Păcatele slugerului/Capitolul XXXII - Goana după ucigaș

 

Călugărul Varsanovie împreună cu tatăl său, cu toți ai lui și cu Făcureștii, urmărise din ochi pe cei doi drumeți pănă în clipa în care o cotitură a drumului îi ascunsese privirii lor. Safta, cu copiii și cu frații ei, plecase aproape îndată, iar Varsanovie urmase pe părintele Gheorghe la vro două firte de vie aflate în fundul grădinii preutului și începu să-l ajute să înnoiască legăturile care căzuse sau se desfăcuse.

Tatăl și fiul lucrau poate de un sfert de ceas în tăcere cînd văzură pe preuteasă apropiindu-se de ei cu pași răpezi, ținînd în mînă niște hîrtii.

— Uite ce-am găsit sub masa pe care ai întins și ai ales hîrtiile, zise ea preutului cînd ajunse lîngă el.

Părintele Gheorghe se uită mirat la ele:

— Uricul lui Petru Șchiopul și cartea gospod a lui Vasile Lupu de la 7147! strigă el spăriet. Or fi căzut sub masă fără ca să bag de samă! Hîrtiile noastre cele mai de nădejde! Trebuie să facem numaidecît un om calare care să ajungă pe Andrei și pe cuscru Stan și să le deie hîrtiile! Dar pe cine să găsim acuma?

— M-oi duce eu, zise călugărul. Șoimul dumitale a mai fi doară în stare să tragă încă o fugă. El paște acuma în livadă; mă duc să pun șaua pe dînsul și plec numaidecît.

Pe cînd Varsanovie se-ntorcea din livadă ducînd pe Șoimul de coamă pentru a-i pune șaua și frîul ce părintele în acea vreme le scoase din căsoaie, văzură, intrînd în ogradă pe poarta ramasă deschisă, pe Vlad Catana cu pușca în spinare. Ungureanul venea să afle de la preut temeiurile tru care plecase și Andrei la Ieși. Cînd auzi întîmplarea cu cele două urice uitate și văzu pe Varsanovie gata să-ncalece, un îndemn necugetat îl făcu să zică:

— Vin și eu cu tine. Mă duc fuga pănă acasă să pun șaua pe iapă și te ajung pănă la biserică.

Varsanovie n-avea pentru ce să fugă de însoțirea lui Vlad; dar chiar de nu i-ar fi fost pe plac, nu ar fi avut vreme să-și arăte neprimirea, căci Vlad, care era vestit de sprinten, o luase la fugă spre casă. Și într-adevăr, cînd Varsanovie se afla pe lîngă gardul bisericii, scoborînd priporul spre Pietrosul cel Mare, auzi tropotul copitelor iepii lui Vlad și peste cîteva clipe fu ajuns de el.

După ce trecură pîrăul, îndemnară caii la fugă și cu călcăile, și cu varga; dar amîndouă dobitoacele erau bătrîne și peste samă de bine hrănite; cu vai nevoie le siliră la un umblet greoi și necontenit întrerupt.

Pe malul Trotușului găsiră pe Simion al lui Manea Crăciun care atunci aducea la mal un nou rînd de boișteni. Varsanovie și cu Vlad întrebîndu-l dacă văzuse pe Stan Făcăoariu și pe Andrei, Simion li lămuri cum Stan se abătuse pe la tată-său și Andrei apucase singur la deal, spre a se întîlni mai răpede cu jăvrenii care îl așteptau la răspîntia d n plai. Adăugi apoi că Stan Făcăoariu plecase mai adinioarea, dar nu pe acelaș drum ca Andrei: îl ducea băietul cel mai mic al lui Manea Crăciun pe o carare mai scurtă, pe dealul Băluții.

Cînd ajunseră la celălalt mal, Simion stărui mult de călugăr să vie să vadă pe tatăl său care slăbea din ceas în ceas; dar călugărul care, la auzul vestii că frate-său plecase singur înainte, fusese cuprins de o îngrijire ce singur nu și-o putea lămuri, stărui să plece cu o clipă mai degrabă pe urma lui Andrei. Isprăvise să puie șă’lile și frîiele pe cai cînd Vlad zise:

— Știi una, ia să lăsăm mîrțoagele în sama vărului Simion pănă la întoarcerea noastră și noi să suim dealul pe jos. Gloabele sînt bătrîne și moi, din pas n-avem să le scoatem la, deal. Noi sîntem amîndoi sprinteni și iuți de picior; avem să ne suim de-a fuga.

Varsanovie consimțind bucuros, caii fură încredințați lui Simion Crăciun și tovarășii noștri o apucară spre biserică cu pasul sprinten și ușor al țaranului de la munte.

Erau la jumatatea dealului cînd auziră pocnetul unei puști. Varsanovie, fără a-și da samă pentru ce, îngălbeni, inima începu să-i bată mai tare și mai răpede, pasul lui se făcu mai grăbit.

Cînd intră în țihla cea deasă de la vale de poieniță, i se păru că acea țihlă nu se mai sfîrșește, atîta era de nerăbdător să iasă la lumină. Din întăia ochire pricepu totul; întăia lui mișcare fu să zdrobească capul ucigașului cu bățul gros de corn ce-l avea în mînă. Țiganul scăpîndu-i printr-o săritură în lături precum am văzut și luînd-o la fugă urmărit de Catana, călugărul îngenunche lîngă trupul frăține – său și începu să-l pipăie. Simțindu-l cald, nădejdea că Andrei trăiește, că va trăi, puse stăpînire pe el, dar vai! pentru puțină vreme: inima nu bătea, iar din gură curgea o spumă amestecată cu sînge. În zadar îi vorbi, îl frecă pe mîni, trupul rămînea nemișcat, se răcea și se înțăpenea răpede. Stăpînit cu desăvîrșire de durerea lui, nu auzise strigătele mai multor oameni care se auzeau în plai, în curînd însă un foc de pușcă, urmat îndată de altul și apoi de un al treilea, îi dădură să-nțeleagă că Vlad, urmîndu-și goana după țigan, dăduse de cei doi jăvreni care așteptau în vîrful dealului și că se trăsese în ucigaș.

Glasurile urmară să se mai audă încă o bucată de vreme, dar depărtîndu-se necontenit, Varsanovie înțelese că nu trebuie să s-aștepte ca Vlad sau altcineva să vie în curînd la el. Se hotărî să ridice fără întîrziere trupul frăține-său. Aduse pe Dochița și, cu mare greu, iapa dîndu-se necontenit în lături zvîrlind și sărind la vederea leșului însîngerat, izbuti să-l lege pe spinarea dobitocului, deasupra șălii. Apoi, luînd dîrlogii în mîna stîngă și cuprinzînd mijlocul lui Andrei cu brațul drept, ca să nu atîrne la pămînt, se îndreptă încet spre sat.