Păcatele slugerului/Capitolul XXXI - Roada spurcată a unei săminți otrăvite

 

Pe cînd doi Făcăurești pîndeau pe sulgeriu la Laiță cu Vlad Catana, tatăl lor intra în ograda lui Andrei care se-ntorsese tocmai atunci de la vie și-l ruga să nu-l lese să meargă singur la Ieși, ci să vie cu el. Bătrînul avea să se întîlneasca în vîrful Ciortolomului cu doi răzăși din Jăvreni care mergeau la Ieși pentru o treabă a lor; dar zicea că nu-i este îndămînă să fie numai cu străini și ar dori mult să aibă lîngă el un om din satul lui, pe o rudă. Fusese la părintele Gheorghe ca să se sfătuiască cu el și părintele îl îndemnase să ieie pe Andrei, care cunoștea leșul bine și avea într-însul cunoscuți cărturari și alții în slujbă. Stan mai adăugea că se îndatorește el să poarte toată cheltuiala drumului. Safta care își iubea mult părintele, îndemnîndu-și și ea soțul să nu lese pe socru-său să umble singur pe drum, Andrei primi și se pregăti îndată de drum.

A doua zi, cînd de-abie se crapa de ziuă, Stan Făcăoariu și cu Andrei se aflau gata de drum la părintele Gheorghe. Preutul scosese din sipet un sac de pînză care cuprindea o parte din hîrtiile satului și le întinsese pe masa de lîngă cele două ferești de la păretele din față. Făcăoariu adusese și el acele care se aflau la dînsul și le întinsese gramadă pe aceeași masă; iar părintele le lua pe rînd, alegînd cîte o hîrtie, cînd din gramada lui, cînd din acea a lui Stan, și le așaza după veleat într-o tașcă de piele galbînă cusută cu flori mari roșii, tot de piele, și prinsă de niște curele sănătoase, care era menită să fie purtată de Andrei. Împrejurul lor erau strînși preuteasa, Safta cu copiii ei, nevasta lui Stan, călugărul Varsanovie, băieții Făcăoariului și încă vro trei răzăși.

— Patruzeci și șăpte de bucăți, zise părintele Gheorghe dînd gugiul tașcăi peste gura ei și prinzîndu-l de bumbul de piele așazat spre acest sfîrșit. V-am dat toate cîte pot fi de trebuință, oprind numai țidulile de vînzare între răzăși pe care le-om duce în ziua sorocului. Și acuma, pe drum! — căci știți că la răspîntia din vîrful Ciortolomului vă așteaptă dascalul Neculai Lepșa și cumătrul Gafton din Jăvreni, care merg împreună cu voi la Ieși. Să vă ajute Cel-de-sus!

— Să te audă Dumnezeu, răspunseră Făcăoariu și cu Andrei care după puține clipe ieșeau pe poartă — Andrei calare pe un șarg tînăr și puternic, iute și sprinten la mers, iar Făcăoariu pe iapa lui cea albă, Dochița, care în tinerețile ei fusese vestită ca bună de drum, dar se mai muiese acuma la bătrînețe. Fiecare drumeț avea atîrnat de oblîncul de dinainte al șălii cîte o păreche de rafturi de piele din care ieșeau straturile lungi, strimte și sapate ale unor pistoale turcești, iar de oblîncul de dinapoi erau spînzurate cîte două traiste pline cu merinde și cu schimburi.

Îndată ce ieșiră din sat, o luară la umbletul cel mare și. pănă la malul Trotușului, la vadul Boiștei, Dochița se ținu de șargul lui Andrei fără prea multe îndemnuri de la călcăii și de la biciul călărețului. Trotușul venind mare în urma unor ploi la munte, nu se mai putea trece, de două zile, decît cu luntrea. Cînd drumeții noștri sosiră pe mal, văzură de cealaltă parte pe Simion Crăciun, luntrașul, un fin de botez al Făcăoariului, pregătindu-se să treacă niște oameni din Boiștea la bucățile lor de pe malul drept. Scoaseră șălile de pe cai și frîiele, rafturile și desagii cu schimburi și cu merinde, lăsîndu-li numai căpestrele în cap.

