Priveliștea

 

Trăim în moarte ca-ntr-o zi noroasă,
În care peste o sută de ani
Vom fi văzuți cu servieta pe stradă
Călcând pe frunze cu miros de bani.

Ca într-un nor, călcând pe frunze ude,
Vom fi albastre spectre peste ani.

Ei, răsfoind cărți groase despre noi,
Vor ști în ce fel pus-am pălăria
Și cum umblam, clădind vremelnicia,
Să smulgem visuri de-împărțit la doi.

Am încercat o dulce rătăcire
În viața-n care doar am așteptat;
Ca versul nostru să le dea de știre
Că i-am iubit, că ne-am înfiorat
De visul lor, în care n-am intrat.

Și viersul nostru scris în cartea lor,
De-o fi coclit și de o fi nemernic,
Să știe că ne-a fost tot plin de dor
Ca și atunci când ar fi fost puternic
Și că ne-a fost la fel dogoritor.

Și iată, morții cad umbrind câmpia
Și iată, între ei venim și noi;
Ni-e frică să intrăm în azuria
Priveliște în care toți sunt goi.