Partea a doua

 

A plecat Niculăiță la oraș, cu căruța cu lemne. Că s'a gândit neica Andrei că tot îi stau boii degeaba acum la începutul lui Octombrie... Ce bruma porumb a făcut, l-a cărat, prunele asemenea; de arat nu era chip, până nu s'o îndura Dumnezeu să dea o bură de ploae, că era pământul cremene...

A cumpărat omul dela domnul Frim, din pădurea care o taie, treni stânjeni de lemne: când și când să'ncarce căruța cu cât or putea duce boii, — și ori să se ducă el la târg ori să mâie pe Niculăiță, să le vânză cu ceva câștig. Au încărcat amândoi de aseară mai bine de un sfert de stânjen,l-au legat regulat cu lanțul să nu pice și, când mai erau două ceasuri până la ziuă, și-a îmbrăcat Niculăiță cojocul; maică-sa i-a strigat dela vatră: «încheie-te la piept, că e frig»; tat-su i-a adus aminte pentru a patra oară: «să nu le dai din unsprezece lei nici o para mai jos — și fii cu ochii în patru să nu te'nșele fr'unul, că tu ești cam tutuit!»...

Era întuneric beznă; dar Niculăiță nu știa ce e frica, nici urâtul. Pe tot drumul, treisprezece kilometre, mai mult în căruță, sus pe lemne, a stat, fluerând încet, cu ochii la stelele grozav de strălucitoare în această noapte limpede de răcoarea toamnei. Îi erau dragi lui stelele toate, mai ales de când îl învățase răposatul Isaia ciobanul cum le chiamă mai pe fiecare. Și cum venia înspre răsărit, a văzut cum s'a ivit și s'a ridicat din marginea zării luna nouă, apoi luceafărul de ziuă; pe urmă s'a făcut o geană roșie, s'a deschis fața cerului, s'a tot deschis, stelele s'au topit una câte una, și luceafărul, și cornul lunei; iar în dreptul locului unde se ivise geana roșie au început să iasă suliți aurii... ca părul Salomiei...

Când a ajuns la oraș, soarele era sus. Cârciumarul de la barierea orașului l-a întrebat cât cere pe lemne. — «Unsprezece lei» a răspuns Niculăiță; iar negustorul căruia nu-i trebuia, că el avea lemne, după ce s'a uitat bine la marfă, a zis: «face, că sunt lemne bune de tufă curată»; și, după ce s'a uitat și în ochii băiatului, i-a dat o povață: «mă, băețaș, tu să ceri pe ele cinsprezece lei, să ai de unde lăsa».

Acum trei zile să fi venit Niculăiță cu lemnele astea la târg, numaidecât le desfăcea, — că nepriceperii lui la negustorie i-ar fi venit într'ajutor vântul pizmaș, care a bătut până ieri dimineața; dar azi, soarele cald care l-a făcut să-și scoată cojocul, îi strică vertul mărfii... Unul îi dă opt lei, altul zece, altul zece și șase bani; dar el nu le dă și umblă prin oraș până pe la ziua jumătate...

— Dar ce ești tu, turc, să nu lași nici un ban din cât ai cerut? îi răcnește un brutar. — Trage înăuntru'n curte.

— Dar să știi, unsprezece lei, jupâne.

După ce le descarcă, Niculăiță și le așeză unul câte unul, sfert regulat, brutarul îi numără în gologani zece lei și jumătate.

— Păi, ne-a fost vorba unsprezece lei, jupâne.

— Dar ce, tu ești turc? Dacă-ți place; dacă nu, încarcă-ți-le și pleacă.

Niculăiță îi dă banii înapoi și, fără supărare, începe să încarce lemnele la loc, frumos, tacticos, cum le încărcase aseară la pădure.

Liniștea băiatului pesemne că i-a plăcut brutarului, că începe să râză și, scoțând unsprezece lei deplini, îi dă zicând: «Ăsta să știi că e Păcală».

