Profile literare/Th. D. Speranță
Iubesc mult pe oamenii cari rîd, — dar mai ales pe cei cari mă fac să rîd. Rîsul e o plăcere, un farmec, o calitate. Cei care nu rîd sunt nenorociți, și de acești oameni am tot-d'a-una antipatie și teamă. Prin rîs atragi, impresionezi, ca prin frumusețe și talent. Profesorul care rîde cu elevii, e mai iubit și dă lecțiilor sale un farmec sugestiv; amicul care rîde, e mai leal și mai bun; femeiea care rîde, iubește mai sincer.
Rîsul e poate cea mai însemnată deosebire între om și bestii. Bestiile nu rîd, din care cauză au vecinic în figură o tristețe stupidă, — lipsa rîsului.
Oamenii cari au rîs genial se numără cu drept cuvînt printre cei mai mari bine-făcători al omenirei. Poeții cari rîd, moralizează. Rîsul lui Cervantes, rîsul lui Moliere, au adus reforme în caracterele și moravurile unor epoci. Don-Chișot a tămăduit pe mulți halucinați. Rîsul lui Voltaire a ilustrat un secol.
Unul dintre scriitorii moderni cei mai regretați, mai plânși la moarte, a fost Labiche, care n'a știut în toată viața lui de cât să rîdă. Teatrul lui Labiche a înveselit, a emoționat, — va înveseli, va emoționa, generațiuni nenumărate de spectatori. Labiche ne face să uităm lacrimile!
Cugetați puțin la însemnata reputație și simpatie de care se bucură mult admiratul nostru Carageali. Rîsul lui este o anchetă socială, un document omenesc. Rîsul acestui satiric ne-a pus în lumină unele din cele mal ridicule obiceiuri și tipuri din societatea noastră. Scrisoarea pierdută, Noaptea furtunoasă, produc hohote omerice. Ieșim din teatru mulțumiți, și par'că mai buni. „Onorabile!” al politicianilor din Scrisoarea pierdută trece în gura spectatorilor; și a doua zi, doi prietini întâlnindu-se pe stradă, își zic: „Salutare onorabile”! Rîsul îl apucă din nou. Și un moment de veselie pe stradă aduce poate un noroc, o dispoziție de spirit fericită.
Săracul, dacă e sănătos, rîde. Țăranul intră în cârciumă ca să rîdă. Puțin tutun, un pahar de rachiu și chieful se întinde. Unul spune o întâmplare caraghioasă, aduce vorba de pățania unui flăcău și a unei fete, —și rîsul se revarsă în cascade, în valuri.
„Un om care rîde mult” ți se spune despre cutare, și înțelegi numai de cât că acel om are sănătate. Bolnavii suferă, în primul rînd, că numai pot să rîdă.
In iubire, rîsul este cea mai sinceră manifestare a fericirei. Doi amanți când se întâlnesc își surîd. Surîsul e copilul rîsulul.
Bărbatul înșelat are tot-d'auna în urechi rîsul femeii sale, care se topește de voluptate în brațele seducătorului. Tot-d'auna rîdem cu cei care ne iubim. Credeți-mi: iubesc mult pe oamenii cari rîd, — dar mai ales pe cei cari mă fac să rîd.
„Anecdotele” D-lui Speranță au fost judecate din toate punctele de vedere literare. Criticul lorga, poetul Vlahuță, alții încă, le-au consacrat pagini admirabile de critică. Anecdotele însă, mai înainte de ori-ce, te fac să rîzi. Dintr'însele se egzală o atmosferă de umor adorabilă. Citirea Anecdotelor e o serbătoare veselă. Această influență binefăcătoarea rîsului este, după părerea mea, calitatea de frunte a Anecdotelor. In rîs stă toată arta lor. Și pe lângă talentul rar al autorului, ele mal arată și rîsul fin, vioia și satiric al poporului nostru. Poporul știe să rîdă.
D-l Speranță a cristalizat acest rîs al poporului, ca artist și psiholog.
Când îl citesc, tot-d'auna rîd. Iată pentru ce'l admir.