Profile literare/Jikidi
In redacția „Revistei Literare”, — pe atunci subt direcția D-lui Ion Rădoi, — poetul Macedonski îmi prezintă, într'o zi, un tînăr care îmi strânse mâna cu o politeță rece. Tînărul avea înfățișarea unui boiem sceptic, puțin mizantrop; de sigur, cu chiria neplătită, cu nesiguranța dejunului de a doua zi, — dar care în ciuda soartei, purta mustățile răsucite și pălăria moale ca un lazaron visător. Numele său chiar avea ceva din originalitatea aceluia care îl purta și ce 'ți părea, de cum îl auzeai, destinat să se ridice odată mai pre sus de pulberea nesfîrșită a numelor comune.
In zilele următoare aflai că Jikidi părăsise liceul, unde Limbile clasice îi făceau viața amărâtă; că avusese curajul să desfidă mânia părinților, și că, în sfârșit, într'o bună dimineață, pornise la București, — Olimpul visat al tututor adolescenților idealiști cari uită pe profesori pentru Muze.
Mi'l făcui prieten, pentru că fu ușor să ne împrietenim. Eu îi admirai câte-va caricaturi și tablouri în uleiu; el îmi citi versurile. Vorbirăm apoi de viitor, despre viața boiemilor lui Mürger, și ne păru la amîndoi rău, în ziua aceiea, că nu avurăm parale să bem ceva.
Printre colaboratorii „Revistei Literare” talentul său deja se remarcase. Jikidi schițase diferite tipuri de evrei din Moldova cu o facilitate și corectitudine uimitoare. Se observa mai ales dispozițiunea lui pentru caricatură gen ce mi se pare superior dacă îl înțelegi în adevăratul său sens.
Caricatura în pictură este o epigramă, o satiră. Caricaturistul resfrînge într'o caricatură finețea spiritului său de observațiune și câte-odată nuanțe din temperamentul lui filosofic. Subt forma glumeață și exagerată a caricaturei se poate ascunde o ideie, o morală, o reflexiune, o pătrundere. Cred dar că se poate afirma că un istoric, care ar vrea să scrie asupra moravurilor și caracterelor unei epoci, ar trebui fără îndoială să consulte și pe caricaturiștii timpului.
Cinci ani am stat departe de amicul meu Jikidi. În acest timp, el lucrează, se dezvoltă din ce în ce mai mult, ajunge cunoscut, își crează o reputațiune simpatică. Tot Bucureștiul știe că este „unul care schimonosește oamenii”, făcându'i cu capul „cât banița și cu picioarele ca surcelele”. Jikidi devine deliciul burghiezului care fac haz de „miniștrii schimonosiți”, iar pentru oamenii politici, mal ales pentru deputați, un fel de Satyr înspăimântător. Acest om nu are nici un respect pentru chipurile politicianilor noștrii; dar, în tot cazul, chiar cel caricaturizat nu poate să nu admire talentul cu care a fost... „schimonosit”.
După cinci ani ne reîntâlnim. Prietenul meu era de astă dată o personalitate artistică recunoscută, păstrând încă ceva din șcepticismul lui din anii de boiem. In meziul nostru social, adevăratele talente cu greu pot rămâne neatinse de vîntul aspru al descurajerei și decepțiunei. Cu toate acestea, puterea talentului se păstrează printr'un fel de armonie, de adorațiune între artist și arta lui. Poetul, care este adese-ori sărac de pe urma condeiului, tot îl iubește mai pre sus de ori-ce. Un penel aduce mai puțini bani de cât un cântar cu care se vinde icre, dar pictorul va vedea în penelul său un D-zeu!
De sigur, numai acestei adânci iubiri de artă se poate datora statornicia și plăcerea cu care oamenii noștrii de talent lucrează încă.
Tabloul de 100 tipuri din România pe care Jikidi l-a dat zilele acestea la lumină va surprinde în modul cel mai neașteptat. Tabloul reprodus în foto-gravură la Paris numai în 1000 de exemplare, cuprinde 100 tipuri bine cunoscute din societatea Bucureșteană. Într'o neorânduială artistic căutată, tipurile se înfățișează în cele mai originale forme caricaturistice. Este o lucrare de fantezie rară în felul ei, asupra căreia ar fi drept să se îndrepteze încurajarea publicului și atențiunea criticilor noștrii.
Cum am remarcat mai sus, spiritul satiric al lui Jikidi se arată și în această lucrare. Veți vedea, printre cele-l'alte tipuri, pe retrogradul Catargiu subt forma unul rac; pe cronicarul fustelor de saloane, Claymoor, cu capul răsărind dintr'un pantof de cocoană; pe ambițiosul și estravagantul Carp, subt chipul lui Don-Chișot; pe pudicul Laurian, într'un Satyr cu tradiționala foaie de frunză mai jos de pântec; pe zgomotosul Bibescu, cu gâtul într'un clopot; pe doctorul Calenderu urmat de ceata câinilor de vînătoare; pe drăguțul de Slavici cu marca Austro-Ungariei pe frunte, etc.
Tabloul întreg îți lasă impresia unei poeme satirice, în care ar fi sarcazme mușcătoare și zîmbiri ironice pline de spirit. Această lucrare are deci, pe lângă valoarea ei artistică, și un aspect literar.
Ce mai rămâne de spus? Opera pledează pentru artist mai mult de cât cele mai strălucite laude ce i-s'ar putea aduce. Cred deci că publicul se va grăbi să aprecieze pe amicul meu Jikidi prin propria sa lucrare.