Poemele lui Edgar Poe/Studiu introductiv

Studiu introductiv
de Emil Gulian

Poemele lui Edgar Poe, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1938

40821Studiu introductivEmil Gulian


După cercetările mai noi care au înlăturat erorile datorite și înaintașilor și mistificărilor poetului, se pare că ziua nașterii lui Edgar Poe e 19 ianuarie 1809, iar locul nașterii, Boston.

Despre bunicul său, David Poe din Baltimore, se știe ca era descendent al unei familii de scoțieni stabiliți în Irlanda și în urmă în America, unde în Pensylvania, o regiune se și cheamă Valea lui Poe. Insurgent la 1778, el a fost de mare ajutor lui La Fayette, care în 1824 a și venit să se închine la mormântul lui, în semn de recunoștință. Foarte avut și stimat, lui David Poe nu i se mai spunea spre bătrânețe decât «generalul Poe».

Tatăl lui Poe, numit tot David, de o sănătate șubredă și preferând de la vârsta de 15 ani punch-ul și declamația studiilor de drept, se sui de câteva ori pe scenă, până ce, la vârsta de douăzeci și patru de ani, porni în pribegie cu trupa de teatru veșnic în turneu «Green Players» din Virginia, pentru ca peste doi ani, să se căsătorească cu una dintre actrițele acestei trupe. Elisabeta Arnold, fică și nepoată de actrițe și actori cu oarecare faimă, care era originară din Țara Galilor, deci tot celtă, ca și Poe. Din căsătoria lor săracă în bani și în glorie se nasc trei copii: William-Henry, Edgar și Rosalie — aceasta se pare de paternitate dubioasă.

Actor mediocru, căzut în cele din urmă pradă alcoolismului, David Poe își părăsește soția și moare curând; iar Elisabeta după câteva succese în roluri destul de importante dar susținute mai mult de un fizic plăcut — și care nu-i dau dreptul decât la câteva apeluri în gazete către inimile caritabile să se înduioșeze de sărăcia ei, — moare și ea bolnavă de tuberculoză în camera mizeră a unei modiste, la Richmond, lăsând lui Edgar Poc, pe atunci în vârstă de trei ani, o amintire subconștientă care se pare că avea să-l urmărească toată viața.

Rămași singuri, Rosalie și Edgar — căci William fusese mai demult lăsat în grija bunicilor — sunt culeși de două cliente ale modistei. Doamna Allan care-l luă pe Edgar, era frumoasa și blânda soție a unui foarte bogat negustor, asociat al unei firme de comerț și transporturi.

În casa soților Allan educația lui Poe fu destul de îngrijită, iar atmosfera pătrunsă chiar de oarecare lux. Mărturiile timpului ni-l arată pe «Eddy» îmbrăcat în haine de catifea, iubit de părinții quasi-adoptivi și urmând înainte de șase ani cursurile unei grădini de copii.

Interesele de afaceri și de familie chemând pe Allan în Anglia, întreaga familie pleacă în Scoția, al cărui peisaj, văzut prin prisma proprie, apare mai târziu ca un leit motiv în poemele lui Poe, care urmează aci cursurile câtorva școli a căror atmosferă e evocată în nuvela William Wilson.

Caracterul complex și ciudat al lui Poe începe să se contureze din această epocă. Orgoliul lui excesiv începe să se manifeste. Fire nervoasă și capricioasă, trece ușor de la tristețe la veselie, de la sociabilitate la sălbăticie, de la blândețe la impulsivitate, aci provocând admirația colegilor, aci groaza lor când devenea închis și tiran, nervos și fantast — rămânând însă totdeauna excepțional și atrăgând oriunde atenția asupra lui, atât prin înfățișarea lui fizică cât și prin ființa lui intelectuală. Dar, deși încă sportiv și muncitor (cu destule toane), încep din această epocă să se afirme semnele unei nevroze care va merge crescând, odată cu un egocentrism excesiv. Influenta poveștilor marinărești cum și a legendelor și cântecelor melodioase și melancolice ale sclavilor negri din America lui Allan, trebuie și ea aici menționată.

Afacerile lui John Allan mergând prost, după cinci ani, familia se întoarce la Richmond unde Edgar începu mai intens ca oricând să scrie versuri, îndrăgostindu-se de mai toate felele de vârsta lui pe care le cunoștea. Până când, întovărășind într-o zi un camarad de la școală, întâlni primul și poate cel mai mare amor al său în persoana mamei acestuia, Jane Stanard, care îi adresă câteva cuvinte amabile de bun venit și de admirație pentru talentul lui, cum desigur nu i se întâmpla să audă des. Jane Stanard, cântată în prima poemă Elenei («Elena, frumusețea ta...») și mai târziu în Lenore, muri curând. Se spune că poetul venea deseori să plângă pe mormântul celei în care întâlnise încă odată amintirea și destinul mamei sale pierdute.

La venirea lui La Fayette să salute mormântul «generalului» Poe, îl întâlnim pe Edgar ales «locotenent» al unei companii de tineri voluntari improvizați, cari trebuiau să-i formeze garda, ceea ce alături de importanța care se dădea bunicului, îl făcu să simtă mai mult ca oricând nevoia independenței, mai ales față de pedepsele corporale și asprimea cu care tatăl său «adoptiv» înțelegea, cu cele mai bune intenții, să-l crească. Încep primele nemulțumiri, ieșite din ciocnirea a două mentalități diferite, în care armele erau deoparte câteva scrisori care se refereau la paternitatea Rosaliei, iar de cealaltă zvonurile publice despre câteva infidelități conjugale ale lui Allan, care mai era părintele unor copii născuți în afară de căsătorie. În plus se pot imagina raporturile reale între Edgar și un tată, care deși mândru de succesele de început ale fiului său, e din ce în ce mai alarmat în urmă de ieșirea lui din tiparele obișnuite, până la a lua hotărârea de a-i impune cu orice preț cariera dreptului. «Revoluționarul», încrezător în geniul lui, dorea lotuși să rămână cu orice preț numai scriitor, ceea ce, după cât se pare, nici pe atunci nu putea constitui o carieră.

Bucuros să scape de un judecător de fiecare zi, Allan îi îngăduie în cele din urmă lui Edgar să plece la Universitatea Virginia și să studieze literele. După un an de lecții preparatorii, plătite tot de Allan în vederea unui cât mai strălucit succes, Poe pleacă, nu fără a fi obținui între timp de la concetățeana sa Sarah Elmira Royster, promisiunea că, la întoarcere, îl va lua în căsătorie.

La universitate Poe aducea înfățișarea lui de gentleman, deprinsă între vechile tradiții ale celei mai bune societăți din Richmond și care nu îl va părăsi mai târziu nici în zdrențe. Mai aducea destulă putere de muncă și dorință de a se instrui, dar și o oarecare superficialitate, — datorită firii lui impulsive și neegale — în studiul limbilor latină, franceză, italiană și greacă cu care se ocupa, citind în acelaș timp pe marii poeți englezi.

Universitatea Virginia era condusă de principiile cele mai înaintate ale timpului dar lăsa studenților, cari locuiau înăuntrul ei, o libertate completă, în care jocurile de cărți, chefurile, duelurile, datoriile, nu erau rare. Aici Edgar Poe la 17 ani, pe lângă multe alte extravaganțe care îl făcură să apară față de colegii săi ca un fel de demon al răului, începu să bea cu o furie maladivă.

Cu toate repetatele lui scrisori, câteva datorii de joc și altele obișnuite nu fură onorate de John Allan, care nefiind niciodată prea generos îl mai pusese și altădată pe Edgar în inferioritate față de colegii săi, toți fii de bogătași mai darnici. Relațiile se încordară atât, încât tatăl «adoptiv» preferă, după nici un an de Universitate, să-l cheme pe Edgar acasă. Edgar întorcându-se nefericit, găsește pe Elmira căsătorită în grabă de părinții ei cari doreau cu orice preț să o scape de cel care începuse să le pară tuturor un bun de nimic. Iar John Allan, considerând și el poemele la care Poe lucra din ce în ce mai pasionat, pierdere de timp, dezamăgit în speranțele lui, se hotărăște să nu mai acorde protecție celui pe care îl crescuse până atunci, mai ales că în certurile familiare Poe era totdeauna de partea mamei sale adoptive, la care ținea. Dar Edgar se vede și el silit să nu se mai supună condițiilor cărei se puneau în schimbul întreținerii: de a studia dreptul acasă, de a ține contabilitatea întreprinderii, ba chiar de a sta uneori în magazin. Se hotărăște să plece de acasă pentru a putea să-și realizeze destinul literar. Se refugiază într-o tavernă, de unde — după câteva scrisori sfâșietoare dar fără rezultat, în care îi reproșează lui Allan că după ce i-a sădit în suflet ambiția nu-i mai dă mijloacele de a se ridica, — fără alți bani decât câțiva dăruiți de soția lui Allan, se îmbarcă sub un nume fals și pleacă la Boston, orașul său natal, unde un prieten tipograf îi tipărește primul volum: Tamerlane și alte poeme, de un Bostonian (1827)[1].

Dar trăind mereu în mare mizerie, după multe noi scrisori de cereri de bani, Edgar Poe se înrolează în același an, sub alt nume, într-un regiment de artilerie.

Biografii mai noi sunt de acord în a recunoaște că Poe nu a călătorit nici în această epocă din viața lui, nici în alta, în Grecia, Rusia, Franța sau la Londra, așa cum îi plăcea să se laude mai târziu, cu gândul la viața aventuroasă a lui Byron și cu intenția de a face să se uite înrolarea în armată, desconsiderată pe atunci.

Viața militară îi servește lui Poe în special pentru a scrie, a se interesa de astronomie și a trăi într-un ținut subtropical a cărui atmosferă va apare în multe opere ale sale. Se poartă lotuși bine și ajunge la cel mai mare grad înainte de acela de ofițer.

E o perioadă liniștită întreruptă numai de un eveniment nefericit. Mama sa «adoptivă» moare, probabil de tuberculoză. La căpătâiul ei Poe e chemat prea târziu, așa că nu mai poate decât să-i viziteze mormântul. Suferință mare pentru acela în viața căruia trebuia să revină de câteva ori aceeași întâmplare tragică: «moartea unei femei frumoase» despre care va scrie mai târziu că este «incontestabil cel mai poetic subiect din lume».

Căci toate nefericirile sale sunt pomenite în arta sa. Poe continuă să scrie. După ce trimite câtorva critici ai timpului (dintre care unul răspunde că nu se pricepe în «modern»!) manuscrisul noului său volum de versuri Al Aaraaf, Tamerlane și poeme minore, Poe reușește să fie editat și chiar să se scrie câteva note elogioase despre el.

Apoi, în timp ce John Allan se recăsătorea, Poe e primit în școala militară de cădeți de la West-Point, unde însă fiind mai în vârstă decât ceilalți elevi și fiind privit rău ca provenind de la trupă, nu stă mult, din lipsă de bani — spune el — și în mod voluntar se poartă așa ca să fie eliminat, după cum îl amenințase mai demult pe Allan, ca răspuns la refuzurile încăpățânate ale acestuia de a-i trimite bani.

O nouă perioadă de rătăciri și mizerie urmează. Poe reușește totuși să tipărească și al treilea volum de Poeme, «respectuos dedicat corpului cadeților Statelor Unite» corp care contribuise la tipărirea acestei cărți (sperând că vor fi cuplete vesele...) pentru ca apoi să-și bată joc de autor, crunt rănit de câte ori nu i se recunoștea geniul.

