Revelație

 

Ochii, cercuri căzute pe ape,
Lumini în care imaginea-încape:
Tu — de departe, aburoasă făptură,
Cu ochii ascunși, cu glas șters pe gură,
Apari fără pas,
Pe cerul deschis,
Stea cu țepi moi, de vis.

Lângă nenoroc,
Lângă umbră și foc, vii,
Din apele albe te desprinzi,
Sclipiri aprinzi
În vechile-oglinzi,
Cercul cel alb, de argint, întuneci,
Când teși pânză de duh, te aduni și aluneci,
Faci să se-înalțe în creste de val
Sângele pal...

Dar se închide concentric
Cerul sferic,
În maree adună visul excentric,
Soarbe, duhul cel mort, în valuri de negru...

Și iar trec, mecanizat, în cercul cel negru.