și-i spuse tot în șoapte:

— Cu voia dumitale, cucoane, poate că am făcut o greșală. Cînd am sosit la curte am găsit pe duduca Zamfira în poartă și i-am spus toată întîmplarea.

— Mișălule, strigă sulgeriul înfuriet, cine te-o pus să faci o asămene prostie. Am să-ți zdrobesc ciolanele!

Și sulgeriul poronci ca robii să se puie în căutarea Zamfirei, făgăduind un galbîn aceluia care i-o va aduce.

Dar în zadar o căutară pănă tîrziu. Zamfira nu fu găsită nicăiure.

Aflînd că Ion Tiron înainte de moarte mărturisise că ea îl îndemnase la fapta cumplită ce el o săvîrșise, ea se temu, și nu fără cuvînt, de mînia sulgeriului: era în primejdie să moară sub bici dacă nu fugea. Nici nu se mai întoarse în curte, ci, așa cum era, merse în mărăcinii de sub tapșanul Tamășănilor și se vîrî într-o ascunzătoare pe care o cunoștea bine. Auzi țiganii căutînd-o și ramase nemișcată, aproape moartă de frică. Pe la mijlocul nopții însă, nemaiauzind nici un zgomot, ieși din ascunzătoare, merse la drumul mare și, cu pasul grăbit de frica să fie prinsă, se îndreptă spre Adjud.

Avu norocul să fie ajunsă în drum de un mazil din Tîrgul-Ocnei, care o văzuse de mai multe ori în casa sulgeriului și a cărui priviri aruncate pe furiș îi aratase că o găsește pe placul lui.

Mazilul, care margea la Bîrlad, cunoscînd-o, o luă cu bucurie în căruță fără s-o cerceteze mai cu amăruntul. Și aici ne vom lua deocamdată ramas bun de la această femeie care fusese pricina de căpetenie a morții lui Andrei Nan și a lui Ion Tiron, însă nu cu desăvîrșire, că vom da poate peste dînsa în cursul unei alte povestiri.