Niculăiță și-a băgat banii în chimir, își înjugă boi și pleacă... Se gândește că mai bine i-ar fi dat banii în fișice. Așa, te pomenești că la'ntors, de neodihna de peste noapte, îl prididește vreun somn în căruță și i se risipesc gologanii. De aceia, mergând pe uliță, caută cu ochii pe jos, doar o găsi vreun petic de hârtie, să facă banii fișice. Nu caută de prisos: prin dreptul tribunalului găsește o jumătate de coală de hârtie. O ridică, o bagă în sân și, după ce iese din oraș, se sue în căruță, taie hârtia în două; o jumătate o taie iar în două și, scoțându-și banii din chimir, face două fișice: unul de cinci lei, altul de șase. Le bagă frumos în chimirul pe care-l închide cu îngrijire și zice: «cea! Joian!»...

...Mai târziu, când se înorează și începe să bată vântul, își pune cojocul pe dânsul și simte ceva rece în sân. E cealaltă jumătate de hârtie neîntrebuințată pe care n'a aruncat-o. O scoate și se uită la ea. E scrisă de mână și, cum știe să citească, citește: ...«făcând aplicația articolului 327, a căruia cuprindere este următoarea: Cel ce, găsind pe drumuri ori pe uliță lucruri ce nu sunt ale sale și întrebându-se despre ele, le va tăgădui, se socotește că a comis un abuz de încredere și se va pedepsi cu închisoarea dela 15 zile până la 3 luni»...

— Adică cum? se gândește Niculăiță — dacă oiu găsi eu în drum, să zicem un galben, să nu fie al meu care l-am găsit? Dar ce, l-am furat? Nu l-am găsit? Pă ce să-l dau altuia? Și citește încă o dată; și când ajunge la «întrebându-se despre ele», deodată duce repede mâna la chimir. Fișicile sunt la locul lor; dar acum începe să se facă lumină în mintea lui Niculăiță: «Dar dacă ăl de l-a pierdut a muncit pe el? Dacă s'a dus la pădure, cum s'a dus el cu tat-su și i-o fi căzut peste picior un buștean, cum i-a căzut lui tat-su? Dar dacă o fi umblat cât a umblat el prin târg astăzi? Și dacă a schimbat banii pe un galben, ca să-l ducă de pus în salbă unei fete ca Salomia?»...

Și aducându-și aminte de o vorbă auzită de mai multe ori de la tat-su: «de banul nemuncit nici praful nu s'alege», înainte de a ațipi în căruță își zice că el chiar de nu l-ar întreba nimeni, dacă i s'ar întâmpla să găsească o pungă cu bani, ar duce-o la primărie ori la domnul șef de jandarmi...

Cine i-a auzit gândul de i l-a împlinit așa de curând? Că la patru zile după asta întocmai așa i s'a întâmplat. Erau cu toții la porumbiște, tăiau cocenii. La un timp, tat-su zice: — «Mă Niculăiță, era vorba să dregi ușa de la podul șopronului, — și n'ai dres-o. Până diseară, în patru ceasuri, eu zic că faci una nouă»...

— Fac.

— Brațele noastre ne ajung aici să dăm gata și să încărcăm până diseară.

— Așa e.

