Partea I

(Dar amar de acela ce sufletu-și
vinde pe trai desfătat)

Pe țărm lângă Nistru, apă spumegată,
    Sus pe pisc înalt,
Fiind miez de noapte, Păgânul odată
    Stătu întristat;
Împrejuru-i luncă deasă și băltoasă,
    Iar sub dânsul mal,
Peste ape neguri, noaptea-ntunecoasă,
    În văi și pe deal.
Pe-a cerului boltă negreață adincă,
    Prin munți geme vânt,
Pădurea vuiește; iar lupul în luncă
    Tremura urlând.

Deci ridicând capul, Păgânul strigară
    Cu răcnet turbat:
„O, soartă cumplită, soartă mult amară!
    Noroc ne-ndurat,
De ce mi-ai dat crucea și creștinătatea,
    Și trai osândit,
Iar altora aur și cinstele toate
    Câte au poftit?
N-am adăpost de hălăduință
    Și în zadar plâng...
Destul! deci la tine cei ajutorință,
    Nistrule adânc.”

Gata să s-arunce de sus de pe stâncă,
    Dar iată văzu
Ca o arătare izbucnind din luncă.
    Lângă el șezu
Un bătrân cu barba țapoșă, ciudată,
    Cu ochi scânteieți,
Grebănos de spate, având căngi și coadă,
    Coarne și un băț.

Și scrâșnind, ridică la Păgânul strașnic
    Al său băț ciotos,
Iar el cremenește de acel năprasnic
    Demon fioros.
Deci Demonul zice: „Ce vrei tu a face?
    Gândești să te-neci?
Nu este mai bine, mișele sărace,
    La mine s-alergi?”
„Da cine ești?” strigă Păgânul cu frică
    Stând înțepenit.

Demonul
Eu sunt patron ție; nu-ți pasă nimică,
    Eu Asmodei1 sunt.

Păgânul
Cerescule Doamne!

Demonul
    Stai, nu face cruce
    Ascultă de vrei!
Pe Dumnezeu uită... Dă-te mie aice
    Și-ți voi da ce cei.
Primește sfatul care îți dau ție,
    De mare folos,
Destul te-mpilară soarta cu urgie,
    O, om ticălos!
Ca să scapi de chinuri, eu am chipuri multe,
    Și vreau să te-ajut,
De vreme ce cerul nu vrea să te-asculte,
măcar un minut.
Eu pot să-ți dau orice, cinste și mult bine,
    Și aur cât vrei,
Și voi sta cu pieptul însumi pentru tine,
    Cu toți frații mei.

Pe domnul din iaduri îl pun garant ție,
    Și mă jur pe el
Să-ți împlinesc toate; iar tu să-mi dai mie
    Al tău suflețel!
Păgânul atuncea se cutremurară,
    Trupul îi răci,
Ca să-și facă cruce, mâna ridicară...
    Dar înțepeni!

Demonul
De ce stai pe gânduri?

Păgânul
De-a iadului chinuri
Eu mă tem cumplit.

Demonul
Oricum, tot ele ție cu a sale schinjuri
    Îți este gătit.
Căci trăind în lume, amar pentru tine,
    Fiind păcătos,
De te vei ucide, tu tot vii la mine,
    O, om ticălos!
Iar creștinii voștri de spun o poveste,
    Că iadul îi rău,
Cestea sunt bârfele, și-n iad bine este,
    Crede, dragul meu;
Noi petrecem vesel și cu mulțumire,
    Tocmai ca în rai,
Tu viind în tartar vei ști fericirea,
    A nostrului trai.

Iar acum dau ție o curte domnească,
    Și sclavi câți-i vra,
Boierii și domnii, vrând să te cunoască,
    Te vor conjura.
Și dacă pe toate fețele frumoase,
    Tu le speriei,
De-acum ele însuși vor fi bucuroase,
    Să facă ce vrei;
Într-un cuvânt, orice vei pofti, îndată,
    Vei avea pe loc;
Deci, iată o pungă cu bani încărcată
    Îți dau spre zălog.
Și tu niciodată din ea avuție
    Nu poți mântui,
Dar zece ani numai îți dau termen ție
    Așa a trăi.
Iar văzând atuncea că ziua apune,
    Cea de la sfârșit,
Pe la miez de noapte voi veni la tine,
    Să știi negreșit!
Păgânul gândește la sfatul ce-aude,
    Tot felul chitind,
Dar apoi pe aur sufletul își vinde,
    Nemaiprelungind;
Și, cruntându-și mâna, cu sânge își scrie
    Zapisul cerșut...
Vicleanul luându-l, plin de bucurie,
    Pieri nevăzut.