După o dragoste pentru o tânără fată Mary Devereaux și după o altă perioadă de lipsuri și umilinți în care e aproape să fie arestat pentru datorii, Poe se refugiază în sfârșit la sora tatălui său, văduva Maria Clemm, care trăia și ea în sărăcie împreună cu mama sa paralizată, cu fiica sa Virginia și cu Henry, fratele lui Poe, mort curând după aceea. Maria Clemm îl primi cu brațele deschise pe Edgar și dărui până la moarte acestei ființe inapte pentru viață, dragostea ei maternă generoasă și plină de o înțelegere uluitoare a tuturor nevoilor lui spirituale și materiale. Ea e aceea căruia Poe îi dedică mai târziu poema Mamei.

Singura ființă care ar fi fost în stare să-i jertfească tot, nu trăia însă decât din lucrul de mână și din darurile câtorva prieteni și rude. Tatăl adoptiv ne mai răspunzând însă la nici o scrisoare, Edgar, mulțumindu-se cu puțin, începu să scrie în mansarda doamnei Clemm nuvelele sale fantastice cunoscute subt titlul de Tales of Folio Club. Dar în aceeași epocă începu și pasiunea lui pentru opium.

Primele semne ale succesului încep să se arate. În urma unui concurs, revista Baltimore Saturday Visiter îi premie cu cincizeci de dolari nuvela «Un manuscris găsit într-o sticlă » și i-ar fi premiat și poema Coliseul dacă ar fi putut să premieze de două ori același autor.

Câteva gazete vorbesc de Edgar Allan Poe. Câțiva scriitori, între care Kennedy, romancierul popular, se interesează de el, până ce Poe devine criticul și redactorul șef al magazinului Southern Literary Messenger, la Richmond unde pleacă, urmat în scurt timp de noua lui familie compusă din Maria Clemm și Virginia. Între timp Allan moare, fără ca măcar să-l fi pomenit în testament pe cel care în acea epocă ne e descris astfel: «Slab, de o paliditate îngrozitoare, trăda în toată în fățișarea lui boala și o extremă sărăcie. O redingotă zdrențuită ascundea lipsa cămășii; uzura pantofilor arăta mai rău decât absența ciorapilor. Dar în ochii tânărului scânteia inteligența și sensibilitatea; vocea, conversația, manierele lui cuceriră toate simpatiile... D. Kennedy îl duse într-un magazin de confecțiuni și îi cumpără un costum convenabil și rufărie, trimi-țându-l apoi la o baie, de unde reveni cu aspectul repede regăsit al unui «gentleman».

Odată «publicist» Poe se și căsătorește cu vara sa Virginia în vârstă pe atunci de 13 ani, aproape o soră pentru el, nedezvoltată niciodată complet atât fizic cât și moral, de o sănătate delicată, dar veselă, tandră și naivă ca un copil și pe care «Eddy» o diviniza.

Cu toată perioada de calm de după căsătorie, perioadă în care și tirajul gazetei crescu de la 500 de foi cât avea la venirea lui Poe, la 3.500, viața poetului se va scurge de aci înainte în perioade de alcoolizare, cerute. — după cum vom vedea — de nevoia de înlăturare a stărilor depresive ale organismului, urmate de zile întregi de «boală» în pat, în care Poe, era scos cu totul din viață.

În asemenea condițiuni directorul gazetei nemai putând să lucreze cu el, Poe se trezește iarăși murind de foame. Rătăcește cu Virginia și Maria Clemm la New-York și apoi la Filadelfia, unde e angajat la Burton’s Gentleman’s Magazine and American Monthly Review și apoi la Graham’s Magazine, gazetă care deși crescu sub redacția lui de la 5.000 la 50.000 de abonați, nu aduse prosperitatea decât directorului. Acolo îi apăru și prima culegere de povestiri: Tales of the Grotesque and Arabesque, în două volume, cu o prefață în care Poe ține să sublinieze logica strânsă, contribuția voluntară și conștientă care a creat aceste povestiri pentru a atenua astfel pentru cine nu știa să vadă, impresia de extravaganță necontrolată. Tot atunci scrie și nuvela mai lungă, aproape un roman, Povestirile lui Arthur Gordon Pym. E o perioadă de intensă activitate, în care deodată izbucnește boala Virginiei, tuberculoză cu hemoptizii, care multiplică «fugile» alcoolice ale lui Poe, venite parcă dinadins cu puterea destinului să împiedice toate începuturile de realizări ale unor biete visuri ale lui de pe acea vreme, între care acela de avea o revistă a lui (plănuită de mult sub titlul de Penn sau Stylus) sau acela de a deveni funcționar la stat, pentru a avea o leafă cât de mică dar sigură. Până și o audiență ingenios pregătită de prieteni la președintele Statelor Unite fu împiedicată de un aces de alcoolism (să-i spunem acum pe nume: dipsomanie) și sfârși lamentabil prin «acea nevoie de autopedepsire care duce pe anumiți oameni la eșecuri repetate», cum spune Marie Bonaparte.

Biata «muddy» (Maria Clemm) era singura care mai ținea echilibrul acestei vieți, cu extraordinarul ei bun simț și cu marea ei iubire pentru Edgar. Cerșea pentru el de la prieteni, se ducea singură să-i plaseze manuscrisele, îl căuta în fiecare noapte prin taverne, păstrând pentru el numai milă, admirație și înțelegere. Iar Poe cuprins de o permanentă nevoie de a fugi de el însuși, pleca în diferite orașe unde rătăcea zile întregi prin taverne fără să mai știe de el. Nu e de mirare dacă la nici o gazetă nu putea lucra mult timp și, după o scurtă perioadă de succes, se întorcea la starea de unde plecase.

Rămânea de încercat încă un centru literar, New York-ul, unde toată familia se mută, instalându-se apoi din cauza căldurii, într-o fermă din Bloomingdale Road. Aici Poe, continuând să publice la diferite reviste și să lucreze — de data asta ca paginator — la Evening Mirror, punea la punct Corbul, îmbunătățindu-l continuu multă vreme și citindu-l oricui pentru a-l modifica după observațiile ce i se făceau, cu marea grijă de a face o operă de artă care să fie totuși pe înțelesul tuturor și să-i aducă astfel un succes răsunător. Când în fine crezu că e gata, îl lansă fără să uite nimic: notițe elogioase, apariții simultane în diferite reviste, o întreagă atmosferă favorabilă care prinse, făcându-l pe Edgar Allan Poe dintr-o zi pe alta cu adevărat celebru.

Dar recenta glorie îi exaltă și mai mult spiritul, în care mania persecuției își făcea din ce în ce loc, alternând cu cea a grandoarei. I se părea că e plagiat, că are numai inamici. Polemici violente încep și articole critice în care Poe apare ca detractor al tuturor marilor glorii literare ale Americii. O încercare cu Broadway Journal al cărui proprietar devenise printr-o minune, eșuează tocmai acum.

Urmează o perioadă de amoruri platonice și aproape simultane — care ia aspectul unei manii erotice — pentru câteva femei prietene care îl și ajutau din compătimire, dar nu putea să se sustragă nici straniei lui puteri de seducțiune, datorită întregii lui înfățișări, reputației sale și felului său fascinant de a vorbi. Cunoaște astfel pe poetesa Frances Sargent Osgood căreia îi dedică poezii care mai serviseră altă dată pentru Eliza While și despre care «marele critic» scrie pe nedrept articole, elogioase. Dar din cauza unor scandaluri e silit să nu o mai vadă.

Între timp se îndrăgostește de Maria Luiza Shew, fică și prietenă de medici, ea însăși având studii de infirmieră, care e pentru Poe «o bună samariteancă» după expresia lui Ingram, dotată cu spirit științific, nu prea pricepută în literatură, dar având o inimă generoasă și înțelegătoare mai ales datorită spiritului ei medical.

În acest timp, între subscripții publice și apeluri în gazete pentru salvarea de sărăcie și boală a poetului și soției lui, la Fordham, lângă New-York, într-un «cottage» care fusese altădată vesel, între cireși, Virginia moare pe un pat care nu avea nici măcar învelitoare. La înmormântarea ei, răpus de tristețe, Poe e îmbrăcat într-o manta militară. Cu spiritul îndreptat din ce în ce mai mult spre misticism, scrie după aceea Eureka, poem minunat pe care însă Poe îl credea un întreg sistem filosofic și în care își închipue că descoperă singur Universul, fără ajutorul nici al deducției lui Aristot, nici al inducției lui Bacon, ci numai datorită intuiției lui speciale și «coherenței» ei.

Cu asemenea dispoziții sufletești e explicabilă apropierea lui Poe de Sarah Hellen Whitman, poetesă «transcendentalistă», apropiată de spiritism, frumoasă, delicată, și eterică, bogată și cultă, pentru care scrie a doua poemă Elenei («Odată te văzui — doar odată»). Proiectul lor de căsătorie nu se realizează însă, întâi pentru că Poe nu-și poate ține promisiunea de a nu mai bea și apoi pentru că în același timp o mare dragoste îl atrăgea spre Annie Richmond, cea căreia îi cere ca de unde se va găsi să vină la patul lui de moarte și care îi inspiră marea poemă Anei, poemă asemănătoare ca valoare numai celor închinate Janei Stanard și Virginiei.

O perioadă turbure care va grăbi sfârșitul începe. O încercare sau o simulare de sinucidere, câteva conferințe despre poezie, câteva noi «fugi», un arest pentru beție la Moyamensing. Spiritul lui Poe e din ce în ce mai nesigur. În căutarea unei permanente protecțiuni reîntâlnește pe Elmira Royster, acum bogata văduvă Shellon, căreia îi cere să-și țină promisiunea dată cu douăzeci și patru de ani în urmă și să se căsătorească cu el. Se logodesc, dar înainte de căsătorie Poe, înscris acum într-o societate de temperanță, pleacă în Nord, la Baltimore, unde din nou nu-și poate ține promisiunea de a nu mai bea. Orașul găsindu-se pe acea vreme în plină perioadă de propagandă electorală, poetul e sechestrat cinci zile de o bandă de propagandiști care dându-i mult de băut îl aduseră într-o astfel de stare încât un doctor Snodgrass, care îl cunoștea, fu chemat în grabă de un bilet care suna astfel: «Dragă Domnule, E un domn într-o stare de plâns la sala de vot Ryan în arondismentul al 4-lea, care răspunde la numele de Edgar A. Poe și care pare să fie în mare mizerie; zice că vă cunoaște și vă asigur că are nevoie de ajutor imediat. Al D-voastră în grabă, Joss W. Walker».

Alergând împreună cu un văr al lui Poe, doctorul îl internă pe poet într-un spital, în stare de inconștiență și în prada unui delir neîncetat (termenul medical e delirium tremens) care dură două zile. Când își reveni spuse că cel mai mare serviciu care i se poate face e să i se zboare creerii. Un nou delir urmă, după care Edgar Poe își dădu sufletul. Era în ziua de 4 octombrie 1849.

* * *

Pentru relatarea datelor sumare de mai sus și pentru elucidarea câtorva probleme ale vieții și operei lui Edgar Poe am utilizat mai ales lucrările a două autorități cu privire la Poe și anume: Marie Bonaparte[2] și Emile Lauvrière[3] ei înșiși inspirați de cel care pare a fi fost cel mai inteligent și mai informat biograf al lui Poe, Hervey Allen[4], de studiile anterioare ale lui Ingram, Woodberry și alții și de corespondența lui Poe, în special cea cu John Allan, publicată în 1925[5]. Nu am găsit necesar să facem trimiteri speciale pentru datele sau unele afirmații ale acestor autori, devenite acum de circulație curentă, cum și pentru citatele utilizate de toți autorii.

