România mamă a unității naționale/Argeșul

←Romanați

România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga Argeșul

Oltul→

1. Curtea-de-Argeș

Spre Curtea-de-Argeș, drum prin aceleași Ținuturi de păduri bogate ea și pănă acum, din care păduri răsar case și turle Calea ferată e cea vestită prin luxul ei. cu gări ca locuințile de vară ale unor mari bogătași: cărămidă roșie la suprafață și turnuri măiestrite: ultima înflorire în acest domeniu a risipei noastre cu bani de împrumut.

Târgul Curtea-de-Argeș, - ceia ce înseamnă, în limba de astăzi, reșerdința domnească de pe Argeș, e o adunătură sărăcăcioasă de case cu câte unul sau două rânduri, altfel destul de curate, și de livezi, pe care o străbat străzi cu pietrele ieșind pretutindeni la iveală, răzvrătite. În stânga se vede pe o înălțime o biserică destul de mare, sprijinită în pârghii: ea poartă în limba poporului, pe care istoricii au încercai apoi să o tălmăcească prin ipotesesilite, numele lui „Negru-Vodă”. E curioasă această răspândire, dacă este o adevărată răspândire, a poveștilor despre închipuitul întemeietor: și aici, la Curtea-de-Argeș, ea s’ar lămuri poate prin amestecul, în graiul unor oameni ce nu par a-și deschide gura tocmai bucuros, a numelui vreunui Voevod „negru’’, din timpurile întunecoase cu acela care e vrednic a se pomeni totdeauna în aceste părți, al binefăcătorului, iubitorului de frumos, evlaviosului Voevod Neagu, Xeagoe.

Biserica bătrână, ce se sprijină in cârjile reparațiilor noastre, are o formă neobișnuită la noi; ea desfășură, în șiruri de bolovani încadrați de cărămizi supțiri, linii de basilică bizantină, redusă la proporțiile sărace ale începuturilor Domniei muntene. Nicolae Alexandru-Vodă a înălțat-o, pe la 1350, pentru Mitropolitul nou ce adusese de la Măcin, pentru lachint Grecul. Meșteri din Constantinopol au întins o zugrăveală în stil mare, cu puternice figuri isolate, vânjoase, luptătoare, în cupola centrală ca și în altar, și astăzi, în 1915, ele au ieșit la iveală, prin ostenelile inteligente ale pictorului Norocea, de supt straturile de nouă picturi așternute rând pe rând în cursul a cinci sute de ani. Pe un stâlp din cele ce fixează trei împărțiri în lungul bisericii, ctitorul apare în armură de luptător, iar de-asupra ușii el se vede îngenunchiat, oferind prinosul evlaviei sale. Morminte mai nouă, din al XIX-lea veac, s’au așezat sfios în umbra umedă de la intrare^[1].

Pe altă înălțime apare, părăsit, dar trezitor de vechi amintiri, care nu se mai pot desluși de nimeni, turnul de la Sân-Nicoară. Dacă, — și presupunerea nu pare fără temeiu —, Nicolae-Vodă, zis și Alexandru, de la care pănă astăzi s’a strecurat mai mult decât jumătate de mileniu, e acela care a sfințit ca biserică nouă, pentru iertarea păcatelor sale, pietrele ce se dărăpănă acum supt picăturile ploilor, în bătaia vânturilor reci de iarnă și în munca veșnic reînoită a buruienilor de ruină, — atunci acest străbun al șiragului Voevozilor mai noi se preface din slavoneasca moartă a epitafului său din biserica de la Câmpulung într’un viu Nicoară, Voevod și gospodar pentru Sârbii și Bulgarii din cancelaria lui, dar pentru ai săi, dregătorii și arcașii și țăranii, Domnul Nicoară, Nicoară-Vodă.

O șosea prăfuită, între mici căsuțe urîte. În fund se vede un coperiș ce se încovoaie în arcade spre patru stâlpi albi, iar mai departe, în dreapta, niște turnuri ce par galbene și nu se deosebesc prin nimic. Arată a fi ale unei biserici destul de mari.

