Povestea unei case
În fața casei mele stă un ciudat conac
Cu-o prispă, două brazde, un prun, și-un pitpalac.
Nu se aude nimeni, căci nu pășește-acolo
Decât spre seara vântul, cu graiul lui tremolo,
Ce răvășește frunza, dă ghes, și parcă ceartă
Ograda că e mare și pururea deșartă.
Căci rațele sunt două... și-o singură găină
În tot locașu-acesta e-o sumbră pelerină...
Cocoșul nu mai vine; și ce folos să zbori
Pe gard in orice noapte, de nu e el in zori...
În schimb sosește veșnic motanul din vecini.
Prin curte dă târcoale cu galbeni orbi felini
Și cu un calm ce toata-asistența o revolta
Și-ntinde augustă lenea pe prispă, lângă boltă.
Cu limba scoasă, iată, spre seară, aiurit
Și câinele cel stoic și pururi izgonit.
El cată... și cu vremea găsește curios
Că in ograda toată, de mult, nu e un os...
Când șoareci prin unghere dau buzna și furnică
De crezi că pentru dânșii e casa-așa de mică...
— Și pleacă! Se oprește in poartă, și strein
Întoarce către casă un ultim ochi blajin.
Și casa fără geamuri, cu-acoperiș de oală
Într-una populată rămâne veșnic goală.
...li scutură pe ușa ce-a fost cândva de lemn
În tindă, frunza, prunul, și ceeace-i un semn
De falnice sfârșituri târzii, pentru-ori și cine,
În casa asta veche, veți, parcă prinde bine...
Căci pe frunzișul veșted se culcă, odihnește,
Și cu un mort în casă, ea par-că se-ncălzește.
Iar daca ploaia cade și-n grindă brațe-și frânge
De bucurie, prispa topită toată plânge:
Căci și mai mult căzută, curgând de lut cleios,
Par-că se lasă casa spre lumile din jos.
Zăpada dacă, iarna,-a venit de pretutindeni
De ce-ar visa la câmpul și boarea de Armindeni?
De sub universalul cer alb care s-a pus
De mult ea doarme-n largul tăcerilor de sus.
...Spre primăvară însă, când gardul de nuiele
E o ghitară vastă ce tremură zorele,
Când prispa se pornește cu oastea de furnici
Și-n prun, cu pietricele aruncă pitulici;
Când din senin, ca bune și de apusuri gazde,
Au tresărit din vechea țărână două brazde
Și par-c dând în cerul cel nou, sonor, cu tacul
Și-afirmă stăpânirea în spații pitpalacul,
Atunci... și când pe ușa ce-a fost cândva de lenn
Trec adieri furișe, acesta e un semn
Ca prunul să-și întindă peste căsuță umbra
Zorelele să-i spue din strună, iară sumbra
De-alt-dată pelerină... să-i sară acum in tindă.
Motanul să se-ascundă și vrăbii mici să-i prindă
Și rândunica ’n streașini să-i scurme gândăcei.
Dintre olane lutul să-nvie cu hamei,
Iar brazdele la ceața aceasta nouă treze
Cădelnițând miresme s-o binecuvânteze
Ca toate să-i vorbească-n cuvântul care tace
Și împreună toate luptând, să se împace.
Atunci... atunci conacul acesta-i o rumoare
De primăvară plină de aer și răcoare.
Se-mprăștie de zumzet, mireasmă și lumină
Așa precum în aer se-mprăștie-o albină;
Și-astfel căsuța care nu moare niciodată
Rămasă veșnic goală e veșnic populată.
Așa trăiește casa din nevăzuta mână.
E dus de veacuri moșul, iar baba,—e bătrână...