Poesii (1888-1894)/Aĭ vrut-o...

 

Și dacă-țĭ staū departe? — Tu singură mĭ-aĭ spus
Să plec pe totdeauna: aĭ vrut-o, — și m'am dus...
La ce m'așĭ maĭ întoarce?
                        Atuncĭ, țĭ-aducĭ aminte,
Mĭ-aĭ desgropat nebune iubirĭ de maĭ nainte —
Și mĭ-aĭ găsit o vină: că'n vremurĭ de demult
O alta mĭ-a fost dragă, — că azĭ greșesc de-ascult
Îndemnurile nouă, — că din iubirea toată
Doar cea de'ntăiŭ rămîne iubire-adevărată...
                        Și iarășĭ tu mĭ-aĭ zis :
Că dragostele noastre părerĭ aŭ fost și vis;

Uitîndu-le un altul, te-aĭ îndrăgit de mine
Ca să-l întorcĭ din cale; și l'aĭ văzut că vine —
Și mie mĭ-aĭ zis: du-te... — Acum și el s'a dus
Întunecat de umbra iubireĭ din apus...
Și iar mĕ chemĭ la tine... — Ci lasă-mĕ uităreĭ:
Ceĭ- pasă oare stînceĭ de valurile măreĭ,
Și frunzelor de toamnă că-ĭ vînt de primăvară, —
Și ție că mĭ-e vĭața pustie și amară ?
                            Și, vezi, mĭ-aduc aminte
De-atuncĭ, că la plecare prinos de lacrimi sfînte
Îțĭ înroșise-obrajiĭ... M'am fost oprit în prag;
Tu'n lacrimĭ mĭ-aĭ spus: du-te .. Și de nu țĭ-am fost drag:
De ce m'aĭ plîns? — Cuvîntul îl caut în deșert:
Doar lacrimile-acelea mĕ'nduplecă să ert.