Dar iată că priveliștea se deschide. Trăsura se oprește înaintea unei bariere de lemn alb. Mă cobor, înaintez puțin, — și înainte-mi se desface supt cerul albastru, între înalte dealuri acoperite de păduri, printre care curge apa Argeșului, mănăstirea de la Argeș (nu de la Curtea-de-Argeș, cum se zice greșit astăzi).

Patru turnuri: două drepte, mai mari, urmându-se în lungime, pe când în lat se apleacă unul spre altul încă două, strâmbe. Împărțită în patru registre, osebite prin brâuri sculptate, biserica, spre intrarea căreia duce o scară îngustă, e de un desăvârșit echilibru al frumuseții. Așa au croit-o pentru Neagoe-Vodă și Doamna sa Despina, vlăstarea de Crai sârbești, meșteri de țară și străini la începutul veacului al XVI-lea, toată din frumoasă marmură albă.

Astăzi, după restaurarea d-lui Lecomte du Nouy, spre luminile și gustul căruia s’a dus stângăcia noastră barbară și veșnicul despreț de noi înșine, se văd pretutindeni fonduri de azur și flori de aur, păsări care ar fi să sune din clopoței când bate vântul (dar nu sună), coperișuri verzii deasupra turnurilor. La lumina soarelui, clădirea pare a se scălda într’un aur, care, când norii răpesc razele, se arată pe multe locuri negriu; pe alocuri șirloaiele ploii au luat cu ele albastru și aur, lăsând dungi întunecate pănă și în inscripția aurită-aurită a lui Neagoe-Vodă.

Armonia deplină stăpânește și înlăuntrul clădirii. Stâlpi înalți se ridică, sprijinind bolta; în față, catapiteazma închide intrarea sfântă a altarului. Chipuri de sfinți se înalță sus, în aurul fondurilor; jos se înșiră ctitorii, ale căror pietre de mormânt sânt acoperite, după nu știu ce obiceiu, cu perdele de catifea roșie cusută cu aur, în etichete a căror slovă nu e, adese ori, nici latină, nici cirilică, ci un fel de gotică apuseană. De o parte și de alta se văd: Regele Carol, care nu samănă de loc și n’are atitudinea smerită a unui ctitor aducându-și darul înaintea lui Dumnezeu, și Regina, al cării talent poetic e simbolisat printr’o atitudine de extas care nu întră, iarăși, în normele, bine statornicite, ale picturii bizantine sau bizantino-române^[2]. Un înger stă lângă Regele; lângă Regina o madonă catolică, purtând pe Isus în brațe, pe când jos se văd crini. Nori încunjură pe cele două ființi cerești; nori cari, drept spuind, nu samănă a nimic.

Și cu aceasta orice cunoscător al vechii noastre arte, orice iubitor al frumosului și adevărului istoric, vine de la sine la aprecierea puțin admirativă a restaurării. E deosebire între un lucru care se învață, care se studiază și altul care se depune pe încetul în minte prin vederea necontenită a acelorași obiecte. Întipărirea în cașul d’intăiu poate fi mai conștientă, dar în celalt e mult mai adâncă, mai trainică. Pentru a reface o biserică de la care vremuri rele au răpit mult în desfășurarea lor, trebuie familiarisarea deplină cu biserici de acest fel, și mai trebuie o legătură intimă de amintiri, ce merg pănă în fundul copilăriei, cu sufletul care locuiește în aceste clădiri de smerenie și de închinare. Și, fiindcă o artă adevărată se adaptează pretutindeni, se traduce în limba sufletească a fiecării rase, se cere iarăși ca arhitectul învățat și meșter care îndrăznește să învie din rămășiți și potriviri o frumuseță vestejită, să fie unul din copiii cei mai plini de iubire fiască ai pământului pe care se va ridica a doua oară minunea.