Câteva observațiuni cu privire la unele aspecte ale vieții lui Poe, văzută în lumina acelorași cercetări, sunt acum necesare.

Până într-o anumită epocă, critica pudică și moralizatoare, căzând în păcatul abaterii de la adevăr, se ferea să înțeleagă, sau găsea că nu trebuesc spuse toate adevărurile cu privire la viața marelui și nefericitului poet, închipuindu-și că în felul acesta artificial ar putea da operei lui un caracter ideal mai mare decât are și nevoind să se gândească cât de fals puteau fi înțelese în felul acesta unele trăsături ale operei însăși.

Cercetările mai noi au ajuns — târziu dar sigur — la hotărârea de a nu mai ascunde cu ipocrizie starea mintală și fizică a lui Poe, ne mai văzând în ele vini rușinoase ci numai triste fatalități și socotind pe bună dreptate că ele nu aruncă nici o umbră asupra operei poetului, care chiar de ar fi născută din boală și din noroi nu pierde nimic din exemplaritatea, frumusețea și coherența ei artistică, omenescul sau idealitatea ei, păstrând din nenorocirea poetului numai aspectele ei veșnic neperitoare și rămânând poate tocmai prin excentricitățile autorului dar și prin felui în care le face comunicabile tot atât de general umană ca și nenorocirea.

Această sinceritate științifică poate deveni în ce privește opera o sursă de explicații necesare care să ajute — fără să le determine direct — judecățile de valoare; iar în ce privește omul, numai ea, prin cercetări obiective (ceeace nu înseamnă ireverențioase) îl poate face abia acum inteligibil complect și numai așa iertat[6].

În lumina acestor noi cercetări ereditatea încărcată a lui Poe este azi pe deplin stabilită. Cum trestia de zahăr propagase în America de pe acele vremuri abuzul de alcool, utilizat mai ales sub forma punch-ului, de acest flagel nu scăpară nici înaintașii lui Poe. Degenerescența alcoolică apare mai la toți membrii familiei și e recunoscută de altfel încă de pe atunci de unul dintre verii lui Poe. Numai așa se pot explica o mulțime de lucruri: decăderea «generalului» Poe, excentricitățile publice ale fiului său Samuel, cum și misoginismul tuturor celorlalți fii, afară de tatăl lui Poe, natură aventuroasă și imaginativă, alternând între slăbiciune morală și impulsivitate, care muri tânăr, ftizic și alcoolic. Un străbunic din partea mamei lui Poe, compozitor de meserie, muri și el din cauza excesului alcoolic. O bunică a lui Poe la fel. Mama lui Edgar ea însăși, ne e prezentată ca posedând o misterioasă frumusețe dar și un corp nedezvoltat normal, trăind o viață de mizerii care au avut desigur influență asupra organismului și copiilor și murind tuberculoasă ca și Virginia, soția dar și vara lui Poe, ea însăși insuficient dezvoltată atât fizic cât și intelectual. De asemenea fratele lui Poe, Henry, era o natură ciudată; afectat și orgolios, iubind declamația, alcoolul și aventura, călătorind pe mări până în Grecia și Rusia, sau numai lăudându-se și imitând pe Byron, acesta muri și el tânăr, tuberculos. Cât despre sora lui Poe, Rosalie, se știe că ea era de o inteligență sub normală.

Cu asemenea date și cu altele, alcoolismul lui Poe ia aspectul unei degenerescențe ereditare, (e de domeniul patologiei) al unei boli care nu este alta decât dipsomania. «Dipsomanul este față de bețiv ceea ce este cleptomanul față de hoț», căci nici unul nici altul nu o fac de plăcere, ci fiindcă nu se pot împiedeca să facă altfel dintr-o flagrantă lipsă de voință, definește Lauvrière adăugând: «Poe n-a fost la drept vorbind un bețiv care bea din plăcere sau din obișnuință, ci mai degrabă un bolnav care bea prin accese». Unul dintre camarazii săi de universitate ne-a descris de altfel modul în care bea Poe: «Apuca paharul tentator, de obicei fără zahăr sau apă, — și înghițea conținutul dintr-o dată fără cea mai mică aparență de plăcere și fără întrerupere până la ultima picătură. Nu putea să ia decât un pahar dintr-o dată, dar acest pahar ajungea ca să-i pună toată natura sa nervoasă în cea mai mare stare de excitație, excitație care se scurgea în vorbe exaltate și fascinatoare, fermecând toți auditorii, în felul sirenelor».

Sau, cum ni se mai relatează: «La Poe excesele de băutură proveneau dintr-o impulsiune ereditară de care nu era responsabil; dipsomania lui era la fel de inseparabilă de personalitatea sa, ca și mentalitatea lui specială». Conștiința morală a lui Poe asista astfel cu dezgust la această boală în fața căreia, neputincios, se mulțumea să se jeluiască: «Nu găsesc nici o plăcere în aceste stimulente cari se țin de mine cu atâta furie... nu cu dragă inimă îmi expun viața, reputația și rațiunea. După fiecare exces, trebuie să stau în pat câteva zile... Dușmanii mei nu s-au dat în lături să atribuie nebunia mea beției și nu beția nebuniei».

Alcoolismul lui Poe era deci o consecință și nu o cauză. Cu atât mai puțin putea fi deci cauza operei sale, așa cum au putut să spună câțiva detractori ai lui, care nu-și dădeau seama că în realitate cauza operei acestuia nu putea fi alta decât geniul. O ființă încărcată cu o astfel de creditate patologică poate «rămâne numai un degenerat inferior ca de pildă sora lui Poe; dacă, din contra, e dotată cu frumoase capacități cerebrale, se întâmplă să fie, cu ciudatul său amestec de daruri și tare, un degenerat superior», cum spune clar Lauvrière, deși poate ultimul termen nu e tocmai cel just.

Ce e cert e că Poe n-a scris niciodată sub influența directă a alcoolului sau a opiului, după cum s-a demonstrat lămurit, ci în urma crizelor, utilizând desigur și amintiri ale acestor experiențe care n-au făcut decât să-i ajute în același rând cu altele să descopere ultimele ramificații ale unor drumuri neexplorate până la el — și remaniind ulterior în nenumărate rânduri fiecare pagină, ca orice mare artist cunoscător lucid al artei sale, care-și dă seama că opera de artă e perfectibilă la infinit și deci tributară nu unui moment de «inspirație» ci mai ales multora de lucru.

Ce era această manie pentru mecanismul interior al lui Poe aceasta e altă chestiune. Asemenea orgoliului, extazului sau dragostei, ca era desigur un mijloc de exaltare al unui organism degradat. Ele singure îl duceau la un fel de delir impulsiv, la o mereu trează curiozitate intelectuală, la mistificare, sarcasm, melancolie, ca și la creație, toate excesive; și, cu fiecare repetare, la retrăirea cu mai mare intensitate a acelorași stări. Obligată de un organism care parcă voia să dispară, mania lui Poe nu era în același timp decât o sinucidere lentă și periodică a acestui ciclotimic frământat de spaime alături de extaze, de perioade de depresiune alături de exaltări, mereu în prada sumbrei obsesii a morții și cu un subconștient încărcat de refulări. Sinucidere care rrintr-un ciudat paradox singură îl ajuta să trăiască și numai în urmă, să scrie. Căci după cum spune Malarmé, în stilul său ciudat, despre Poe: «Vina lui fu doar de a nu fi fost așezat în mediul exact, acolo unde se cere poetului să-și impună forța. Omul care fu el, a suferit totdeuna de această eroare a sorții; și cine știe... dacă alcoolicul din naștere, care în tot timpul cat trăi și cât își desăvârși opera, se păzi cu atâta noblețe de un viciu ereditar și fatal, nu-l primi într-un târziu, pentru a combate pentru totdeuna cu iluzia latentă în licoare, vidul unui destin neobișnuit, negat de circumstanțe! După cum din vreme, glorioasă victimă voluntară, ceruse aceluiași drog un rău care poate să fie o datorie pentru un om să-l contracte și șansa lui unică de a ajunge la anumite altitudini spirituale».

Straniul lui alcoolism ia în tot cazul aspectul unei umbre fatale pe toată viața lui Poe. Nu o fatalitate din afară — ar fi romantic să o spunem — ci din el, din construcția fiecărei molecule și deci a sufletului său subjugat. Și față de care nu era nici o scăpare. Poe a fost tot atât de păcătos, pe cât a fost de nefericit, de obligat să fie.

Iată de ce nu poate fi acuzat în total aproape nimeni de a-i fi făcut rău. Poe a cunoscut în viață și gloria și caritatea și îngăduința și dragostea, așa cum o vedea el, și cu toate acestea ceva îl făcea să nu răușească nimic. A avut prieteni cu care adesea a fost ingrat și nesincer și față de care nu a urmărit decât propriul lui interes, care de cele mai multe ori îi părea că este numai succesul literar. Opinia generală despre el era aceeea a unui caracter imposibil. Critici pătimașe și sarcastice, uneori interesate, demne de ultimul publicist invidios, dragosti simultane, uneori vag interesate și ele, nenumărate împrumuturi nerestituite, sunt curente în biografia lui, toate din cauza derutei unei vieți care se năruia.

În asemenea condițiuni, însuși John Allan apare ca un om bine intenționat care la început mergea până la a spune că excentricitățile lui Edgar sunt explicabile pentru un om care va uimi lumea cu geniul său — dar care până la urmă nu mai fu îndestul de înțelegător, (ceea ce nu era de mirare față de o fire atât de complexă ca a lui Poe) și cedă iritației produsă de neputința lui de a înțelege și nevoii de a înlătura pe criticul vieții sale cum îi apărea lucidul și probabil necruțătorul Poe.

În ce privește femeile, ele au avut pentru Poe mai mult admirație amestecată cu milă. De altfel se pare acum dovedit că Poe nu a iubit nici o femeie din cele pomenite — nici chiar pe Virginia — altfel decât platonic, ceiace arată încă odată anormalitatea acestei vieți și explică marea puritate a operei, plină de imnuri de dragoste, dar fără nici un accent senzual. Mame, iubite, prietene, protectoare, se confundă aproape, într-o permanentă divinizare și într-un permanent vis macabru al unui același destin.[7]

Nu se pot încheia aceste câteva comentarii ale vieții lui Poe fără să amintim încă odată figura demnă de dat exemplu a mătușei lui, Maria Clemm; care are în viața lui rolul unei divinități, printr-un devotament datorit nu numai afecțiunii, ci provenind parcă dintr-o hotărîre lucidă și eroică a unui bun simț care știe ce vrea, unit cu o supraumană înțelegere.

* * *

Nu este locul aci la o caracterizare completă a operei poetice a lui Poe. Dar câteva observații sunt necesare mai ales publicului românesc care nu a luat contact până acum cu acest geniu atât de original și de complex, decât prin câteva nuvele răslețe. De aceea notele acestea — deși voesc să enunțe mai toate problemele legate de Poe —sunt numai pur informative.