Și iată om mare Păgânul ajunge.
    Cu chip neaflat,
Noroc, avuție deasupra lui curge,
    Izvor ne-ncetat;
Ale lui palaturi, de mult aur pline,
    Și răsfăț domnesc,
Iar la a lui masă vinațe străine
    Nu se mai sfârșesc.
În câșligi și posturi ospețe frumoase,
    Joc necontenit,
Casnicii, străinii au la dânsul masă,
    Pahar nesfârșit.

Toate dobândește, orișice să vază;
    I se supun toți,
Îi bici boierimii, țăranilor groază,
    Ca un aprig hoț;
Douăsprezece fete se răpesc de dânsul
    De pe la părinți,
Și nici vrea să știe de scârbă și plânsul
    Acestor mâhniți;
Deci într-un an ele douăsprezece fiice
    Îi născură lui,
Dar el le gonește și de a lui sânge
    Milă într-însul nu-i.

Însă toți sărmanii au scutar puternic,
    Înger păzitor,
Ce-i adăpostește în lăcaș cucernic,
    Liman scăpător;
Deci în mânăstire el le mistuiește,
    Pe mume și fiice,
Unde Ziditorul etern se slăvește
    Cu smerite rugi.
Sub cereasca milă, sub a ei umbrire
    Fiicele trăia,
A lor frumusețe și neprihănire
    Creștea și sporea.

Din frageda vârstă fecioarele blânde
    S-au fost învățat
A slăvi pe Domnul, cu inimi-nfrânte
    Și rugi ne-ncetat;
Abia zarea zilei se ivea pe dealuri,
    Ele se scula
De aprindea candeli, smirnă pe oltaruri
    Și de se ruga.
Sânta liturghie cu dulce cântare
    Ele o serba,
Și ale lor versuri în acele oare
    Spre cer se urca.

Cu-aceste rugi sânte și mumele triste
    Jertfea ne-ncetat
A lor rugi smerite, lacrimi umilite,
    Celui Preaînalt;
O! dă-le lor, Doamne, a ta ocrotire!
    (Ele se ruga).
Sântele oltaruri lor spre mântuire,
    Fie voia ta!
De le lepădară cumplitul lor tată
    De la sânul său,
Tu le ocrotește, și pe el iartă
    De-acest păcat greu.

Dar iată, al zece an cumplit sosește,
    Și mai au trecut,
Păcătosul plânge, amar se căiește,
    De ce au făcut;
Primăvara dulce iar încoronează,
    Văi, dealuri și munți,
Și plugarii veseli cu plugul brăzdează
    Câmpii înfloriți.
Dar el, ticălosul, să vază nu poate
    Cest timp aurit,
I se par cu neguri învelite toate,
    Pământul negrit.

De vede pe ceruri a zorilor dungă,
    Zice: “Zori, iertați!”
Dacă cântă păsări: “Iertați-mă, strigă,
    Și voi din rai psalți;
Iertați! iertați! strigă, păduri liniștite.
    Și voi, câmpi rodiți,
Pământești răsfățuri, tu, cer strălucite,
    Și mă tânguiți!”
Apoi aducându-și de fiice aminte,
    La el le-au chemat,
Socotind că cerul de-a lor rugăminte
    Va fi îndurat.

Deci, iată sosiră ziua de pe urmă,
    Soarele sfinți,
Luceafărul vesel nopții ca o cârmă
    Pe cer se ivi,
Iată, înserează... luna strălucește
    După nouri groși,
În văi, sus pe dealuri noaptea se lățește,
    Și-n codrii tufoși;
Apele s-alină, dormitează toate,
    Stelele clipesc,
Și că miezul nopții nu este departe,
    Ele îl vestesc.

Iar Păgânul jalnic și mustrat de cuget
    Crucei s-au rugat;
Și făr’ de credință... vrea ca al său suflet
    Să scape de iad.
Își cheamă copiii, gândind că ei poate
    Vor fi ascultați.
“...Vai mie! le zice, fiici făr’ de păcate,
    Piei! nu mă lăsați!”
Deci ele se roagă... și Domnul aude
    Tristul lor suspin.
Dar iată deodată... un somn le cuprinde,
    Adorm toate lin...

O tăcere mare atunci se făcură
    Ca într-un mormânt;
Se auzea numai că un corb cârcniră
    Și câinii urlând...
Iată că răsună ora miezei nopții,
    Și vânt se stârni,
Ce tulbură râul, zbuciumă pereții,
    Și colbul porni.
Iată și menuntul cel de-apoi sosește,
    Sunând întristat...
Clocotul stâmpește, din pământ zbucnește
    Drac înfricoșat!