Cred că la noi în țară se găsiau, și atunci când am adus pe arhitectul frances, oameni cari, măcar strângând cu toții cunoștințile lor într’un mănunchiu, puteau să ni dea îndărăt, cu toată priceperea și cucernicia, vechea mănăstire a lui Neagoe-Vodă. În locul Caselor din Franța, Caselor din Viena, se puteau afla meșteri de-ai noștri cari mai încet (dar nu mai scump) ar fi dat podoabele d’inăuntru, delicatele lucrări de zugrăveală, de săpătură și chiar de turnătorie. În acest cas, n’ar mai fi nici catapiteazmă de metal, cu flori, nici vulturi heraldici apuseni, nici slove care nu sânt buchi și nu sânt litere; n’ar mai fi, mai ales, acea bogăție cam sălbatecă, aș zice: orientală, de aur și de colori puternice. Ai noștri ar fi lăsat, ca niște duioase amintiri dintr’un trecut care a fost numai odată și nu se poate comanda, cu orice sacrificii budgetare, în făcătoarea de minuni străinătate, acele stângace icoane și sculpturi vechi, al căror graiu de cinci sute de ani, venind din depărtările credincioase și eroice, ni spune cu cât mai mult decât jargonul internațional al momentului. Și ar fi fost mai bine.

Acestea nu sânt, de almintrelea, singurele priveliști triste ce se pot culege aici, în umbra mănăstirii modernisate și înstrăinate. Mai sânt și altele, tot așa de triste: acei stâlpi crăpați, mergând spre ruină cu toată tinereța lor, acei stâlpi de cărămidă acoperită cu moluz cari încunjură nevrednic biserica de marmură; acel palat episcopal, prefăcut acum în palat regal, clădire monumentală, aspră și goală în fațada-i de cărămizi roșii, cu totul în alt stil decât al bisericii, și ale cărui odăi par încă pustii, nesfârșite, în căutarea unei destinații definitive^[3]. În biserica veche, la restaurarea atât de distrugător radicală, s’au găsit chipuri de sfinți, în cari meșterii altor timpuri și-au zugrăvit adevărata, nemărgenita evlavie, s’au găsit colane de argint greu cu stângace săpături de slove ieșite din întrebuințare, s’au găsit potire și odăjdii pe care au scânteiat pietrele în care se adună ‘n cel mai mic spațiu cea mai mare lumină și cea mai mare bogăție; s’au găsit apoi și sfinte stofe care au învălit oase ce s’au făcut cenușă. Unele din aceste comori de artă au fost aduse la București pentru a face parte dintr’un Museu abia orânduit și abia deschis^[4]. Celelalte se trec la catastif acuma, când noua Casă a Bisericii trebuie să știe ce stăpânește; apoi ele vor rămânea uitate în dulapuri, închise în lăzi. Și te gândești atunci la acele fabriche care se găsesc în apropierea marilor, frumoaselor biserici ale Italiei: ateliere și musee, în care se păstrează ceia ce a dat jos vechimea de pe clădirea măiastră, iar, alături, meșterii lucrează, în măsură ce se simte nevoia, la desăvârșirea, la ținerea în bună stare a monumentului. Da, însă acolo nu se încredințează grija lucrurilor întreit respectabile, fiindcă sânt vechi, sânt frumoase și sânt scumpe, unor mâni străine, ci arhitectul de talent și de știință, ca și umilul lucrător ce-i îndeplinește gândul, simt că lucrează la ceia ce face mândria și cinstea țării lor. Și sânt acolo și alți factori, cari la noi se cred nedreptățiți de lumea laică, își lasă ogorul nelucrat și rătăcesc pe unde nu e chemarea lor, lăsând subalterni fără direcție și o turmă fără păstor. Unde ni sânt oamenii de râvnă, oamenii de jertfă, binefăcătorii și gospodarii, aceia cari pot fi „sarea pământului”, dacă înțeleg ce trebuie să fie?