Vom releva totuși că, la fel ca în viața lui frământată, în opera lui Poe apare ca o dominantă lupta între bine și rău, în care instinctele refulate își găsesc expresie artistică și în care de obicei răul învinge binele, căci și binele, poetul învățat cu răul, îl găsește uneori tot în rău. Lupta aceasta se dă în opera lui Poe într-un câmp gigantic, nu numai în largul luminii și umbrei care face din întreaga sa operă un desen de alb și negru atenuat de cele mai rembrandtiane clar obscururi; nu numai în cernerea luminii lunare peste puterea umbrei, în serafice, halucinante peisagii (Elenei, Ulalume, Țara Feeriei, Eulalie), pe care Poe ca nimeni altul le ridică din logica strictă și negura vieții ca un extract spre lună și spre cerul cu îngeri în care se găsește Lenora. Căci Poe este creatorul unor noi universuri care sunt sau ținuturile imaginate ale morții, sau în tot cazul ținuturi nepământești, cutreerate de personagii mitice, de spirite rele sau spirite bune, în care în umbră și nesfârșire formele asudate nu au contur și cerul nu poate fi ajuns (Țara de vis), care uneori sunt luminate de lună, dar care au fost altă dată altfel — cunoscuta antiteză romantică între bine și rău apărând astfel și sub forma trecut -prezent. Ca oricărui desamăgit trecutul îi apare lui Poe idealizat (La Zante), iar prezentul agitat de o permanentă și dezordonată neliniște (Valea neodihnei) în care totul, absolut totul e în mișcare, datorită unei frământări fără adieri, căci aerul rămâne apăsător și sufocant, cerul «hidos» de senin (Cetatea din mare) și o tăcere înebunitoare domnește (Tăcerea, Valea neodihnei și Țara de vis, cu corespondențe în «fabula» în proză Tăcerea).

Ceeace e însă dezolant — sau natural dacă privim din alt punct de vedere — este faptul că poetul se simte de multe ori bine tocmai în aceste peisagii de spaimă care fac desigur natura însăși a firii lui, în aceste peisagii ale celor duși de pe lume — așa cum desigur și-a dorit de multe ori să fie — pe care regele lor, Întunericul, au le îngăduie decât celor cu pleoapele închise și al căror spirit se plimbă în mod obișnuit în umbră, așa cum numai poetul putea să o facă (Țara de vis, Lacul). Ca un alt Dante coborîtor în infernul închis celor în viață, el găsește nu numai consolatoare aceste peisagii, ci se simte atras de ele cu forța de tentație a golului, a sinuciderii. Ele pot fi singurul Eden (Lacul), singurul balsam al celui care poartă în el visuri ne mai visate de nimeni (Corbul) și poate singura liniște posibilă pentru destinul nefericit al oricărui mare creator.

Moartea este leit-motivul operei lui Poe, moartea ca temă universală, drama eternă a sângelui și a putreziciunii pe care și îngerii o plâng (Viermele cuceritor), dar și mărginită la aspectul tot atât de pregnant al morții unei femei frumoase, subiect aproape de inima lui Poe. Imaginația macabră a lui Poe merge până la a reda în descrieri scânteietoare de mare previziune plastică stările de dincolo de viață așa cum le vede el (Spiritele morților, Țară de vis) învăluite într-o bogată beteală de fantastic macabru, într-un genial aliaj din care seraficul cel mai pur nu lipsește. În Anei, printr-o extindere, se imaginează unit dincolo de viață cu femeia căreia îi ceruse să vină să-l vadă pe patul lui de moarte. În Annabel Lee se vede în mormântul, probabil al Virginiei, în Somnoroasă, printr-un proces sufletesc ce nu poate fi analizat aici, își dorește iubita moartă ca pentru o mai totală posesiune. Teme reluate de atâtea ori și în proză și amplificate acolo de întreaga gamă a descompunerii, uneori și a revenirii în viață (Berenice, Morella, Eleonora, Ligeia). Poe este, dacă se poate spune așa, un realist al fantasticului.

Temele mari nu-i lipsesc deci lui Poe dar desigur nu în forma declamatorie a poefilor retorici, cu toată ușoara afectare a tonului său de un neegalat patetism. Iubirea veșnic unită, ca un memento, cu moartea, datorită firii și viziunii proprii a lui Poe dar desigur și întâmplărilor vieții sale, capătă la el sensul unei absolute idealității, nedesmințită nici o clipă, și fiind împodobită — cum se și cuvine unei astfel de iubiri — cu toate semnele adorațiunii extatice, în cadrul de templu al naturii feerice. De la accentele — personale desigur, dar puțin prea lirice și numai ale unui vibrant și amabil intimism — ale poemelor de tinerețe în care se întrevăd accente calme și familiare, rare răgazuri ale unui suflet frământat pentru care un port este frumusețea și sufletul femeiesc — scena se mărește în urmă, până a se plasa într-un cadru cosmic și de importanță cosmică, cu o claritate și un rar simț al totului, care parcă ia ceva din esența însăși a lumii.

Munți, țări fantastice, demoni, îngeri, femei în cer de o stranie și obsedantă frumusețe, «turnurile stelelor», colinele și văile tipic poești, muzica aștrilor, sori (vai, fără raze, cu orbitele roșii), insule, lune (una sau mai multe), sunt tot atâtea elemente decorative care întregesc la Poe broderia complexă a unui întreg tablou cosmic pe care îl stăpânește mai sigur decât e stăpânit prin muzică, însuși cel creat tot de el în poema îngerului cântăreț Israfel. Fără să mai remarcăm că la însuși acest decor universal mai participă și decorativul propriu zis, ales din elementele noastre din toate zilele: somptuoase interioare (ca în Corbul), minuni arhitectonice, grafia și găteala femeilor iubite (Eulalie, Baladă nupțială), podoabele palatelor (Palatul bântuit).

Primele versuri ale lui Edgar Poe erau caracterizate de orgoliu, de ambiții supraomenești și desnădăjduite, de visuri cu mari tendințe de universală și infinită expansiune care iată ce au devenii în plinul operei lui Poe. În ele — de atunci — fericirea era rar privită în față, fiind mereu umbrită de un zăbranic (Zante), mereu văzută prin sticlele înegrite care înlătură razele și cu care poale fi privită doar Țara de vis a morților.

Și totuși scenele poemelor lui atât de reliefate, distilate prin lirism din tenebre, au ceva din claritatea — puțin artificială desigur, prin neexplicabila putere cu care apar redate vieții — a florilor văzute printr-un cristal fumuriu, sau a unui «vis în alt vis», a unui vis la puterea doua, visul treaz, lucid, al creatorului conștient, visul de zi, al adevărului (Un vis). Acest înțeles ne place să-l dăm de pildă poemei lui Imitație, în care Poe se apără parcă de vorba de dispreț «un visător» , arătând virtuțile visului lui care, departe de a-l rătăci, îl împiedică tocmai de a vedea lumea prost, învățându-l să o privească într-un fel personal și totuși legat de înaintașii lucizi, visul său fiind un fel de extract al perfecțiunii, un rezumat al timpurilor. Datorită acestui fapt realitatea însăși apare în poemele lui Poe ca maxima concentrare a visului și capătă un aspect halucinatoriu de re-creat, modificată cum e de un ochiu care parcă vede în relief. Poe e și în acest fel un înaintaș al poeziei moderne într-un grad mai mare decât însuși — moi noul în timp — Baudelaire, care e mult mai apropiat de procedeul impersonal al fotografiei. Poe având însă comun cu Baudelaire — dar cu câtă vreme înainte — crearea unei poezii intelectuale și abstracte care până la el n-ar fi fost posibilă. Toate aceste elemente contradictorii unite în acea concentrare, de o tensiune rar întâlnită la alți poeți, în care marele cântăreț al fatalității și visului tragic stărue să transmită posterității neîndurarea obsesiei sale.

La care Poe adaugă un fel magnetic, convingător, de a spune, de parcă ar vorbi cu mimică. Dinamica lui nu e deci numai un caracter al peisagiilor agitate ci — după cum se vede — e un element sufletesc caracteristic care devine și un procedeu literar. Versurile sale deși ușor afectate au atâta viață încât par debitate cu schimbări de tonalități și cu un simț dramatic incontestabil, de un personagiu creat și el, care e autorul, fără — o repetăm — să cadă, cu tot abuzul de adjective, în păcatul discursivului, caracteristic romanticilor dar, e drept, mai rar întâlnit în poezia engleză. Marea lui putere de redare e ajutată de patos, de tonul lui plin de demnitate și tristețe, de toate elementele de sugestie posibile, de repetări ale versurilor întregi, uneori cu o singură vorbă schimbata pentru a o pune în valoare, de o mare științei a inefabilului, de mirarea autorului însuși, de nepreciziuni intenționate pe care iar le comunică cu un fior, uneori de mărturisirea neputinței lui de a spune ce vrea să spună, de sublinieri, majuscule, anumite așezări ale versului — Poe fiind prin aceasta și un înaintaș al graficei poeziei moderne — toate aceste elemente colaborând într-o savantă orhestrație.

Dar cea mai mare calitate a sa este marea preciziune și puterea de stăpânire a cuvintelor, legănate de ritmuri uimitoare prin varietatea și originalitatea lor și prin știința de a le adecua, de a le face interioare și sugestive, dând astfel de multe ori numai cu ajutorul lor, tonalitatea poemelor. E cunoscută grija cu care Poe își alegea ritmurile, studiind lipsurile celor utilizate de alții, combinându-le până îi deveneau absolut personale, pentru a le completa apoi cu rime și cu aliterații. Uneori se abătea voit dela reguli, cu eludări, cu linii de suspensie caracteristice, într-un ritm nu totdeauna perfect dar sensibil la fiecare mișcare interioară a conținutului, aducând cu proza ritmată chiar în anele versuri cu rimă și inovând nu numai prin pregătirea versului liber dar și prin confundarea «fondului» cu «forma», ca să întrebuințăm termeni azi dispăruți. Ceea ce însemnează aproape totul, căci, după cum o spusese singur, «neputința ritmului înseamnă neputința expresiei poetice».

«Estetica lui (Poe) de impresie forte, scurtă și unică» sau «impresie de totalitate într-o durată scurtă» cum spune Marie Bonaparte, provine astfel din ce? Ce anume îl caracterizează pe Poe? Bizarul, fantasticul, macabrul, muzicalitatea, acuitatea intelectuală, concentrarea? Nu, ci aderența acestor lucruri la el. Coincidența perfectă a fantasticului, a extraordinarului, a epicului, cu accentele patetice ale adevăratei sincerități, cu autenticitatea lui sufletească topită în ele. Faptul că aceste lucruri nu sunt imaginate ci sunt trăite, nu sunt comparate cu ceva, ci văzute direct, nu seamănă cu ceva, ci sunt ceva. De altfel «fantastic» e prost spus. Pentru că această noțiune are ceva de pus în scenă, de pur vizual, care nu e în Poe sau mai bine zis nu în versurile lui, în care spre deosebire de proză acest fantastic nu formează cadrul exterior al unor teme mari ci e interior și organic.

Făcând parte din climatul poetic al unui Coleridge, Shelley, Wordsworth, Byron sau Tennyson, Poe a fost totuși o apariție unică de o importanță covârșitoare, care a influențat aproape întreaga poezie mondială de după el, fie direct, fie indirect prin linia unică Baudelaire-Mallarmé, sau prin prerafaeliții englezi. Verlaine și Rimbaud, ei însăși, nu au scăpat de influența lui Poe. De asemenea Rollinat, Stuart Merill, Henry de Regnier, Paul Claudel, Paul Valery, sau în proză, Huysmans, Villiers de L’Isle Adam, Marcel Schwob sau Hans Heinz Ewers.

Poe le revela tuturor un nou conținut sufletesc caracteristic sufletului modern și o nouă artă adecuată acestui conținut, în care morbiditatea scotea la suprafață străfundurile subconștientului și ale individualității, în care sugerarea emoției se făcea prin muzică și în care se găsise mijlocul ca emoția să nu mai fie înăbușită de intelectualitate, ci din contra.