Păgânului zice: “Cea din urmă noapte
    A ta au sosit;
Și eu după tine ca să te iau, frate,
    Iată am venit.”

Păgânul
O! dă-mi, te rog, încă vade cât de mică,
Iadule amar!

Demonul
S-au sfârșit termenul, eu nu pot nimică,
Te rogi în zadar!

Păgânul
Un menunt!

Demonul
Ascultă, lanțul te așteaptă!

Păgânul
Oh, ce am făcut!

Demonul
Și racla stă gata, groapa ta săpată,
    Și giulgiul cusut!

Mâini a zilei zare va vesti duință,
    Toți vor suspina...
Și văzând pe masă a ta rămășiță,
    Te vor căina;
Arzând făclii, candeli și tămâie multă,
    Te vor prohodi!
Dar crăpând pământul, vei cădea, sărmane,
    În iadul amar...
Clirosul va zice: “Pomenește, Doamne!”
    Însă în zadar...
Căci de-acum iadul va fi a ta parte,
    Tu însuși ai vrut.
Mergi!... au sosit ora, iadul nu-i departe,
    Căci urlând aud;
Aud că ne cheamă cu glas ca de trăsnet
    Și în dinți scârșnind,
Clocotind catranul, a bicelor plesnet,
    Și obezi călind!

Păgânul
Doamne, a ta milă ruga mea deștepte!...

Demonul
Rugi nu-ți folosesc.

Păgânul
Vai! măcar dă-mi voie pe bietele fete,
    Să le binecuvântez.

Demonul la ele, ca un flămând câine
    Privind, au chitit:
Cum să le răpească, spre a le răpune
    Iadului cumplit?
De o așa faptă va sălta Satana
    Și iadul nestins...

Deci, blânzindu-și ochii, ce ardea ca para:
    “Păgâne, au zis,
Mi-i milă de tine și de a ta soartă...
    Și să te scap vreau;
Însă mă ascultă! sau în iad îndată
    Cu mine te iau.

Tu dă-mi sufletele a fiicelor tale,
    Să te las câtva...
Și eu, înduratul, pe fieștecare,
    Un an îți voi da.”

Păgânul
O, fiară vicleană! îmi cei și copiii?

Demonul
    Mă-ntrebi? Deci veniți,
Trântiți păcătosul în fundul gheenii,
    Și îl spârcuiți!
Deci iată, negreață de draci se iviră,
    Scârșnind și urlând,
Cutremur și trăsnet groaznic se făcură,
    Firea suspinând.

A iadului nămili fioroase, slute
    Aduc un lanț greu
Pentru păcătosul... și cu a lor căngi crunte
    Să-l apuce vreu!
Și iată căzură Păgânul de groază,
    Mai mort la pământ,
Strigând: “Sunt a tale, pe mine mă lasă,
    Dușmane cumplit!”
Și apoi trezește bietele fecioare...
    Zapisul s-au scris...
Satana săltează! Slava lui îi mare,
    În iadul nestins!...

Partea II

(Ai prelungit chinul, Păgâne greșite,
Acum ai scăpat,
Dar amar de-acela ce suflete vinde
    Pe trai desfătat.
Vei trăi în scârbă, hoțule păgâne,
    Așteptând sfârșit,
Al tău pierdut suflet va avea cu tine
    Răzbel mult cumplit.
Viața ta și lumea ție păcătoasă
    Hulă îți va fi!
Străin între oameni și în a ta casă,
    Parcă n-ai trăi.)
. . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Deci măcar s-aducă vântul miros dulce,
    Din câmpi înfloriți,
Și aurind luna izvorul ce curge
    Codrii înverziți,
Și vestind lăstunii cu gingașe versuri,
    Că se ivesc zori,
Și zburând zefirii prin lunci și pe șesuri,
    Liberi și ușori,
Și negreața nopții întocmai ca norii,
    De pe cer pierind,
Turme spre pășune mergând, iar păstorii
    Din bucium trăgând,

Păgânului toate, pân’ și a sa casă,
    Îi pare mormânt...
Și cu oțărâre el șede la masă,
    La zefcuri pe gând...
Nici că se atinge de cupi spumegate,
    Din care beau toți,
Căci lui se năzare, și ziua și noaptea,
    Tot umbre de morți;
Ne-ncetat aude urlete, suspinuri,
    Iar când toți dormeau
El fugea cu groază de-al său pat de chinuri
    Și somn nu-l prindea.

