Palatul bântuit

 

În cea mai verde vale-a noastră
Doar de îngerii buni locuită,
Odată un clar — majestuos palat —
Fruntea își înălța — fericită.
Despot era monarhul Gândire,
În țara unde se ridica!
Nicăieri seraf pe mai mândră clădire
Aripa subțire nu-și arunca!

Galbene baniere, glorioase, de aur,
Pe fruntea lui mereu fâlfâiau,
(Acestea toate — toate acestea —
Cu mult timp înapoi se ’ntâmplau)
Și orice ușoară boare care
În dulcea zi se juca
Pe meterezele împodobite și pale,
Pe aripi de miresme pleca.

Călătorii din fericita vale,
Prin două ferestre luminoase, vedeau
Spirite — dănțuind sub portale
În tactul lăutei de care-ascultau,
În preajma tronului unde, mărit,
(O! Porfirogenet!)
Regele — în fastul, slavei lui cuvenit,
Sta la al gloriei banchet.

Scânteia în perle și în rubine
Poarta acelui măreț palat,
Prin care în valuri ușoare, senine,
Zbura necurmat,
Un stol de Ecouri, cu dulcea menire
Doar să cânte ușor,
Cu voci de-o frumusețe peste fire,
Înțelepciunea regelui lor.

Dar ființele diavolului, în rochii de doliu,
Cotropiră al regelui rang înălțat.
(Ah, să fim triști! — căci niciodată
N’o mai fi mâine, pentru acest dezolat!).
Și, împrejurul casei lui, gloria
Care în purpură înflori,
Prin negură doar, o zărește istoria
Trecutului timp care muri.

Acum, călătorii prin astă vale,
Văd, prin ferestre roșii de sânge,
Forme fantastice, care pe dale
Săr, după un zgomot care se frânge.
Și ca un râu, fantomatic, grăbit,
Prin ușa palidă se îngrămădește
O gloată hidoasă care se năruie
Și râde — dar nu mai zâmbește.

1838.