Contemporan cu romanticii francezi, Edgar Poe ne apare astăzi mult mai puțin desuet, mai pregnant, mai concentrat, mai actual, chiar decât marele Baudelaire, care a închis oarecum, fiorul său modern în formule didactice și în retorism. Ceeace arată cu cât de mult a depășit timpurile puternicul geniu american.

* * *

Să notăm acum câteva teorii poetice ale lui Poe criticul, aplicate la poema sa Corbul, pentru a putea trece apoi la câteva explicațiuni asupra tălmăcirii acestei poeme și a celorlalte. Căci dacă activitatea critică a lui Poe, manifestată în câteva articole și conferințe nu a fost de prea mare valoare, ea a fost totuși extrem de interesantă atâta vreme cât se mărginea la teorii generale și nu făcea aplicațiuni pătimașe. Ea ne arată apoi încă odată ce strictă disciplină intelectuală guverna mintea celui care în Palatul bântuit ne înfățișase drama pierderii rațiunii.

Astfel, despuind treptat conceptul de poezie până la a înlătura toate elementele parazitare, Poe ajunge la definiția unei poezii sub forma de creație ritmică a frumuseții, văzută de el întotdeauna unită cu straniul și al cărui singur arbitru este gustul. Strâns legată de «invincibila noastră dorință de a ști» (cum spune într-un comentariu la Al Aaraaf) ea nu are totuși cu intelectul sau cu conștiința (cu adevărul sau cu morala) decât legături lăturalnice, căci felul ei de a ști, de a afla, nu e decât imaginația intuitivă și creatoare iar felul ei de manifestare mai mult sugestia obținută prin muzică, singura capabilă să redea extazul și melancolia vagă care formează ambianța poetică, muzica fiind și ea ajutată de un fel de «unitate sau totalitate de impresie» obținută printr-un raționamcnt analitic, care desigur nu e altul decât meșteșugul artistic.

Căci, după Poe, artistul trebuie să aibă de la început un scop stabilit, un plan. «În compoziția întreagă nu trebue să se strecoare nici un singur cuvânt care direct sau indirect să nu vizeze acest scop unic», «cea mai înaltă formă a inteligență imaginative» ajungând să fie, cum spune el, «eminamente matematică».

Iată dar cum veghea la Poe, în această minte care se năruia dintr-o fatalitate organică, o strictă disciplină intelectuală, o formidabilă putere de organizare artistică, un veșnic și treaz simț al frumosului, mereu sprijinit de o logică și o luciditate de geniu. Nu se mai poate deci spune că opera sa se hrănea numai din aburii vagi ai alcoolului sau ai opiului, toate aceste calități fiind lucruri greu de văzut chiar la autori mult mai normali decât Poe.

Poetul a fost consecvent în opera sa cu aceste teorii. Nu se poate găsi un singur vers în poezia lui care să nu fie de o perfectă logică interioară, afară poate de câteva locuri obscure, neîndeajuns de lucrate. Sunt multe imperfecțiuni în opera lui Poe care e desigur un poet destul de inegal, dar niciodată incoherențe. Faptul de pildă că Ulalume a putut să pară în vremea ei un document de alienație mintală nu se explică desigur decât prin marea ei noutate jicnitoare pentru reacționari, adică printr-un insuficient simț artistic al persoanelor care ne referă. Căci în această poemă, excepțională prin uluitoarea ei atmosferă — atmosferă complexă obținută și cu mijloace intelectuale și prin vis și prin stări psihofiziologice și prin armonie — Poe nu poate fi considerat bolnav decât în sensul în care orice poet poale fi atunci când concepe chiar cea mai banală dintre comparații. Din punctul de vedere comun, comparația ochilor iubitei cu stelele, de pildă, e desigur o enormitate.

Dar în legătură cu teoriile poetice ale lui Poe, trebue neapărat să se vorbească de poema sa Corbul. Într-o capodoperă de genială mistificare intitulată Filosofia compoziției, Poe explică cum a scris această bucată care i-a adus și îi menține popularitatea în toată lumea, dar care, rămânând o creație excepțională, nu credem totuși că este cea mai bună și în nici un caz cea mai caracteristică poemă a lui Edgar Poe.

Fiindcă a obținut popularitatea dorită, Poe pretinde după vechiul său obicei, pentru a-și nega decăderea mintală și pentru a-și arăta totala stăpânire asupra facultăților lui creatoare (care desigur sunt imense, dar nu în acest fel) că a scris această poemă voit, rațional, fără ajutorul «inspirației». Sau, după vorbele lui, că a voit să scrie «un poem care să convină în același timp gustului popular și gustului critic». Îndepărtând din discuție «necesitatea care a dat mai întâi naștere intenției de a scrie» un astfel de poem, Poe își propune să demonstreze că «nici un detaliu al acestui poem nu se datorește nici accidentului, nici intuiției» și că compoziția lui «a mers pas cu pas spre sfârșit cu precizia și consecințele stricte ale unei probleme de matematică», că adică a fost pusă la cale în mod pur rațional, după un plan stabilit dinainte, la rece, pentru fiecare amănunt, până și emoția ei fiind construită în urma unei atente meditații asupra elementelor cele mai caracteristice care o creează în sufletul oamenilor. Astfel a hotărât că poema să nu fie prea lungă, pentru ca să se păstreze unitatea emoției; a decis ca ea să fie scrisă într-un ton trist, melancolic, ca fiind cel care poate întâlni mai ușor Frumusețea, și a căutat apoi o dominantă care să servească drept pivot acestei ambianțe și care să păstreze monotonia tonului alături de varietatea gândirii. Așa a găsit refrenul invariabil. Trecând la detalii a hotărît că refrenul trebue să fie scurt pentru a putea avea aplicații variate, că el trebue să formeze sfârșitul fiecărei strofe și că trebue să fie sonor. Cum cuvintele cele mai sonore sunt — spune Poe — cele care conțin sunetele o și r, refrenul care i s-a părut potrivit și acestei sonorități și tonului melancolic al poemei nu putea fi altul decât... «nevermore». Dar cum nu i se părea plauzibil ca acest cuvânt să fie repetat într-una de o ființă umană, s-a gândit întâi să-l facă să fie repetat mecanic de un papagal, apoi de un corb, pasăre prevestitoare de rău. Care însă poate fi subiectul cel mai universal melancolic al acestui eșafodaj? Moartea. Și când putea deveni acest subiect cel mai poetic posibil? Asociat cu Frumusețea. De aci ideea morții unei femei frumoase și a iubitului său înlăcrimat căruia răspunsul corbului să-i fie întâi indiferent și amuzant, apoi atât de turburător încât omul dezolat să-l provoace singur pentru plăcerea de a se tortura, datorită «setei așa de omenești de suferință», punând pasării lugubre întrebări dintre cele cari îi stau la inimă și pentru care răspunsul «niciodată» să fie zdrobitor. Efectul complet nu se putea obține decât încadrând scena într-un spațiu restrâns care să ușureze concentrarea atenției și anume o cameră bogat mobilată deci frumoasă.

Am rezumat «Filozofia compoziției» aproape cu cuvintele autorului, Trebue numai să adăogăm că prin aceeași metodă Poe pretinde că a fixat dinainte imaginile, variațiunile de ritm și de versificație ale strofei, numărul versurilor și o mulțime de alte detalii, în scopul de a obține originalitatea care «dacă exceptăm spiritele de o forță sublimă, nu e deloc fica impulsiunei sau a intuiției. În general trebue să o căutăm laborios».

Din simpla înșiruire a acestei expuneri se poate vedea dela început imposibilitatea acestei întreprinderi pentru mintea și sensibilitatea omenească, mai ales cu un asemenea rezultat, dar se poate găsi o explicație în pasiunea lui Poe pentru asemenea lucruri, care prin nuvelele sale îi și aduseseră reputația de raisonneur infailibil. Se poate avea deci siguranța asupra mistificării, datorită în afara motivelor arătate și orgoliului excesiv care-l caracterizează pe Edgar Poe, care în altă parte precizează că originalitatea nu poale fi obținulă numai cu ajutorul diferitelor ritmuri, care nu sunt infinite, ci mai ales prin alternarea lor variată «dar cu toate acestea timp de secole întregi nimeni nu s-a gândit să scrie o operă originală în versuri» (ca el).

Dacă totuși mai e nevoie și de dovezi care să arate că poema nu a fost scrisă în felul arătat de poet, cărțile de specialitate citează destule. Mai întâi s-a arătat că cel puțin una dintre afirmațiile lui Poe nu fusese adevărată, aceea că a scris poema într-o singură zi, când o mulțime de mărturii ale contemporanilor atestă că tema Corbului l-a obsedat pe Poe un timp atât de îndelungat încât i s-a impus aproape și că nu numai înainte de publicare dar și în cele șapte variante publicate, poema a suferit modificări fundamentale.

S-au găsit apoi o mulțime de izvoare de inspirație din diferiți alți poeți ale unor versuri și ale construcțiilor lor. S-a relevat faptul că și refrenele «no more» și «nevermore» mai fuseseră utilizate de alți poeți cunoscuți de Poe și chiar de el în La Zante, Tăcerea, Pentru una în paradis. Toate dovezi care aruncă mari îndoeli asupra stricteții travaliului deductiv pretins de Poe. Lucrul devine și mai evident dacă ne amintim că subiectul poemei pe care Poe pretinde că l-a găsit pe cale rațională ca fiind cel mai general uman și cel mai apropiat de conceptul Frumuseții, face parte în realitate dintre experiențele personale cele mai dureroase ale vieții aceluia care spusese că nu putea iubi «decât atunci când moartea își unea suflul eu cel al frumuseții». Moartea mamei sale a cărei amintire îl obseda, moartea Janei Stanard, prima lui iubire, sunt probe suficiente pentru aceasta. Mai ales dacă la aceste fapte mai adăugăm și acela că în 1845, anul publicării Corbului, starea soției sale Virginia, care trebuia să și moară peste doi ani, se înrăutățea până a deveni o permanentă obsesie pentru Poe, ne putem da seama că tema Corbului utilizată de altfel și mai înainte în unele din poemele sale se putea datori mai degrabă experienței omului încercat de unul dintre cele mai necruțătoare destine și că deci «inspirația» involuntară nu putea fi aici cu totul negată. Iar dacă mai e nevoie de încă o dovadă a acestei mistificări e că însuși Poe a recunoscut-o, după cum ne spune o mărturie: «ideea îi venise sugerată de comentariile și investigațiile criticilor că poema ar fi putut fi compusă astfel. Dăduse deci aceste relații numai cu titlul de experiență ingenioasă. Îl amuzase și îl surprinsese de a o vedea atât de repede acceptată».

«Filosofia compoziției» are însă un alt mare merit. Acela de a atrage atenția, poate pentru prima oară, asupra laturei lucide a travaliului artistic, asupra meșteșugului în aria și asupra poeziei intelectuale, Poe fiind astfel și pe această cale un deschizător al drumurilor poeziei moderne cum și al teoriilor «poeziei pure» ale lui Paul Valery care-și pierd astfel aproape în întregime originalitatea atât de mult cântată. Înlăturând conceptul — pentru el umililor — al creatorului pasiv care-și lasă ca un medium mâna condusă de inspirația inconștientă ca de un fluid divin, Poe ne pune în valoare partea de contribuție lucidă și dramatică a creatorului, munca lui cruntă și demnă de stimă, lucru devenit astăzi o axiomă pentru cunoscători. Că în acest sens trebuie înțeleasă «Filosofia compoziției» interpretată multă vreme adlitteram (de aceea o mai discutăm aci), ne-o arată de altfel și următoarele vorbe ale lui Poe: «cea mai mare parte dintre scriitori — în special poeții — preferă să se creadă că ei nu compun decât posedați de o splendidă furie — o intuiție extatică — și că ar fi pur și simplu cuprinși de teroare dacă ar lăsa publicul să-și arunce o privire în dosul scenei, asupra elaborării și preparativelor pâlpâinde ale gândirii — asupra adevăratelor scopuri sesizabile abia în ultimul moment — asupra nenumăratelor scânteieri ale ideii care nu ajunge la completa maturitate — asupra fanteziilor bine puse la punct dar care trebuesc înlăturate cu desperare ca inadaptabile — asupra alegerilor și renunțărilor scrupuloase — asupra ștersăturilor și interpolărilor penibile, într-un cuvânt asupra roților și mecanismului — asupra coardelor, scărilor, trapelor — podoabelor de pene de cocoș, fardurilor roșii și zbenghiurilor de frumusețe — care în nouăzeci și nouă la sută din cazuri, constituesc punerea în scenă a histrionului literar».