Se teme de umbra codrilor nămornici
    Ca de arătări,
Sau de sună clopot, de preoți cucernici
    Și de-a lor cântări!
Îl umple de groază șuierul furtunii,
    Nourii tăcând,
Frunzele de pică, vuietul pădurii,
    Șipotul curgând.
Iar clocotind tunet pe cer când burează,
    Era sperios...
Ca și când i-ar zice: “Omule, veghează,
    Căci ești păcătos”.

A lui fiici amate îl înfiorează,
    Când la el privea;
Fiind totdeauna blânde, mângâioase,
    Dar îl pătrundea
A lor frumusețe, pe toți vioșase,
    El însă-i mâhnit,
Și a lor grai dulce lui îi cășunează,
    Dureri îndoit.
Deci ele ca raza, ce le pria umbra,
    Frumos înflorea...
În mănăstiri sânte, neștiind ce-i scârba,
    Liniștit trăia.

Iar el, pângăritul!... el se oțărăște,
    La fiice gândind,
Văzând nu departe că lor se gătește
    Tartarul flămând,
Blastămă și strigă: “O, cumplită faptă!
    O, copii iubiți!
De-o soartă amară, de chin ce v-așteaptă,
    Cum să vă feriți?
În zadar frumsețea și neprihănirea
    De sus vi s-au dat,
Eu v-am închis raiul făr-a voastră știre,
    Și v-am deschis iad!...

Inimile voastre este vremea, poate,
    Să simtă iubit,
Și cerul mulți tineri, și cu bune fapte,
    Poate v-au menit,
Pe care văzându-i, amatelor fiice,
    Îi veți îndrăgi,
Și a voastre inimi de un amor dulce
    Se va amăgi...
Atunci vouă lumea va părea plăcută...
    Câmpul mai frumos,
Lunca mai răcoare și că păsări cântă
    Mai melodios.

Dar aceste zile atât de dorite
    Nu vor mai veni,
Făclii nu vor arde la a voastre nunte,
    Ce când veți muri!
În sânta biserică nu cu mirii voștri
    Voi veți dănțui,
Ce cu munci cumplite, crunți vrăjmașii voștri
    Ne vor schingiui,
De-a iadului demoni vom avea noi parte
    Și de etern plâns;
Și eu, păcătosul, fiici nevinovate,
    În iad v-am împins!”

Apoi către ceruri ochii își țintește
    Și cu suflet trist
Zice: “Însuși Domnul așa ne grăiește:
    Iert pe cel căit!
Și drept către mine ruga pocăinții
    Se va înălța!”
Deci el, tânguitul, lăcașul duinței
    Face casa sa,
Ca tot sărăimanul, văduvă, străinul,
    Să fie primit;
Pentru flămânzi, bolnavi pâinea lui și vinul
    Nu este poprit.

Și ziua, și noaptea la porți păzitorii
    Pândesc neclintit,
De cheamă la masă pe toți trecătorii,
    Carii sunt lipsiți;
Și iată, din lume săraci se adună,
    De el auzind,
Că împarte milă cu deschisă mână,
    Pe toți priimind;
Bolnavii, flămânzii găsesc la el hrană,
    Și trai mângâios,
El împarte însă această pomană,
    Gândind la Hristos.

Și-n a lui sânt nume mănăstiri, biserici
    Frumoase zidi,
Aducând în ele călugări cucernici,
    De sălășlui.
Și-ntr-acele sânte lăcașuri frumoase,
    La frații smeriți,
Săracii, nemernici, acei ce n-au casă,
    Umblând rătăciți,
Au gazdă și pâine, neștiind de unde
    Ceste le primesc;
Deci ei toți cu lacrimi și inimi înfrânte
    Pe Domnul măresc.

Păgânul și pictori iscusiți aduce,
    Din târg depărtat,
Care zugrăvește răstignit pe cruce
    Pe Cel Preaînalt.
Sub acea icoană se închipuiră,
    El cu-a sale fiici,
Și că Ziditorul de ei se îndură
    Și de a lor rugi;
La acea icoană, fără a se stinge,
    Candele ardea,
Și-n sânta cunună celui de pe cruce
    Brilanturi lucea...

Deci și când a nopții vălul se zbârcește,
    De pe cer pierind,
Iar lumina zilei încet se ivește,
    Zorile roșind,
Și când iarăși sara firea dormitează,
    Vuietul stâmpea,
Și-n biserică candeli abia luminează,
    Cătinel clipea,
Păgânul — căitul, stând sub sânta cruce,
    Plângea cu suspin,
Și rugând pe Domnul: “Amar mie, zice,
    Cum să scap de chin?”

