Răpitorul

 

Un oarecare răpitor foarte se înavuțise,
Și cu jurământ la toți făr-a-l întreba spunea,
Și sufletul își punea,
Că el acea avuție nu că doar o grămădise,
Dezbrăcând pe cineva fățiș, sau că o furase...
Ce ca din cer îi picase,
Și că el nu avea frică
Cineva să-l oblicească c-au umblat cu oca mică,
Adică că pe cineva au înșelat;
Deci socotea cu ce chip să mulțumească
Domnului de comoara ce i-au dat,
Sau că poate el, sărmanul, gândea să se pocăiască.
În sfârșit, el hotărăște pentru săraci să zidească
O casă mare în care să-i adăpostească
Și să-i hrănească.
Deci răpitorul începe casa și mai o gătește,
Și plimbându-se printr-însa, însuși cu sine grăiește:
„Iată fapta minunată ce și Domnului îi place,
Care de acum cu mine trebuie să se împace
De câte pozne am făcut.
Iar săracii pentru mine vor conteni a se plânge
Și a mai zice
Că eu sângele le-am supt.
Căci ei în această casă vor trăi mai mulțumiți
Decât în casele lor, pe care eu le-am luat,
Și mult mai bine hrăniți,
Dându-le lor de mâncat
Bucate boierești,
Iar nu țărănești...”
Atunci un om oarecare, ce pe acolo trecea,
L-au auzit ce zicea
Și i-au răspuns:
„Adevărat, mulți săraci aici să grămădești poți,
Dar nu știu de vor încăpea toți
Pe câți ai jăcuit
Și pe câți ai calicit,
Din a cărora avere ai zidit această casă
Frumoasă,
Ba încă te și fălești că le dai degeaba masă”.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Și eu zic că vai de-aceia ce pe săraci miluiesc
Cu banii ce de la alții cu nedreptate răpesc.