Astfel, rezumând toate cele spuse, constatăm încă odată că teoriile poetice ale lui Poe constitue pentru poezia modernă o tradiție seculară, anticipând și deci anulând, teoriile identice despre poezia pură ale lui Paul Valery, după cum însăși poezia lui Poe revelată ca o realitate și nu ca un mit necontrolabil, necitat niciodată în amănunte, anulează în mare parte poezia lui Valery și a altor emuli imprudenți, de care Poe se deosebește prin aceia că — ajutat de un sigur instinct artistic — a știut să-și aplice teoriile în așa fel încât poemele sale să nu sufere de uscăciune ci să-și păstreze o sevă inegalabilă.

E vorba deci la Poe de un vis supraveghiat, care însă nu-și pierde nimic din tăria lui ci, din contra, își conservă interiorizarea și iraționalul, prin revelarea comorilor subconștientului. Aceasta cu ajutorul unei mari științe a sugerării, (am zice: cu preciziune) a neprecisului și a misterului, la o temperatură înaltă și într-un domeniu în care nu se mai poate vorbi ca altădată de simple sentimente catalogate, ci de ceva ce s-ar putea numi stări, în care atât fiziologicul cât și intelectualul, au roluri de prim ordin.

E în plus crearea cu metode individualiste, lucide, voite, a unui gen autonom, deosebit de proză, a unei suprarealități incantatorii, riguroase, deliberate, cu indiferență față de conținut și contingente (cu frică de gratuitul inspirației, de epic, considerat discursiv, și de sentimentalism, căci și pasiunea e considerată impură și socotită pe drept cuvânt altceva decât emoția artistică) un gen care tinde spre o permanență, un invariant, un absolut, fără grija de a sluji la nimic altceva decât la crearea frumuseții artistice.

Dar, pentru a reveni la poema Corbul, să remarcăm că, așa cum se întâmplă întotdeauna când se vorbește pe dinafară de lucruri puțin cunoscute, o mulțime de prejudecăți circulă și pe seama operei lui Edgar Poe. Așa de pildă se crede că Israfel e cea mai frumoasă poemă, că muzicalitatea e totul în Poe, că numai în Corbul se găsește adevăratul Poe și că el e intraductibil. La noi se pare că această poemă e tot atât de cunoscută (din auzite) pe cât e de necunoscut Poe în întregime. E suficient să pomenești numele lui Edgar Poe penlru ca să-ți se răspundă: «A, Corbul!» sau «A, Nevermore ». Oamenilor, când cunosc ceva li se pare că numai ce cunosc ei e important. Iar când nu cunosc, desvoltă câteva teorii savante despre Poe în general, un Poe creat după metode cu totul subiective.

Întrucât ne privește, nu credem — indiferent de realizările de până acum — că poema Corbul e intraductibilă. decât în măsura în care se poate considera intraductibilă orice mare operă poetică originală. Clopotele, Eldorado, Somnoroasă, Steaua serii, Israfel, Tăcerea, La Zante, Lacul, Mamei, prezintă (în cantitate mai mică, fiind mai scurte), dificultăți de trecut mult mai mari. Atmosfera, care se crede a fi dificultatea cea mai mare, e la fel de greu de redat în multe alte poeme ale lui Poe la fel de caracteristice. Tot așa cu muzicalitatea, lot așa cu versificația savantă a Corbului.

O dificultate proprie a traducerii Corbului stă numai in refren, sau mai bine zis în refrenele originalului, în care primele șapte strofe (cu o singură excepție) sunt terminate în nothing more (nimic mai mult, nimic altceva), iar celelalte unsprezece cu celebrul nevermore (cunoscut mai mult ca poema însăși și care înseamnă niciodată). După cum se vede, între ele există o puternică legătură și de sens și de sonoritate și de terminație, legătură care contribue mult la tonalitatea și la unitatea poemei. Înțelesul e de dezolare definitivă, accentuată de o muzică imposibil de asociat în românește acestui înțeles tradus întocmai.

O traducere perfectă trebue deci să întrunească în două refrene toate aceste condițiuni: sfârșituri identice, înțelesuri identice și muzicalitatea cuvintelor engleze (pentru noi românii poate mai sugestive pentrucă se asociază parcă și cu o ideie de moarte, datorită unor asemănări de sunete).

În afară de aceasta refrenul trebuie să rimeze cu încă trei versuri ale strofei, versuri lungi, ample, cu o foarte bine marcată cezură care desparte primul emistih mai lent, de al doilea care cade subliniat, tranșant și mândru și îl completează pe celălalt ca după o modulație. În plus cele două emistihuri ale primului și celui de al treilea vers rimează respectiv între ele și primul emistih din al patrulea vers rimează cu cel de al treilea, ceeace — când nu dăunează, ca orice abuz, cum și prin faptul că tae uneori amploarea versurilor — constitue un acompaniament monoton și obsedant refrenului și sensului de neîndurătoare fatalitate al poemei, prin multiplicarea rimei în ore. Aliterații, specifice limbii și poeziei engleze, completează și ele efectele sonore, secundând toate efectele poemei: tonul evocator sau ceremonios, humorul grotesc, fastul, dramatismul și suflul ei epic și fiind rareori preferate de Poe chiar sensului. Cum de pildă în acel ciudat vers în care Poe spune că pașii serafimilor zornăiau, zăngăneau, se clătinau (dela to tinkle) asociind sunetului surd al pașilor pe covor, sensația auditivă a cădelniței legănate, ceeace la el e de mare efect. La fel cu unul dintre versurile finale în care Corbul nefiind sub lampă, își aruncă totuși umbra jos pe covor.

Un alt element important de sugestie în special la această poemă a lui Poe este repetirea unor versuri întregi, cu o stăruință caracteristică omului obsedat de durerea lui. Această repetire e întrebuințată în Corbul în ultimele două versuri ale strofei și este greu de redat în românește pentrucă este greu de redat muzicalitatea care o înconjoară. Cum însă și în original ca e uneori obositoare, am redat-o de obicei schimbând unele cuvinte prin altele cu sensuri apropiate, pentru a le pune mai mult în valoare pe cele repetate, procedeu utilizat de altfel și de Poe.

Acestea ar fi deci dificultățile formale ale unei traduceri exacte a Corbului, fără să le mai socotim pe celelalte, între care prima este nici mai mult nici mai puțin decât redarea atmosferei, prin identificarea cu experiența marelui poet și cu ritmul lui interior adecuat. Ritm larg, lent, de povestire, ajutat de un vers neobișnuit de lung (nimic nu e mai greu de tradus decât un vers neobișnuit de lung, fiind greu de organizat și de stăpânit ritmul, cum și unul neobișnuit de scurt fiind greu de realizat prin perifraze) care însă nu e nici mecanic dar nici lăsat la întâmplare, ci străbătut, ca prin niște nervure susținătoare, de toate pulsațiile intime ale fondului.

Cele patru traduceri românești cunoscute ale Corbului: Iuliu Cezar Săvescu, Luca Ion Caragiale, Paul Sterian, G. Murnu — dintre care despre două ne-am ocupat amănunțit în altă parte — pierd intenționat parcă și efectele refrenului și ale rimei și ale repetirilor și ale ritmului interior al lui Poe, care totuși nu pregetă să se abată de la regulile ce și-a impus, de câte ori fondul însuși al poemei i-o cere, dar numai atunci. Traducerea lui Săvescu — cea mai bună — e o traducere perifrastică, globală, care mai mult rezumă bucata cu propriile vorbe, ba utilizează — cu destulă știință de altfel — și câteva locuri comune. Făcând deci parte dintr-o epocă în care documentul nu conta, ea reușește totuși să dea o transpunere de multe ori interesantă a misterului poemei.

În ce privește traducerile străine ale Corbului, cea mai cunoscută și mai expresivă e — ca să nu vorbim de Mallarmé — cea a lui Baudelaire (care a mai tradus Mamei, Palatul bântuit, Viermele cuceritor, necesare nuvelelor, traduse de el aproape în întregime). E doar în proză neritmată, dar cu un ton familiar care-i dă meritul unei mai bune legături între strofe. Refrenul e, ca în toate traducerile franceze, «rien de plus»—«jamais plus». Lecția pe care o dă e însă aceea de a ne îndepărta de o anumită rigiditate la care ne-ar puica duce tonul prea solemn și factice al originalului, construcțiile greoaie și repetițiile care nu merg în altă limbă decât cea a originalului.

În traducerea noastră nu am înlăturat însă elementele formate ale poemei pentru că nu am voit să corectăm și nici să adaptăm pe Poe, ci să dăm o idee de ce este Corbul în realitate și de toate mijloacele utilizate de autor, despre care să se poată vorbi chiar aproximativ și după traducerea românească. Așa de pildă cu cele două versuri ciudate de care am pomenit mai sus, comentate de toți interpretii.

Am încercai trei variante. Prima utiliza refrenele «niciodată nualtceva nu» iar a doua «niciodată» — «altădată», ambele grupe păstrând corespondența între cele două refrene și redând pe Nevermore ca înțeles dar nu și ca sonoritate, căci nu am fost niciodată de părere să sacrificăm înțelesul până la a da un refren ca «nie du Tor» al unei traduceri germane. Însă prima avea avantajul de a sublinia cu încă o negație, ca după un moment de gândire, pe niciodată, dar și marele neajuns de a aduce după ea o întreagă serie de rime sărace, în u, mai mult verbe, care schimbau și timpul povestirii. Iar a doua dădea rime deschise, divergente, în locul concentrării originalului. Vom publica poate, în altă parte, cu titlu de document și aceste două versiuni.

Ne-am oprit însă deocamdată la cea a volumului de față care utilizează refrenul englezesc Nevermore, iar pentru prima parte «călător», sugerat de prima strofă, pentru câteva motive foarte simple: «Nevermore» e atât de cunoscut încât se poate spune că nu mai are nevoie de traducere fiind și singurul strâns legat de original cu sonoritatea lui și cu întregu-i cortegiu de rime sonore, păstrate de noi, între care rima Lenore. Utilizarea lui ca refren în traduceri se preconizează de multă vreme. Împutării capitale că totuși nu e un cuvânt românesc i se poate răspunde că și în original, pentru a produce uimire, el nu corespunde întotdeauna sensului care i se dă și nu acoperă în totul întrebarea la care răspunde. Să nu se uite că e ceva negândit, mecanic — și tocmai prin asta sinistru — în vorba păsării, care nu cunoaște decât acest cuvânt pentru a-l repeta în neștire.