Degrab’, degrab’, însă, ca râul ce curge,
    Din munți în văi mari,
Timpul nestând trece, și cursul lui duce,
    Zile, luni și ani.
Anul unsprezece începu să treacă,
    Ca umbra pieri;
Iată, cel din urmă către sfârșit pleacă,
    În grab’ nu va fi!
Deci glas oarecare Păgânul aude
    Că strigă cumplit:
“Toate se sfârșiră! Să scapi nu ai unde,
    Ora au sosit!”

Și iată, deodată cel rău... îl trântește
    În boală amar,
Încât doctori, leacuri lui nu-i folosește,
    Tot îi în zadar.
Lui i se năzare gata să-l înghită,
    Grozavul mormânt...
Și o nălucire neagră și mâhnită,
    La căpătâi stând;
Deci el din biserică se teme să iasă,
    Acolo zăcea,
Și lângă icoană, tremurând de groază,
    Amarnic plângea.

Vai! iată și ziua cea de-apoi sosește,
    Cerul rumenind,
Și printre dumbrava, ce munții umbrește,
    Raze revărsând.
Toate sunt în pace, vesele și line,
    Toate se zâmbesc;
Apele ca stecla, limpezi și senine,
    Abia se clătesc;
Iar zefirul mișcă frunzele ușoare,
    Câmpul s-au trezit,
Din flori fluturașii sug cu poftă mare
    Nectar miresmit.

Păcătosul însă întâmpină zare,
    Cu suspin și plâns,
Zicând: “Prea degrabă, noapte trecătoare,
    De pe cer te-ai stins!
Veniți, fiici iubite, lângă tatăl vostru,
    Să-l încunjurați,
Pe judecătorul, Ziditorul nostru,
    Veniți de-l rugați!
Amar! va fi nouă noaptea viitoare,
    Căci toți vom pieri...
Îndure-se, Doamne, mila ta cea mare,
    Nu ne părăsi!”

Deci vin lângă tatăl fiicele lui toate,
    Unde el zăcea,
A căruia oase, sub piele uscate,
    Negre se vedea;
Barba încâlcită, părul lui măciucă,
    Ochii încruntați,
Cu clăbuci la gură, strigând: “Oh, ce muncă!
    Piei! nu mă lăsați!...”
Fecioarele, triste, către cer ridică
    Ochii lor duioși,
Toate cântând imnuri, se ruga cu frică,
    Maicei lui Cristos.

Așa heruvimii ce Domnul iubește
    Se roagă smerit,
Să ierte pe omul ce se pocăiește
    La al său sfârșit...
Și apoi, cu ochii plini de îndurare,
    Zboară, aducând
Milă și iertare celui care moare,
    Pe Domnul chemând.
Deci stând lângă dânsul, când el se sfârșește,
    Acești soli cerești,
Cel căit aude că glas îi șoptește:
    “Mergi!... tu iertat ești...”

Întocmai aceste fecioare curate,
    Pentru tatăl lor,
Se ruga să ierte ale lui păcate
    Tatăl tuturor;
Iar sfârșitul Păgânul zărește,
    Că nu-i depărtat;
Deci cu umilință mintea își țintește
    La Cel Preaînalt,
Și plângând privește lumina curată
    Zilei de apoi...
Dar lui, osânditul, îi plesnesc deodată
    Ochii amândoi!

Atunci el strigară: “Ziua se sfârșiră!”
    Fiicele răspund:
“Zorile frumoase abia se iviră,
    Într-acest minunt;
Ori nu auzi, taică, cântând ciocârlia,
    Lângă a lui soț?”

Păgânul
Oh! aud, mâini însă... amar! și vai mie!
    Vom zăce toți morți,
Căci pentru noi... astăzi soarele sfințește
    Cel mai de apoi;
Iar de vedeți astăzi că câmpu-nflorește,
    Mâini nu vom fi noi!...

Și eu, pângăritul, fără de-ndurare,
    Pe voi v-am răpus!...
Și nici am speranță de acum scăpare
    Să avem de sus;
Nu ascultați, însă, cele ce grăiește
    Un om păcătos,
Ci strigați cu toate: “Doamne, miluiește
    Pe cel păcătos!”
Deci fetele, triste, nici că pricepură,
    El ce au grăit,
Și zic: “Miluiește-l — toate cu o gură —
    Pe omul greșit...”

Păgânul
O! fiice iubite! mie noapte-mi pare!