— Bine am găsit, naș Stane, zise Făcăoariului Simion Crăciun. M-ai scutit de drum pănă la Tămășăni.

— Mulțumesc ție, fine Simioane, răspunse Stan, dar pentru ce oare erai tu să te trudești pănă la noi?

— Unchieșul, tată-meu, îi bolnav rău de o săptămînă; de cinci ori cetitu-i-a popa molitve; toate babele de la noi, de la Heltei și de la satul din jos stînsu-i-au cărbuni, descîntatu-l-au și datu-i-au să beie fierturi de feli de feli de buruieni; dar toate în zadar. Bietul unchieș slăbește, se stînge văzînd cu ochii. Asară m-o chemat și mi-o spus: „Du-te, fătule, la cumătru Stan Făcăoariu și-i spune că nu mai am zile, că mîni, cel mult poimîni, îmi îndeplinesc și eu datoria obștească, dar că tare îl rog să vie pînă la mine cît mai sînt încă în toate mințile, că am să-i spun niște lucruri de samă.”

— Și de ce nu ai venit asară? întrebă Făcăoariu. Veneam îndată.

— N-am venit din pricina ploii cumplite care o căzut la noi, răspunse Simion.

— Cum, la voi o plouat? întrebară într-un glas Făcăoariu și Andrei. La noi n-o căzut nici macar o picătură de apă și cerul o ramas senin.

— La noi n-o plouat, o turnat cu cofa, ziseră boiștenii, care se dăduse jos din luntre și rămăsese împrejurul lor. De-abie poți merge pe drum de glod ce este.

Stan Făcăoariu – se sfătui din ochi cu ginere-său, apoi răspunse:

— Cu toate că sînt foarte grăbit, m-oi abate de la drum, pe un ceas, ca să văd pe cumătru Manea și să aflu din gura lui ce are să-mi spuie… Nădăjduiesc că moartea îi mai departe de el decît crezi. Andrei și-a urma drumul înainte ca să se-ntîlnească cu niște cunoscuți ai noștri de la Jăvreni care merg și ei la Ieși și ne așteaptă la răspîntia din vîrful Ciortolomului.

Drumeții intrară în luntrea în fundul căreia se așazară pe vîne, ținînd fiecare calul de pana căpăstrului; iar Simion, ramas în picioare cu prăjina în mînă, împinse cu toată puterea în mal, ca să depărteze luntrea de mal.

— Știi una, tată, zise Andrei cînd luntrea ajunse lîngă celalalt mal, am să încalec eu pe Dochița și-ți las pe șargul meu; pe el îl poți goni cît vrei, și ai s-ajungi degrabă în vîrful dealului. Iar noi, în loc să te așteptăm la răspîntia de pe plai, om merge alenea înainte și sau ne-i prinde în drum, sau ne-i găsi la Sascut, la crîșma lui Antal Cochior. Aș merge și eu să văd pe moșu Manea, dar mi-i teamă de dascalul Neculai, care-i om cam nerăbdător din fire, să nu o apuce înainte și să nu-l mai prindem. Cu hîrtiile care le ducem cu noi, mai bine să fim patru pe drum decît doi.

— Bine-ai vorbit, zise Făcăoariu, așa să facem.

Cum ajunseră la mal, răzășii noștri săriră din luntre, smulseră iarbă dimprejurul lor și, făcînd dintr-însa șomoioage, șterseră spinarea și pîntecele cailor și apoi le puseră șălile și frîiele, Andrei avînd grijă să puie șaua lui pe Dochița.

Se despărțiră chiar de la malul apei, Făcăoariu apucînd în stînga, spre casa lui Manea Crăciun, iar Andrei spre dreapta, spre biserică, de unde începea potica de pe valea Slatii care duce în vîrful Ciortolomului, și, de acolo pe valea Iederii, la Sascut.

