Paradisul pierdut
Iar Eva-i spune astfel: — O! da, tu, pentru care,
Din care-s zămislită cu trup din trupul tău ;
Și fără care viața-mi stăpâne scop nu-și are —
Da, tot ce spui, așa e conducătorul meu.
Da, lui suntem datornici a noastră mulțumire,
Și-a mea recunoștință de-a fi etern a ta;
Tu care peste firea-mi domnești in strălucire,
Căci nicăieri pe-un altul ca tine n-ași afla.
Mi-aduc și azi aminte de-acel moment, când iată,
La umbra unui arbor din somnu-mi m-am trezit,
Cum, printre flori întinsă, stăteam eu minunată,
Vroind să știu de unde, când oare am sosit?
Și unde stăm, alături se află-o scorbitură,
Din care curge-un șipot cu taină murmurând;
În valuri se revarsă de-o străvezie bură;
Și soarele și cerul pe sânul său purtând.
Atrasă-n neștiința-mi de-a apei mirătoare,
Pe iarba care crește pe mal, m-am așezat;
Părea că văd in valuri un alt cer, un alt soare,
Dar ca să văd mai bine, spre ele m-am plecat.
Și deci, cum stau plecată, din unde o ființă
Strălucitoare-n luciul de ape-acum zăresc;
Cu mine față n față, cu zâmbet de priință,
Nu mă tem, căci ochii drăguți și buni privesc.
De mă ridic, ființa și dânsa se rădică ;
Se pleacă iar când iarăși spre ea și eu mă plec;
Și parcă-un dor îmi vine și nu știam nimică,
Și undele-nainte mereu tot trec și trec...
Și iată-un glas îmi zice: — Ființă mult frumoasă,
pe tine-n pânza apei te vezi — e chipul tău;
Ridică-te și vino supusă si duioasă,
Căci eu te voi conduce la El, la sânul său.
La El ce nu-i o umbră, dar ție-asemanare —
Și lui spre bucurie tovarășă vei fi ;
Copii frumoși vei naște spre-a neamului-nmulțire
Și muma omenirii mii veacuri te-or numi.
De-o mână nevăzută spre tine-am fost condusă,
Și iată că la umbra platanei te-am aflat;
Frumos erai și totuși o teamă, așa, nespusă
Simțeam, cătând la tine, și deci, m-am depărtat.
Erai frumos, nu însă ca grațioasa umbră ;
Ce ’n valuri am văzut-o, nici dulce ca și ca;
Și cum fugeam uimită de sub platana sumbră,
Ah! pasul tău și ruga-ți grăbind mă urmărea.
Ziceai: ― Frumoasă Eva, re’ntoarce-te la mine,
Căci fugi de tine însuți, căci ești din al meu sân;
Viață ai și sânge din ele mele vine ;
Din inima-mi ființă primit-ai pe deplin.
O! da, ți-am dat din viața-mi, să-mi fi spre mângâiere,
Și-n dragoste unită să mă-ntovărășești;
Drept partea mea de suflet am dreptul a te cere
Precum și tu ai dreptul duios să mă iubești.
Și te-am urmat pe tine și mă țineai de mână,
Și mă conduci de-atuncea cu-nțelepciunea ta,
Prin ea stăpân femeii bărbatu-o să rămână —
Mai mare-i ’nțelepciunca-ți ca frumusețea mea.
Deci muma omenirii vorbi astfel cu dulce,
Cu nevinovăție de el lipită stând;
Și capul pe-al său umăr lăsat-a să se culce,
Pe sânu-i bucle blonde ca aurul curgând.
El, fericit, puternic în brațe o cuprinde,
Și dulce o sărută și îi zâmbește lin ;
Văzându-i, de mânie, Satana se aprinde,
Și ura și veninul îi clocotesc in sân!