Fiicele
    Abia este prânz;
Păstorii la șipot, de căldură mare,
    Turmele și-au strâns.
Soarele aprinde, câmpul pârpălește
    Cu raze-nfocate.

Păgânul
Mie mi se pare c-afară vuiește
    Bocet întristat.

Fiicele
Abia aburește vântișor răcoare,
    Dinspre munți suflând,
Abia se aude o privighetoare,
    În luncă cântând!

Păgânul
O, fiice iubite! ziua luminoasă
    De pe cer s-au stins!

Fiicele
Soarele apune, și o ceață groasă
    Pe cer s-au întins,
Și în înfocatul aer strălucește
    O stea când și când,
Și pe munți, pe dealuri abia se zărește,
    Codrul înnegrind!

Păgânul
O, sară steloasă! o, strălucit soare!
    Ah, mai stai puțin!
Măcar că eu, orbul, să văd nu-s în stare
    Al vostru senin.
O, fiice iubite, simt că noaptea este!

Fiicele
    Luna s-au ivit.
Și pe văi și ape noaptea dezvelește
    Negrul său veșmânt;
Către sat aleargă cu învioșare
    Plugarii trudiți;
Iar clopotul cheamă către privighere
    Pe cei pocăiți.
Călugării cântă cu smerite glasuri
    În sântul lăcaș...

Păgânul
Cu ei și eu, Doamne, într-aceste ceasuri,
    Sunt! să nu mă lași!...
O, fiice iubite! simt că se ivește
    Pe cer nouri groși.
Și viforul umflă râul și pornește
    Colbul spulberos.

Fiicele
Nu vedem nimică, ruga se sfârșiră,
    Dar tot ard făclii.
Luna asfințește, frații adormiră,
    Toți pe la chilii.
Numai în biserică lumini luminează,
    Iar în sat s-au stins;
Pe câmpii și codri roua se revarsă,
    Și somn le-au cuprins!

Deci dormita toate, păn’ și firea mută...
    Însă semăna
Că minune mare într-acea menuntă
    Se va întâmpla!
Și iată suflară... vântișor răcoare,
    Dinspre răsărit,
Încât abia numai frunzele ușoare,
    Sunând s-au clătit...
Și glas oarecare din cer se lăsară,
    Miros aducând,
Parcă serafimii în arfe sunară,
    Și imnuri cântând...

Iată și biserica încet se deschide,
    Și s-au arătat
Un strălucit înger fecioarelor blânde,
    Cu chip minunat.
A lui cătătură dulce, mângâioasă,
    Chipul alina,
Iar pe-a lui veșminte și față frumoasă,
    Raze lumina;
El stând sus în aer, cu a sa sosire,
    La toți au vestit,
Că și păcătosul află mântuire
    De s-au pocăit.

Însă pe fecioare frică le cuprinse,
    Cruce își făcea!...
Iar frumosul oaspe... lângă patul unde
    Păgânul zăcea
Vine și atinge cu a mantiei poală
    Fecioarele blând,
Și ele îndată cad în aromeală,
    Și adorm curând.
Apoi cu mustrare ochii își întoarce
    Către păcătos.
(Și groaza pătrunde bolnavul ce zace,
    Tocmai pân’ la os.)
Care îl întreabă: “Cine ești tu, sânte,
    Căci greu m-ai pătruns!”...
Strălucitul oaspe la a lui cuvinte,
    Nimic n-au răspuns.

Păgânul
Oh! te îmblânzește și, te rog, îmi spune,
    De pot să scap eu!
Căci sosește ora, și vicleanul vine,
    La sufletul meu!

Îngerul
Tu sânta icoană cu rugi ai cinstit-o...
    Și umilit plâns,
Fața ei spre tine ai închipuit-o...
    Deci ea m-au trimis.

Păgânul
Ah, îngere blânde, și să scap eu oare?

Îngerul
Dacă-n Domnul crezi.

Păgânul
Îndure-se Domnul și pentru fecioare...

Îngerul
Să crezi, să sperezi.

Atunci el, crucindu-și mâinile negrite
    Pe pieptul uscat,
Tăcu... vărsând lacrimi și rugând fierbinte
    Pe Cel Preaînalt;
I se zbătea sânul de suspinuri dese,
    Trupul tremura,
Și din ochii jalnici, făr’ să înceteze,
    Lacrimi râura.

Și iată începe furtună cu vuiet,
    Dinspre asfințit,
Fulgerul despică nourul cu tunet,
    Groaznic au trăsnit;
Și tocmai deasupra bisericii sânte,
    Viforul au stat,
Apoi o tăcere ca și înainte,
    De sus s-au lăsat.