* * *

Tălmăcirea de față cuprinde opera poetică a lui Poe așa cum a fost grupată în ediția populară Ingram, din care lipsesc numai trei bucăți: Scene din Politian — o încercare de piesă de teatru în versuri care distonează și în volumul original unde-și are locul între Imn și Sonet — Științei — cum și Al Aaraaf și Tamerlane (două lungi poeme care-și aveau locul între Sonet — Științei și Elenei), ambele opere de tinerețe, care îl prevesteau pe Poe cel adevărat, prima caracterizată printr-o irațională succesiune muzicală, foarte originală, de imagini al căror sens nu e totdeauna sigur și care amintește de mulți poeți ai timpului; iar a doua, poem eroic, influențat prea vizibil de Byron sau Shelley și scris în gustul declamatoriu al timpului. Înlăturate poate dintr-o instinctivă spaimă — personală, sau a timpurilor noastre — pentru «poeme narative și de largă răsuflarea» cum spune Mallarme care și el le înlătură adăugând: «încercări ale unui spirit înainte de a domni asupra lui o estetică supremă de inevitabilă tiranie». Poate și pentru că cereau un timp, încă odată cât pentru restul volumului, cu care probabil nu era făcut să se învrednicească literatura românească ln condițiile ei de acum. Dacă viitorul ne va aduce timpuri mai puțin vitrege pentru poezie, vor fi și ele făcute cunoscut publicului românesc.

De asemenea nu figurează in acest volum unele prime variante, evident imperfecte față de cele la care s-a oprit Poe și necesare nu marelui public ci numai specialiștilor. Ele se obișnuește să fie adăogale în unele ediții de traduceri, deși în ediția obișnuită Ingram nici nu figurează. Așa de pildă: Visuri, În tinerețea mea am cunoscut pe cineva... (poeme fără mare interes), Un pean (o primă versiune a Lenorei), Pentru — (utilizată mai târziu în Imitație și Un vis în alt vis), Irena (o primă versiune a Somnoroasei), Țara Feerică (o primă versiune a poemei cu acelaș nume), Cetatea condamnată (o primă versiune a Cetății din mare), Valea Nis (o primă versiune a poemei Valea neliniștei), Introducere (o primă versiune a Romanței și cunoscută în special prin edificatoarele versuri «Nu puteam să iubesc decât atunci când Moartea își amesteca suflul cu cel al Frumuseții» suprimate de Poe în urmă).

Cu excepția deci a celor trei bucăți am păstrat în totul fizionomia ediției clasice. Ordinea poemelor în volum și mai ales gruparea lor în cele trei cicluri arbitrare nu ni s-au părul fericite, dar le-am păstrat din același respect pentru tradiție, consolându-ne cu ideea că indicația anului apariției fiecărei bucăți va fi — ea cel puțin — instructivă și temându-ne să nu cădem în păcatul lui Mallarme, care din grija de a fi personal împărțea traducerea sa în proză în două cicluri și mai arbitrare, după ce lăsa deoparte douăsprezece bucăți ale ediției originale.

Consecventă cu acest fel de a vedea, tălmăcirea de față a ținut să fie și în alt fel fidelă operei poești. Într-o literatură tânără ca a noastră în care se vorbește de prea multe lucruri pe dinafară și se interpretează fals și suficient o mulțime de idei care la origină sunt altele, e nevoie în prim rând de o informație precisă, onestă, deci de traduceri exacte. Lucru care nu e rușinos, pentrucă cere tot atâta sensibilitate și toi atât meșteșug — dacă nu mai mult — ca pentru o lucrare originală, iar în plus, incontestabil mai multă muncă.

De aceea, socotind că această primă tălmăcire organizată, a operei poetice a lui Poe în românește, trebue să aibă în prim rând o valoare documentară, prima noastră grijă a fost respectarea — pe cât s-a putut într-o traducere în versuri de formă originală — a sensului strict literal al originalului.

Dar nu numai în sensul lui strict literal, ci și în totalitatea lui, am voit să redăm suflul unui Poe adevărat, nu idealizat și literaturizat de o mulțime de superstiții ale fanaticilor lui admiratori, necunoscători adânci ai lui și care l-au creat doar după chipul lor.

În acest fel principiul nostru conducător, era amendat de aceea că un fel personal de a vedea poezia lui Poe atât de discutată, intervenea obligatoriu în tălmăcire — și nu numai în câteva puncte obscure asupra cărora interpreții au diferite păreri, ci în loialitatea ei, ceea ce e tot una cu a spune că o astfel de tălmăcire trebuc să apară sub forma unei poezii românești acceptabile, care în mod normal se depărtează de text, în sensul lui literal.

Iată deci în ce constă drama oricărei traduceri, dacă se poate întrebuința acest termen. Într-o durere de fiecare moment că ceva trebue sacrificat, într-o mare încercare de a le înfrânge pe tine privită mai ales din punctul de vedere al păcatului atât de răspândit în literatura românească tânără al originalității exibate cu orice preț și rezolvată numai de simțul artistic și de probitatea tălmăcitorului, prin renunțarea la orgoliul propriu și la tentațiile de a... înfrumuseța pe Poe chiar cu fericite versiuni românești care nu ar fi ale originalului. Greutatea acestei înfrângeri e întrecută numai de greutatea de a-l reda pe autor așa cum e în culmile lui. Acest antagonism nu poate fi rezolvat decât prin sistemul echivalențelor, înțelese însă de noi numai în lumina principiului arătat mai sus, adică limitate de atmosfera generală a limbii, temelor, tonului și tehnicei originalului. Iată de ce noi vom cere îngăduința cetitorului nu pentru ce nu am adăogal dela noi, ci numai pentru ce nu corespunde originalului considerat în totalitatea lui.

O adevărată tălmăcire în versuri e un fel de studiu comparativ. Ea înseamnă în afară de efortul propriu zis de creație — care nu se poate măsura pentru că variază — și un efort pur tehnic, o muncă aproape brută, care se reduce la o potrivire a sensului cel mai adecuat al cuvântului cu rima, ritmul, metrul, forma de versificație a originalului, muzicalitatea versului și ambianța întregului. Când nu ai găsit înțelesul complet al unui cuvânt, ce-i lipsește trebuie să adaogi altuia de alături sau altora, pentru că cel puțin în total să redai aceeași impresie. În limba engleză un cuvânt poate fi necesar acolo, în românește în altă parte. Poți să-i schimbi locul dar cu condiția să aibă același înțeles și să sugereze prin muzicalitate și sens, în noul lui loc, același lucru. Căci chiar cuvinte care nu pot avea altă traducere și se traduc exact având de pildă aceeași rădăcină, uneori nu pot merge întocmai în textul român pentru că nu au aceeași ambianță sau sunt vulgarizate și fals poetizate la noi.

În acest fel principiul echivalențelor se poate sintetiza în aceea că — dacă fără nicio modificare trădarea e completă și ceva tot trebuie sacrificat e permisă orice modificare care însă ar face trădarea mai mică. Căci a traduce însemnează după o veche vorbă foarte înțeleaptă în orice caz a trăda, chiar când traducerea e foarte bună și chiar când e foarte fidelă din punct de vedere literal.

Un exemplu de cea mai mare trădare e traducerea lui Mallarmé. Marele poet francez silit de covârșitoarea sa personalitate, a pus geniul său în traducerea pe care a făcut-o, uitând în mare parte pe cel al lui Edgar Poe și dându-ne astfel un bun Mallarmé, fără să ne dea decât o vagă idee de ce poate fi Edgar Poe cel adevărat, nici ca atmosferă generală, ba uneori nici chiar ca sens literal, deși traducerea sa e în proze. Mallarmé ne prezintă astfel un Poe edulcorat și palid, fără nimic din vigoarea lui adevărată. Traducerea lui place lotuși, întâiu pentrucă e acolo o poesie franțuzească așa cum s-a văzut, care nu obligă la eforturi noui de înțelegere. Apoi pentrucă această poesie franțuzească este pentru cetitorii români Edgar Poe — pe care se simt obligați în orice fel să-l admire. Neavând originalul la îndemână ei justifică traducerea lui Mallarmé, crezând că-l justifică pe Poe. Și în al treilea rând această traducere mai place (era de așteptat) pentrucă e... muzicală.

Însuși Mallarme spune despre traducerea lui: «iată un calc hazardându-se fără altă pretenție, decât să restitue unele efecte de sonoritate extraordinară ale muzicei originale și ici colo, poate, sentimentul însuși». Cu toate acestea trebue să spunem că nici muzica lui Mallarmé nu este aceea aspră și dulce a originalului ci numai aceea a lui Mallarmé și poate a limbii franceze, uneori prea dulce sau prea abstractă și lipsită de seva necesară poeziei lui Poe ca să nu pară factice. Din acest punct de vedere credem că acolo unde o traducere românească bună răușește, ea poate, trebue, să fie mai bună, mai substanțială, mai suculentă (chiar dacă ar părea mai materializată) decât una franceză, cu atât mai mult cu cât — cu tot seraficul care îl caracterizează — nu trebue să facem din Poe un poet aerian, inefabil, în întregime.

Ce a fost pentru noi surprinzător a fost de a vedea că se poate traduce în versuri mult mai aproape de text decât ne-am fi putut aștepta (deseori chiar cuvânt cu cuvânt, păstrându-se forma strofelor, numărul versurilor, sistemul de rime, grafica și punctuația originalului). Chiar ritmul, care e imposibil de redat identic, rămânând corespunzător tonalității originale și foarte asemănător celui original, lucru la care obligă de altfel exactitatea traducerii. Neregularitățile lui pot corespunde întocmai mișcărilor interioare ale poemei, flexiunilor, modulațiilor de ton ale originalului, care au putut fi totdeauna păstrate.

Față de această exactitate obținută — de care se poate da uneori seama chiar numai printr-o privire aruncată textului original și punctuației lui — și credincioși unor vechi convingeri contrarii celor acum curente, că muzicalitatea e numai un accesoriu în poezie, am încercat ca traducerea noastră să fie pe cât s-a putut muzicală, dar atunci când ceva trebuia totuși sacrificat am sacrificat tocmai această muzicalitate, adică ceea ce în niciun caz nu se putea reda complet fiind vorba de limbi cu sunete total diferite, de frecvențe și grupări diferite.

Am sacrificat deci muzicalitatea, dar întotdeauna îzi profitul exactității sensului. Nu ne-am permis niciodată să brodăm în numele lui Poe sonorități fără sens — preferând pentru asemenea exerciții versurile proprii. Acestea toate pentru a salva ceea ce Mallarme numea «sentimentul însuși», cu care muzicalitatea nu trebue confundată. Există în poesie o atmosferă, o ambianță, o tonalitate interioară indiferentă de muzică și principală față de ea, muzica nefiind de esența poeziei, ci numai un element exterior și necesar într-o măsură al ei. Și stă pe primul plan numai acest ritm interior rezultat din o interferență de unde adânci, cu mari semnificații de gândire și de simțire laolaltă și mult mai interesante pentru cei ce nu sunt numai «jouisseur»i decât armonia exterioară.

