Partea a treia

 

În vremea asta Niculăiță se și apucase de lucru și, scoțând cu cleștele cuele ușii celei vechi, se gândia că maică-si și lui tată-său tot trebue să le spue, n'are încotro.

— Ce lucrezi acolo, mă Niculăiță?

Băiatul ridică ochii, în care a înflorit un zâmbet de fericire dela întâiul sunet al glasului care-l întreabă, și vede pe Salomia. E urcată pe un buștean cu brațele pe gard. Vântul îi flutură'n părul auriu și ochii ei verzi, ca apa adâncă și limpede la umbră, zâmbesc a batjocură...

— Dreg ușa dela podu' șopronului, răspunde Niculăiță, și se gândește: «Nu, ei nu-i spui, că nu mă crede și o să spue la alții râzând de mine. Mai bine să afle singură dela alții, când s'o ivi păgubașul»...

S'a ivit păgubașul. E colo, pe linia satului, în mijlocul mulțimii de femei și de copii adunați în jurul lui. Călărețul care a trecut adineauri în buestru, ăla e păgubașul.

Salomia care, de pe bușteanul pe care era urcată, vede copii alergând într'acolo, se coboară și dă fuga la poartă zicând: «Nu'ș ce s'a întâmplat pe linie, că văd că dau copiii fuga'n sus».

Niculăiță își lasă lucrul și iese și el la poartă. O femee care vine dintr'acolo îl dumirește:

— E un negustor, care, cică, a pierdut o pungă cu bani și întreabă dacă n'a găsit-o cineva.

Niculăiță se duce grăbit într'acolo, își face loc printre copii și, ajuns lângă negustor, îl atinge de braț și-l întreabă:

— Cum era punga dumitale?

— Un portofel de piele neagră, sgâriat într'un colț, portofel de-alea care se'ndoește așa, cu două buzunare...

Niculăiță zice cu simplitate:

— L-am găsit eu adineauri lângă crucea Căminarului și l-am dus la domnul șef de jandarmi.

Negustorul pare nebun de bucurie, nu știe ce să mai zică. Și pe când femeile se crucesc de mirare, pleacă cu flăcăul spre reședința jandarmeriei, cu droaia de copii după dânșii.

***