Ora miezii nopții nu era departe...
    Iar îngerul sânt
Pe tată și fiice, ce erau culcate,
    Mantia zvârlind,
Strălucindu-i ochii, își întoarce fața
    Spre cerul înalt...
Atunci iarăși clocot, ce străbătea ceața,
S-au mai repetat,
Și în întuneric urlete cu vuiet
    Grozav răspunzând,
Și bolta bisericii de strașnicul tunet
    În două crăpând,
Iar cumplitul vifor nouri grămădește...
    Deci au scăpărat,
Și iată Satana din iad izbucnește
    Cu foc îmbrăcat.

În părul lui șerpii se-ncolotocează,
    Șuieră spumând,
În ochii lui pizma vrăjmașă săltează,
    În mâini aducând
Un lanț de văpaie, cu gând ca să lege
    Pe omul greșit...
Dar văzând pe înger, el nu poate merge,
    Stă încremenit;
I s-au stins îndată mândra îngâmfare;
    Deci au întrebat:
“Puternice dușman, într-aceste oare
    Cine te-au chemat?”

Îngerul
Au ajuns la Domnul a lor rugăciune!

Satana
Dar ei sunt ai mei.

Îngerul
Drept judecătorul m-au trimis pe mine,
    Să stau lângă ei.

Satana
Păgânul amarnic... pe fiici lepădară,
    Mie mi le-au dat!

Îngerul
Puterea căinței le răscumpărară,
    Și ea le-au scăpat;
Deci vor fi cu drepții!

Satana'
Iar lui eu sunt domnul,
    El zapis mi-au dat.

Îngerul
Așteaptă, viclene, nu osândi omul,
    Căci nu-i judecat.

Și atunci alt tunet mereu se-ntărtară,
    Dinspre răsărit,
Și șioi de fulger noaptea despicară,
    Pân’ la asfințit.
Pe cer o văpaie de foc se lățiră,
    Firea tremură
Și osia lumii de groază trăsniră,
    Morții suspină...
Satana simțește pășind Ziditorul,
    Și-n iad s-au ascuns...
Iar de peste nouri drept judecătorul,
    Tunând au răspuns:

“Voi judeca omul care, fiind tată,
    Să vândă-ndrăzni
Neprihănit sânge, pentru care faptă
    Acum va muri!”
O, cuvânt puternic! Păgânul îndată
    Pe loc au murit,
S-au stins ca o pară; ca când niciodată
    N-au fost, n-au trăit,
Fața lui grozavă se posomorâră,
    Trupul țepeni,
Ticălosul suflet din arsa lui gură
    Ca fumul pieri!

Iadul primește leșul ce pământul
    Zvârlea oțărât.
(Pe el numai însă... gheena sorbindu-l,
    Nu s-au mulțumit.)
Iar pentru fecioare Domnul hotărăște
    Somn nemuritor...
Și sânta sa voie așa se vestește,
    Cu glas tunător:
“Vor dormi în pace și făr’ de ispită,
    De trai pământesc,
A lor feciorie îi făgăduită,
    Mirelui ceresc.

Vor dormi în pace, secolele lumii
    Trecând ca o zi,
Nu le va atinge mâna putregimei,
    Și se vor trezi!
Cu frumusețe nouă ca de primăvară,
    Spre trai nesfârșit,
Când voi veni însumi de a doua oară.
    Precum v-am grăit...
Și atunci greșitul de eterna muncă
    Va fi apărat,
Căci a lui păcate feciorească rugă
    Le-au răscumpărat.”

Partea III

Iată de zi zare pe cer se ivește,
    Noaptea au pierit;
Vestitorul zilei, cucoșul, trezește
    Satul adormit,
Și văd toți pe fiice de somn greu cuprinse,
    Păgânul zăcând,
Cu fața grozavă, genile deschise,
    Cu ochii cătând,
Și cu încleștare mâinile lui strânse
    Pe răcitul sân,
Iar din a lui buze se părea că iese
    Vaiet și suspin.

Fecioarele, însă, dormeau ocrotite
    De-aripi îngerești,
Și în somnul dulce fiind migăite,
    Cu visuri cerești;
Iar pe a lor fețe nevinovăție
    Lin se arăta
A lor răsuflare, ca și fecioria,
    Miros revărsa;
A lor buze rumeni, ca raza frumoasă,
    Părea că râdea,
Ș-a lor frumusețe era mângâioasă,
    Dar foc n-aprindea...