Poe nu este un poet muzical care să renunțe (cu câteva excepții) din principiu la ideie în favoarea muzicii, care să schimbe un cuvânt al cărui sens n-ar corespunde acolo, pentru un altul muzical, făcând poezia să devină o pură incoherență numită hermetică, așa cum se face astăzi, pe nedrept în numele lui. Ar fi și greu să credem că vorbele puse de Poe acolo, vorbele care rămân geniale chiar în traducere, sunt alese numai pentru muzica lor. Am crezut întotdeauna pe Edgar Poe cu toată morbiditatea lui, mult mai lucid, mai logic decât pare multora și ne place să credem asta despre orice mare artist. Nu am găsit în Poe nimic absurd (afară poate de unele pasagii din Al Aaraaf), ci numai uneori oboseli, obscurități și confuzii, din cauza neinsistenței de a fi clarificate. De aceea am pus căt mai mult preț pe vorbele marelui poet care am căutat să rămână cât mai mult așa. De sigur însă — ni se va spune — că nu se poate concepe fidelitate literală pură. A fi fidel însemnează a fi fidel nu numai înțelesului literal, care nu există izolat, ci și tuturor mijloacelor de sugestie și de comunicare adică și muzicei. Puterea sugestivă a vorbei stă de sigur nu numai în înțelesul ei nud, ci și în muzicalitatea ei intrinsecă și în ciocnirea acestei muzicalități cu altele alăturate. Vom răspunde că aveam și noi posibilitatea unei alegeri și că am încercat să redăm și acest element, dar fără a neglija pentru asta ceea ce într-o vorbă e permanent aproape în orice limbă.

Dacă românescul Corb, nu e atât de sonor ca Raven nu se poate totuși utiliza altă pasăre. Vom încerca numai ca în felul așezării în vers și al întâlnirii cu celelalte sunete să punem cuvântul în valoare. La fel cu Clopote în loc de Bells, la fel cu Nevermore. La fel cu w-ul din acrostih pe care orice ai face nu-l poți avea în românește.

De altfel nu numai că pentru muzicalitate Poe nu sacrifică ideia, dar această beție muzicală fără sfârșit și fără început e de multe ori un plus, fără imediată corespondență cu ideea pe care o îmbracă. Ea merge până acolo încât uneori prin exces strică unor bune momente ale poemelor (așa de pildă excesul de rime interioare sau altfel, din Corbul și Lenore). În ce fel? Explicația care de altfel nu are mult de a face cu realizarea artistică propriu zisă, e aceea că excesele muzicale ale lui Poe se datoresc tot relaxării facultăților sale mintale, între care după părerea unanimă a psihiatrilor, facultatea muzicală se uzează mai greu decât facultățile logice. Cu cât trecea timpul Poe căuta astfel să compenseze cu această parte excepțională a geniului său slăbirea celorlalte.

Oricum ar fi, mai toate aliterațiile lui Poe sunt la fel de subiective ca de pildă vocalele colorate ale lui Rimbaud. Așa de pildă sonoritățile diferite ale fiecărei strofe din Clopotele, în care totuși efectele sonore cedează deseori pasul unui pătrunzător tablou de fond. Ele se pot reda în mai multe feluri, dar după o amănunțită observare a efectelor sonore ale originalului am ajuns la concluzia că ele nu puteau fi redate în românește nici aici în același grupări de sunete. Nu este locul să relatăm aci toate încercările făcute cu grupuri sonore românești, cu rimele rimelor originalului sau cu onomatopeele Clopotelor. Este destul să notăm că, așa cum se poate observa, utilizând ca grupuri permanente pentru toate strofele el, ing, și bine înțeles cuvântul clopote, am încercat să grupăm sunetul clopotelor de argint în jurul vocalei i și a grupurilor in, im, ing, ind, ajutate de e și el; strofa clopotelor de aur în e, cu permanentele ajutate de o și cu pedalele ol, un, pentru a da o impresie generală de calm și alunecare onctuoasă; strofa clopotelor de aramă în r cu vocalele, (ar, re, ri, er), și cu discordanțe formate în special cu ajutorul lui z; iar grupa clopotelor de fier, de moarte, cu largul o, în special în grupurile on, or, ro, ol, ob, os, și cu exagerarea permanentelor până la obsesie. Bine înțeles niciun studiu de niciun fel nu poate suplini aptitudinile speciale ale lui Poe.

Cu toată această savantă muzică nu trebue însă să credem că marele poet nu are și rime false sau banale, sau versuri scurte cu ritm desuet și nepotrivit cu tonul poemei. Aceasta însă atât datorită felului său inegal de a scrie care ajungea uneori la momente de geniu de o tensiune greu de menținut, cât și datorită epocei, față de care totuși Poe a inovat atât. Ce mișcătoare sunt în original imperfecțiunile lui Poe, rimele lui rele, ritmul lui neregulat, chinuit, în care nu corespunde numărul silabelor, eludat de linii de suspensie (utilizate însă de cele mai multe ori și pentru savante pauze), pasagiile lui întregi nemuzicale! Tot așa de mișcătoare ca și pasagiile de mare orhestrație uneori excesiv de încărcate, în care repetiții, rime interioare, rime savant împerechiate, contribue cu artă la efect.

Am respectat până și multe din defectele lui caracteristice și, prin respectarea lor, am urmărit a da un Poe cât mai diferențiat, în care să se păstreze depresiunile și culmile lui. Dacă, reducând totul la o scară mai mică, am reușit totuși să păstrăm aceeași hartă a operei poești, avem cuvinte de a fi satisfăcuți pe de o parte.

Căci deși în general această poesie scrisă acum o sută de ani este mult mai puțin uzată față de sensibilitatea noastră și pare mult mai proaspătă, mai spontană, mai plină de sevă, decât a multor alți poeți, care i-au fost credincioși, totuși câteva mici locuri comune, un ușor ton retoric, unele lungimi, un abuz de adjective (utilizate însă cu câtă artă!), abstracții, obscurități, personificări simbolice, au totuși un vag parfum desuet, pe care ne-am amuzat și ne-am silit să-l lăsăm uneori să dateze, la un poet de o atât de covârșitoare originalitate, ferindu-ne de a-l face să apară mai modern decât e.

Am păstrat și poemele mai slabe decât altele ale lui Poe mergând până la redarea puerilelor acrostihuri atât de greu de tradus și a celor patru poeme în versuri albe atâl de greu de ritmat, fără să ținem seama că uneori cu cât e mai slabă poema cu atât e mai greu de tradus. Toate din aceeași grijă de caracteristic, deși puteam face un volum antologic, fie din punctul de vedere al lui Poe fie din cel al reușitei traducerii.

Aspectul general al volumului prin unirea celor trei grupuri arbitrare este dela început destul de inegal. Inegalitate nu numai ca realizare ci și ca diversitate de teme, diversitate care constitue una dintre marile dificultăți ale lui Poe (căci Poe fără să fie hermetic e totuși un poet dificil, dintre cei cari trebuesc de multe ori citiți pentru a-i pătrunde, cu toată aparența lui de cursivitate). Dela temele familiare și senine în care viața e privită cu îngăduință, dar care sunt umbrite și ele de o durere ce se va desfășura abia în urmă în toată fatala ei întindere, până la halucinatoriile universuri nepământești și neumane în care niciun alt muritor nu a pătruns, e o vastă gamă de aspecte și stări, cu care pentru a te identifica însemnează a fi găsit că fac parte din universul tău propriu, a fi părtaș unui destin la fel de înfiorător...

De unde rezultă că este mult mai ușoară o traducere întâmplătoare la alegere, decât o traducere organizată a întregii opere poetice poești. Și de unde mai rezultă că o astfel de traducere trebue judecată — pentru respectul ce i se cuvine lui Poe — numai cu originalul în mână, nu după traducerile franceze și nici după legendele pe care și le-au creat despre el cei cari nu l’au citit și nu atât în amănunte, cât din punctul de vedere al reușitei de a reda în totalitatea lui, suflul marelui Edgar Poe. În acest fel prejudecățile intolerante ale fanaticilor nu vor interesa, ci numai opiniile celorlalți vor decide dacă eternul Edgar Poe poate glăsui acum, după o sută de ani, și în românește.

  1. Înainte de a-l publica, Poe trimete câteva poeme lui John Neal directorul unei reviste, de la care primește prima încurajare, atât de interesantă acum, în lumina timpului, sub forma următoare: «Dacă E. A. Poe din Baltimore (ale cărui versuri asupra Cerului — cu toate că el le consideră cu totul superioare tuturor celor pe care le-a produs poezia americană, cu rezerva a două sau trei fleacuri — sunt, deși sarbede, totuși de un sarbăd destul de plăcut) vrea să se arate sever față de el însuși, e capabil să scrie un frumos, poate un magnific poem. Are cu ce să justifice această speranță în următoarele versuri (citează câteva versuri din Țara Feerică în prima versiune). Nu avem loc să publicăm și altele». La care Poe răspunde : «Sunt tânăr, nu am încă 20 de ani, sunt poet, dacă cultul profund al oricărei frumuseți poate să facă din mine un poet și doresc să fiu, în sensul curent al cuvântului. Ași da lumea întreagă să pot să dau corp cel puțin la jumătate din ideile care plutesc în imaginația mea... Sunt pe punctul de a publica un volum de «Poeme» din care cea mai mare parte a fost scrisă înainte de a împlini 15 ani. Cu privire la poema „Cerul”, directorul Yankee-ului spune: «Poate să scrie un frumos ba chiar un magnific poem». (Sunt primele vorbe de încurajare pe care le-am auzit). Sunt absolut sigur că până acum n-am scris nici una nici alta — dar că pot să-mi țin și îmi voi ține jurământul, dacă mi se dă timp»
  2. Edgar Poe (2 vol.) Les editions Denoël et Steele. Bibliothèque Psyhanalytique.
  3. L’etrange vie et les etranges amoura d’Edgar Poe. Desclée de Brouwer. Paris.
  4. Israfel (2 vol.) Brentano, London.
  5. Edgar Allan Poe, Letters till now unpublished, publicate de Mary Newton Stanard. J. B. Lippincott Company, 1925.
  6. În cartea sa stufoasă, urmată de o a doua cu privire la operă și intitulată «Le genie morbide d’Edgar Poe», Emile Lauvrière este primul care, reluând în 1934 o lucrare din 1904, sintetizează cu bogăție de argumente această atitudine și pune la punct mai toate chestiunile pendinte. Defectul său este însă de a insista asupra unor lucruri care ne par azi evidente, de a utiliza prea multe citate contradictorii, luate de oriunde, uneori banale și inutil repetate și de a da astfel un exces de informație care face cartea puțin pedantă și nu îndestul de personală. Se simte încă în aceste lucrări, după cum se vede și din titlu, nevoia polemică față de mentalitatea puristă a timpului, de a insista prea mult asupra morbidului și asupra desagregării mentale a lui Poe, și prea puțin asupra creației artistice a poetului (în realitate mult mai coherentă decât credea autorul) într-un fel caracteristic tot teoriilor medicale ale timpului, azi oarecum depășite și care păreau să creadă că geniul este numai nebunie. Dar interesul autorului mai mult pentru explicațiile psihologice și sociale decât pentru judecăți de valoare, deși face cărțile nu suficient de interesante din punctul de vedere al criticei literare propriu zise, e compensat de unele traduceri (în proză și totuși excepționale) ale poemelor citate din Poe.
  7. Principesa Mane Bonaparte explică cu strălucire aceasta în studiul său psihanalitic citat mai sus, asupra căruia nu e locul să insistăm, dar care, deși cercetat de noi cu aprehensiuni explicabile, credem, după lectură, că e fundamental pentru înțelegerea lui Edgar Poe. Acest studiu savant nu numai din punct de vedere al Științei psihanalitice, dar și din punct de vedere al intuiției vieții autorului și a operei de artă, și care e în același timp de o organizare și o claritate aproape didactică, analizează refulările lui Poe grupate toate în jurul fidelității față de mama lui moartă — ceea ce îi împiedică altfel de iubiri decât platonice și îi provoacă instincte stăpânite sado-necrofile — și reușește apoi să arate cum opera lui Poe e general umană tocmai prin nevroza lui. E de regretat numai eludarea unei mai amănunțite analize a poemelor, în comparație cu cea atât de amplă a prozei, analiză probabil aproape imposibil de făcut.