Poesii (1888-1894)/Singurĭ
Pe-acasă toțĭ s'aŭ risipit...
Noĭ tăinuițĭ în liniștit
Umbriș de crîngurĭ,
Pe lună iată-ne 'n sfîrșit
De-acuma sîngurĭ.
Odihna ce de mult o cat
Pe codriĭ negri s'a lăsat;
Doar crengĭ uscate
Sě frîng și tac sporind treptat
Singurătate.
Prin stîncĭ curg ape de izvor, —
Și'n spumă ele-șĭ cînt'un dor
Nemîngîiet;
Noĭ fermecațĭ de glasul lor
Vorbim încet...
Eŭ caut sfîntul răsărit
Al unuĭ basm făr' de sfîrșit
De-acu 'nainte
Și aflu că ne-am fi iubit
De cînd țin minte.
Tu-mĭ spuĭ drăguțele poveștĭ
De sburătorĭ, de 'mpărâteștĭ
Innamorârĭ —
Și eŭ le-ascult că le'nfloreștĭ
Cu sărutărĭ...
*
* . *
De-asupră-ne cad umbre sure —
Și-ĭ dulce liniște'n pădure
Ca 'n țintirim...
Tacĭ...; ca să nu gîndeștĭ aiure
Să nu vorbim.
Și nicĭ nu-î limbă să ne 'nșire
Atîta dor, așa iubire,
Atît noroc...
Tacĭ...; lasă inima 'n neștire
Să ardă 'n foc;
Că e păcat și e minciună
Să 'nchizĭ o patimă nebună
În palid cînt:
Nu 'ncape-o aprigă furtună
Într'un cuvînt;
Ci stind alăturĭ liniștițĭ
Obraz lingă obraz lipițĭ
Și gind în gind,
Ne spunem multe fericițĭ
Mereu tăcînd...
*
* . *
Pe braț mi-aĭ adormit frumos —
Și ramurile-țĭ cern pe jos
Potop de florĭ —
Și-țĭ cîntă 'ntr'una dureros
Privighitorĭ.
Răsună 'n codri doina lor
Și tot maĭ tare-șĭ plîng un dor
Nemîngîiet. . .
Cîntațĭ încet că doarme ușor,
Cîntațĭ încet!