Iată că îmbracă racla lui cu stofă,
    Mormântul boltesc;
Clopotele zbiară, și cu mare pompă
    Îl și prohodesc;
Bolnavii, săracii plâng cu întristare
    După cel murit,
Alergând cu toții să-i dea sărutarea
    Cea de la sfârșit.
Deci au închis racla... ce o priimește
    Mormânt fioros.
Iar clirosul zice: “Doamne, pomenește
    Pe cel păcătos!”

Apoi se întoarce populul pe-acasă,
    Mâhnit și plângând...
Și iată că iese, cu cumplită groază,
    Un zid din pământ
De cremene neagră, care ocolește,
    Cu un chip nespus,
Mormântul, biserica, iar împrejur crește
    Codru nepătruns;
În poarta de schijă stau stânci rezemate
    Și dudău crescând,
Iar poporul fuge speriat departe,
    Urgia văzând.

Deci aceste locuri de atunci rămase
    Pustiu neumblat;
Buruianul crește, și scaiul se-ndeasă
    Unde au fost sat.
Glas de om aicea nici că se răspunde,
    Ce buhna țipând;
Și prin stânci și codri lupul se ascunde,
    De frică urlând;
Iar printre prăpăstii puvoaiele repezi,
    Prăvălind butuci,
Curg cu clocot mare, lăsând printre lespezi
    Pleavă și clăbuci.

Iar unde fusese sânta mănăstire
    Celor cuvioși,
Acolo în ziduri, au sălășluire
    Șerpii veninoși;
Sub sântele bolte cântări nu răsună,
    Ce când bate vânt,
Pustiul vuiește, mărăciunea sună
    Pe tristul mormânt;
Alteori o piatră de se povârnează,
    Din risipituri,
Grozavul ei buhnet eho repetează,
    C-o sută de guri.

Pe pâclosul munte abia înălbește,
    Crucea pe mormânt;
Iar la miezul nopții, pe el se zărește,
    Pară luminând;
Tot pe acea cruce se suie și crește,
    Curpănul vânjos,
Și ziua, și noaptea pe ea străjuiește
    Un corb fioros.
Pe aceste locuri triste, părăsite,
    Nime nu umbla,
Pân’ și păsărele făr’ să se mai uite,
    Cu frică zbura.

Abia miezul nopții începe să treacă,
    Și corbul cârcnea...
Șopot oarecare se stârnea și, parcă,
    Mormântul trăsnea...
Și ieșind dintr-însul o umbră negrită,
    Lângă cruce sta!
Ochii lui, ca luna de pâclă-nvălită,
    Lânced se uita,
Aci, către ziduri, ea privea cu frică,
    Aci, spre mormânt,
Aci, către ceruri, mâinile ridică,
    Ajutor cerând.

Deci se făcea iarăși tăcere de groază,
    Și umbra pierea,
Iar de pe-acel munte negurile groase
    Nu se mai rărea,
Căci acolo vântul măcar s-aburească,
    Nici că cuteza,
Nici a florii miros să se dezvelească,
    Ce tot mort era,
Fecioarele numai întru bucurie
    Veghea ș-aștepta
Pe Mântuitorul... dar când? nu se știe,
    Îl vor tâmpina.

Către ziuă, însă, când chicura toate,
    Negura căzând,
Când vrăjmaș se luptă zorile cu noaptea,
    Și cerul mijând,
Una din fecioare se trezi de-un sunet,
    Și singură ea,
Se pornea să-și facă hotărâtul umblet;
    Pe zid se suia,
Se uita spre stele și striga mâhnită:
    “Oh, când vei veni?
Zi izbăvitoare, atât de dorită,
    Ah, nu zăbovi!”

Așa totdeauna una din fecioare,
    Săvârși pe rând,
Terminatul umblet... și cu nerăbdare,
    Ora așteptând.
După care alta, viind să o schimbe,
    Îi zicea oftând :
“Du-te, surioară, nu poți să mai umbli,
    Fiind al meu rând”.
Deci ea se și duce, pe gânduri, mâhnită,
    Și au adormit...
Ceealaltă așteptată, pe ziduri suită,
    Ceasul fericit.

Strigând întristată: “O, dorită oară,
    Pân’ când să te-aștept?
Ca Mântuitorul, ce nu se-nfioară,
    Să judece drept,
Să vie, să scape-a noastră feciorie,
    Și pe cel greșit,
Precum în scriptură sântul condei scrie
    C-au făgăduit:
Celui ce urăște viața pământească
    Și s-au pocăit,
Celui ce așteaptă viață cerească
    Și stă ei gătit”.