Și Niculăiță pleacă; și ca să ajungă mai degrabă acasă, o taie prin prunii boerești, sare pârleazul din dreptul crucii Căminarului, o cruce înaltă de piatră în marginea șoselei, o coboară la stânga pe șosea; și cum umblă pe poteca din marginea drumului, vede jos, dinaintea lui, un portofel de piele neagră... Îl ridică, îl deschide și vede, și în buzunarul din dreapta și în buzunarul din stânga al portofelului, hârtii de bani, hârtii multe, câte n'a văzut neam de neamul lui... Se uită de jur împrăjur: nimeni... Mult la gânduri nu stă și o pornește; dar, în loc să ție drumul spre casă, sare alt pârleaz și se îndreaptă spre reședința jandarmeriei. Mergând așa, zâmbește gândindu-se: «De! să nu-l am acum colea, în mână și să spui la lume c'am găsit un portofel cu bani, ar zice că mint». Oamenii sunt duși după treburi; se întâlnește numai cu copii mici, n'are cu cine vorbi... Ajunge la reședință, deschide ușa. Domnul șef e singur în odaia din dreapta. Tolănit pe pat, citește o gazetă... Din fund se aude cântând un glas de femee. E glasul cucoanei Steluții, ibovnica domnului șef. O fi lucrând ceva și cântă: «suspine crude pieptu-mi zdrobește»...

— Ce e, mă? întreabă domnul șef, ridicând ochii de pe gazetă.

— Uite, domnule șef. Venind p'ici pe șosea, — că m'a mânat taica acasă, să dreg ușa de la gura șopronului, — și așa, am dat prin prunii boerești și am sărit pârleazul din dreptul crucii Căminarului, și cum umblam așa, văz jos o tomoașcă neagră. Zic: «ce să fie aia?» Și când m'aplec, uite ce găsii: portofelul ăsta cu bani de hârtie mulți. Și am venit de vi l'am adus dumneavoastră, că trebue să se arate păgubașul...

Domnul șef se uită de mai multe ori, când la flăcău, când la banii din portofel, și după o lungă tăcere întreabă:

— Mai era cineva cu tine?

— Nimeni.

— Ai spus la alții?

— La nimeni. Am venit p'ici pe poteca de din dos, drept la dumneavoastră.

Domnul șef tace, apoi:

— Ia ascultă, mă Niculăiță, parcă așa te chiamă...

— Așa.

— Să nu mai spui la nimeni, până nu s'o ivi păgubașul, că te aude spunând cum e portofelul și se scoală vreunul și zice că el l-a pierdut, fără să-l fi pierdut el. Nici mă-ti, nici lu tat-tu să nu le spui până nu se arată păgubașul, auzi?

— Auz!

— Bine ai făcut că l-ai adus, bravo! Ești băiat cinstit. Și să știi c'o să spui eu păgubașului să te cinstească frumos.

Niculăiță o pornește spre ușă; dar când e în prag, domnul șef, gândindu-se la procesul-verbal ce va trebui să dreseze, îl mai întreabă:

— Cum te chiamă pe tine?

— Gropescu Niculae.

— Carte știi?

— Știu...

Rămas singur, domnul șef scoate hârtiile din portofel, le numără de trei ori: sunt cinci-mii-patru-sute de lei în hârtii de câte o sută, încolo nimic. Își scoate tabacherea, își face o țigară, o fumează dus pe gânduri, se închină a mirare și înainte de a începe să scrie, se lasă cu scaunul pe spate și strigă:

— Steluțo!

Dar Steluța cântă și n'aude.

Domnul șef se scoală și strigă din pragul odăii mai tare:

— Steluțo!

— Ei? face Steluța, ridicând ochii de pe bluza la care lucra.

— Ia vin' nițel...

După ce domnul șef i-a povestit istoria toată, după ce i-a arătat banii, au rămas amândoi amuțiți... Gândindu-se la bluzele de mătasă, la jachetele, la pălăriile, pe care și le-ar fi putut cumpăra dumneaei pe atâția bani, cucoana Steluța a zis într'un rând: «Cum nu-i găsii eu, Doamne?!» Și iar a tăcut și i s'a dus gândul la ifosele primăresei și ale Irimeaschii care se uitau la ea de sus... Într-un târziu a întrebat: — «Ăla de-i zice Niculăiță Minciună?» Și iar după o tăcere: «Și zici că nu l-a văzut nimeni?»

Dar domnul șef s'a uitat în ochii ei și n'a răspuns nimic...

***