Robert Burns, poetul țărănimei/Ion Bobdeorz

 

ION BOBDEORZ

Au fost trei crai în răsărit,
Cu ’mpărăție mare,
Pe Bobdeorz, viteaz vestit,
Jurat-au să-l omoare.

Cu plugul au săpat o brazdă
Și-acolo l-aruncară,
Cu bulgări îl acoperiră,
Că-i mort acum jurară.

Venit-a blânda primăvară,
Cu ploaia-i l-a scăldat,
Și-atunci a înviat el iară
Și mult ei s’au mirat.

Al verii soare-l încălzi
Și el creștea mereu,
Și cu o blană ca de-ariciu
apăra de rău.

Dar zi de zi în toamna rece
El bietu ’ngălbenea,
Plecă el capul și ’n picioare
De-abia se mai ținea.

Când l-au văzut că-i galben, slab,
Atunci a doua oară,
Ca să-l omoare cei trei crai,
Dușmanii lui, jurară.

Și l-au tăiat dela genunchi
C’o coasă, vai și-amar!
Și mi-l legară fedeleș
In car ca pe-un tâlhar.

Cu bâtele-l bătură-apoi
Svârlindu-l la pământ,
Lovind într’una ’n spate, ’n piept,
Și-l spânzurară ’n vânt.

Văzând că nu voia să moară,
Atunci, ca să-l înece,
Il asvârliră ’ntr’o fântână
Cu apă multă, rece.

L-au scos și l-au întins pe jos,
Lovind în trup și ’n față,
Și-l sfărâmau când mai dădea
Măcar un semn de viață.

L-au ars în flăcări ca să-i scoată
Și măduva din oase,
Sfârșit fu doar când între pietre
Moraru-l sfărâmase.

Și veseli sângele-l băură
Din inima-i pe rând,
Și tot mai veseli se făcură,
Tot bând mereu și bând.

Ion Bobdeorz viteaz vestit
A fost, și cine bea
Din sângele-i odată doar
Mai inimos era.

Uita de griji, necazuri omul
De bea din al lui sânge,
Chiar văduva bărbatu-i mort
Uita de a-l mai plânge.

Să închinăm pentru el deci
Toți cu paharu ’n mână;
Să-i înflorească neamu ’n veci
In Scoția bătrână.