Profile literare/Ion Ghica

Th. D. Speranță Profile literare
de Traian Demetrescu
Const. Mille


ION GHICA
-----

Vremurile din urmă sunt remarcate, în Franța, prin aparițiunea a numeroase volume de domeniul literaturei personale. Nu e nevoie să lămuresc că literatura personală are ca înțeles toate acele pagini în care scriitorii își însemnează cele mai intime și sincere cugetări, simțiri și impresiuni, și pe cari, cei mai mulți dintr'înșii le lasă a fi publicate post-mortem. In general, ast-fel de note pun mai clar în lumină adevăratul temperament al scriitorului, și ridică perdeaua care ascundea culisele vieței lui intime. De netăgăduit, că operile de literatură personală prezintă mult interes, mai alez pentru criticii cari studiază operile acelor scriitori. Un poet, un romanțier, un autor dramatic, ori-cât și-ar amesteca eul lor în operile ce le vor produce, totuși, rămâne dintr'însul o mare parte necunoscută. Și dacă este mai ușor să înțelegi caracterul și temperamentul unui poet din versurile lui lirice, cu atât mai greu va fi să le distingi la acei romanțieri cari caută a fi impersonali, cum era Flaubert, cum este astă-zi Zola.

Dar nu tocmai temperamentele de artiști ne tentează să le descoperim într'o literatură personală. Rămâne curiozitatea și interesul de a cunoaște viața intimă a lor în cele mai tainice unghiuri.

Printre acele volume de literatură personală, apărute în timpii din urmă în Franța, cele cari atrag mai mult atențiunea lumei literare sunt : Jurnalul fraților Goncourt; Confesiunile D-lui Arséne Houssaye și Corespondența lui Gustav Flaubert.

Citirea operelor intime ale marilor scriitori m'a impresionat tot-d'auna ca ceva profund, misterios și fermecător de intim. Pare că intri în năuntrul unor universuri unde palpită lumi întregi de simțiri și gânduri. O confesiune are nu știu ce parfum de tristețe, nu știu ce armonie caldă și înduioșătoare, ca o rugăciune șoptită în extazul unei dureri supreme.

Este o nevoie năuntrică, un fel de plăcere dureroasă a te mărturisi, a'ți povesti propria ta viață. S'ar crede că este o vanitate dorința aceasta de-a te confesa, dar găsesc că nimic nu e mai sincer și mai puțin vanitos. Confesiunile se scriu subt forma corespondențelor pe care scriitorul le trimite către cele mai intime persoane ale sale (cum sunt scrisorile lui Flaubert); sau în paginile discrete ale unui jurnal în care se însemnează zilnic impresiuni, observațiuni și întâmplări, chiar în noaptea zilei aceleia, (cum este jurnalul fraților Goncourt); alte-ori, ele au un cadru mai dezvoltat, și atunci confesorul nu se are în vedere numai pe el, ci și epoca cu mai toți oamenii ei mari, în care a trăit (cum sunt confesiunile lui Arséne Houssaye). In confesiuni, adese-ori, un scriitor apare subt un aspect, psihologic deosebit de cum părea în operile sale impersonale. Puternicul și recele pesimist Flaubert se arată în corespondențele sale, dulce, visător și une-ori de o tandrețe lamartiniană. Mai mult, acest colos normand, cu nervi de fată anemică, în scrisori își confesează multe rînduri de iubire, pe care crezi că le-ar fi scris un Musset voluptos, la două-zeci de ani.

Prin aceste destăinuiri intime și sincere, un critic literar poate ajunge mai lezne a statornici soluția problemelor sociale și psihologice ce se reliefează în opera acelui autor. Confesiunile sunt cel mai sigur și clar material de care un critic se poate servi în analizele și studiile sale sociale și estetice asupra autorilor.

F. Brunetière, într'un No. din „Revue des deux Mondes”, vorbind de Corespondența lui Voltaire, arată cu multă părere de rău că din scrisorile de iubire pe care genialul scriitor le adresase D-nei de Châtelet nu s'a putut găsi nici una. Apoi adaogă: „Voltaire a iubit pe D-na de Châtelet, dar dupe maniera sa, — și iată problema, iată enigma psihologică; nu știm cum era acea manieră! Cel mult putem afirma că ea se deosibea de aceia a lui Jean-Jaques Rousseau sau a lui Diderot. Nu putem cunoaște deci pe Voltaire tînăr încă, deja celebru și amorezat”.

Iată dar cum lipsa unor scrisori de dragoste eclipsează o bună parte din cercetările criticilor asupra marelui Voltaire.

Astfel de confesiuni sunt foarte numeroase în literaturile străine.

In literatura românească aproape ele nu există. Este nespus de uimitor faptul că nici unul din scriitorii noștrii nu ne-a lăsat cel puțin un volum de confesiuni. Pe ici, pe colea, o notă, o schiță, o amintire simplă; dar nimic din viața lor intimă și socială. Nimini nu cunoaște viața lui Bolintineanu, nici pe a lui Alexandrescu, nici pe a lui Alexandri, nici pe a lui Depărățeanu, nici pe a lui Eminescu. Și n'ar fi fost oare interesant și plăcut să cunoaștem confesiunile politice și intime ale lui Bolintineanu? impresiunile lui Deparațeanu? viața zbuciumată, tristă și tainică a lui Eminescu?

Nici unul nu ne-a lăsat nimic despre ei. Care să fie cauza? îți vine să te întrebi. E greu de răspuns. Poate un fel de nepăsare către propria lor viață, poate acea indolență melancolică ce este caracteristică poeților, poate lipsa de timp, poate tăcerea discretă cu care unii oamenii acopere, ca subt un giulgiu trist, poema vieței lor.

Constat un lucru regretabil pentru critica noastră și pentru, iubitorii de confesiuni. Confesiunile, atunci când au o valoare psihologică, socială și estetică, prețuesc mai mult de cât alte opere impersonale, (dau acestui cuvînt înțelesul său relativ) în care facultățile de observator, de psiholog și de stilist se manifestă cu puteri slabe. Aduceți-vă aminte, scumpi cititori, că Henri-Frederic-Amiel a fost un poet mediocru și a scris, în acelașl timp. Confesiuni cară i-au creat o glorie eternă. Dintre scriitorii noștrii bătrâni, singurul d-l Ion Ghica a dat la lumină două volume de confesiuni, subt formă de „scrisori către Vasile Alexandri”. Aceste confesiuni au un caracter istoric și politic. S'ar părea deci că ele nu prezintă de cât un interes pentru specialiști, cu menirea de-a rămâne simple documente de fapte pentru istoricii viitorului.

Scrisorile D-lui Ghică însă au și un farmec literar și psihologic. Dacă le urmărești cu atențiune, te simți împrietenit cu interesul faptelor și evenimentelor felurite ce se desfășură între ele, ca niște tablouri triste și mărețe; din panorama unei mari epoci sociale. Ca contimporan și ca unul din actorii principali a acelei epoci, d-l Ion Ghica, de sigur, acum când ne povestește „Amintirile sale din pribegie”, revarsă peste el o emoțiune personală, care se trădează adese-ori în unele pagini de o rară frumusețe stilistică.

Și apoi, vedeți: chiar titlul: „Amintiri din pribegia de la 1848” are nu știu ce aier de melancolie duioasă, ca o poveste din bătrâni. Citirea acestor confesiuni mi-au produs o profundă și fermecătoare impresie. Ele mi-au îmbogățit mintea cu multe cunoștințe și mi-au alintat inima, ca o poveste lungă și frumoasă, rostită de un moșneag înțelept și ilustru.

-----