Suișul era, precum mai este și astăzi, foarte răpede, calea grea din pricina ploii din ajun, Dochița greoaie și moale, iar trupul de urieș al lui Andrei greu — împrejurări care, toate împreună, făceau pe drumețul nostru să înainteze foarte încet. Suia de mai bine de un ceas și de-abie străbătuse două treimi din deal, se afla într-o țihlă deasă în care merse un sfert bun de ceas și era silit să ție necontenit mîinile dinaintea ochilor spre a-i apara de loviturile crengilor, lăsînd pe Dochița să urmeze potica în voia ei. La o cotitură văzu deodată lumina unui ochi de poiană înaintea lui și, în mijlocul acelei lumini, un stejar mare și stufos. Lovi pe Dochița cu călcăii spre a ieși mai răpede din țihlă și a lasa iapa să mai răsufle în poiană; dar în clipa în care intra în lumină, dintre crengile stejarului plecă un fulger urmat de o pocnitură și Andrei, lovit în mijlocul pieptului, căzu la pămînt. Iar iapa, după ce sări spărietă în lături, începu să pască iarba din poieniță.

Apoi după trecere de mai multe minute, se auzi un foșnet în crengile copacului și dintr-însul sărea pe iarbă Ion Tiron, cu o pușcă cu cucoșul tras în mînă și alta în spinare. Fața îi era galbînă ca ceara și tremura ca varga. După ce ramase cîtăva vreme nemișcat, ascultînd cu urechea spre drum, neauzind nici un zgomot, se duse răpede la locul în care zăcea Andrei. Cînd se plecă asupra lui, dădu un țipet și sări în sus.

— Dumnezeule, strigă el, n-am împușcat pe Stan Făcăoariu, am curmat zilele lui Andrei Nan! Am făcut moarte de om degeaba! De unde să știu că Andrei o schimbat șargul lui cel voinic pe gloaba cea balaie și bătrînă a Făcăoariului, și, scăpînd pușca jos, țiganul începu să-și frîngă mînile și să-și smulgă părul.

Dar, deodată tăcu; zărise tașca de piele atîrnată de gîtul lui Andrei; își aduse aminte că și sulgeriul are o tașcă la feli în care își poartă hîrtiile la drum. Și numaidecît îi fulgeră prin minte: „Dacă hîrtiile răzășilor sînt în tașcă, se vede că, la urmă, s-o schimbat hotărîrea satului și că, în loc să plece Stan Făcăoariu, o plecat Andrei Nan, ca om mai tinar, mai deștept și care cunoaște leșul. Și dacă am pus mîna pe hîrtiile răzășilor și le dau sulgeriului, mare are să fie bucuria lui și are să-mi deie pe Catrina înapoi.”

Și scoțînd cuțitul din brîu, tăie răpede curaua de care era atîrnată tașca pe care o luă, ridică gugiul și, vîrînd mîna într-însa, scoase mai multe hîrtii și urice.

— Uricile răzășilor! Uricile răzășilor! strigă el cu bucurie.

Dar de cînd pusese ochii pe tașca cea galbînă cu flori roșii, toată mintea, toate simțurile lui erau ațintite asupra ei; apoi pămîntul era ud de ploaie, frunzele căzute pe jos ude și ele nu foșneau sub opincă. Ion nu auzea cum se apropiau cu pași sprinteni doi oameni. Îi simți numai cînd ieșiră din țihlă. Întorcîndu-se răpede, ramase încremenit în fața călugărului Varsanovie și a lui Vlad Catana.

Aceeași privire arătă călugărului care mergea înainte pe Ion cu tașca de piele în mînă și pe Andrei întins la pămînt.

Dînd un strigăt cumplit, el se răpezi spre Ion cu ciomagul ridicat; dar acesta, sărind în lături, o apucă la fugă la deal, urmînd să ție tașca cu uricile în mînă. Varsanovie îngenunche lîngă trupul încă cald al frăține-său, dar Vlad Catana se repezi după Ion cu pușca în mînă ridicînd oțelile și încercîndu-șe să tragă într-însul.

Și acuma voi lămuri cetitoriului prin ce întîmplare acești doi oameni se aflau pe locul omorului făptuit de țigan.