Episcopului de Argeș, între atâtea dregeri și înoiri, i s’a făcut loc în dosul palatului regal, unde se ridică o clădire ciudată, care poate fi asămănată și cu o casă de porumbei, și cu un turn de foc, și cu multe alte edificii practice. Sfinția Sa e în munți, la Turnu, o mănăstire al cării ctitor este. În palatul regal locuiește un bun bătrân, părintele arhimandrit, care stă aproape singur în aceste imense încăperi, supt paza lui Dumnezeu, căci a oamenilor lipsește cu totul. Protoiereul, un tânăr cult, preoții, cei câțiva călugări stau unul ici, altul colo, de amândouă laturile șoselei; paza lor e aceiași. Spre Curtea-de-Argeș, unde nu sânt soldați și fac strajă numai patru gardiști, duce șoseaua pustie care se învălește parcă de groază la căderea nopții. Când mă întorc, întovărășit de bunii miei oaspeți, e un desăvârșit întunerec, și din stelele care sclipesc departe-departe pare că picură frig. Un singur sătean trece, fără a face loc și fără a saluta pe cei doi clerici, dintre cari unul cere să fie respectat și pentru vrâsta sa înaintată. E poate vre unul dintre Țiganii ai căror strămoși au robit odinioară mănăstirii și cari alcătuiesc o oarecare parte din poporația foarte săracă a orășelului. La „otel”, un biet han primitiv într’un târg neobișnuit încă a primi, stăpânește același aier de singurătate murdară și tristă, care se mântuie, pe lângă case dărăpănate și biserici sprijinite în paiante, la acel aur de risipă din fundul șoselei.

2. Pe drumul Voevozilor.

Într’una din ultimele mele călătorii la Curtea-de-Argeș (sau Curtea Argeșului, capitala din Argeș, fiindcă aceasta înseamnă cuvântul) am dorit să refac, călăuzit de amintirile eroicei vremi a începuturilor politice românești, drumul pe care acum peste șase sute de ani l-au făcut Voevozii întemeietori, aceia cari, de pe Poienari, unde era „Cetatea de Argeș”, s’au coborît la această „Curte” pentru a se îndrepta apoi către Câmpulungul colonilor catolici de peste munți, — opera românească substituindu-se așezării străine, mare și capital fapt în istoria neamului nostru, — drumul lui Băsărabă-cel-Mare, — căci așa i-ar fi zis bătrânului Basarab, — care se odihnește în ctitoria sa din Biserica Domnească, drumul lui Nicolae Alexandru, fiul Iui, care stă, neatins încă de cercetările noastre, supt lespedea simplă clin biserica de cetate câmpulungeană^[5].

Printre zidul bisericii lui Neagoe, de care s’a alipit barbar cimitirul, cu înfățișare turcească, al Germanilor năvălirii și profanării, și îngustul încunjur al bolniții, cu mormântul, pecetluit de marmură neagră și năpădit de buruieni, al lui Lecomte de Noüy, se începe calea care duce la Albești și la acea Vale a lui Dan, care pomenește poate, numele altuia dintre Domnii cei mai vechi. Apoi apucăm la dreapta, ca să tăiem pe rând muncelele, care îndată vor da numele lor județului învecinat cu acest istoric Argeș.

Rar am făcut o călătorie mai singuratecă. Pare că numai amintirile trec la adânci ceasuri de noapte în sunetul zalelor pline de mucegaiul mormintelor,și singurul sunet care rupe tăcerea sacră e al arhaicelor chiote de bătălie ce se întorc din stânca în care s’au oprit acum peste o jumătate de mileniu. Multă vreme nici măcar drumeți țărani, din acei Români ai ținutului de întemeiere, uscați, oacheși, cu o negreață roșietecă, de aramă, cari au fulgerări ciudate din ochii foarte negri, cu căutătura cruntă, — neam de neînduplecați ostași, dintre aceia cari clădesc o țară și o țin împotriva tuturor primejdiilor. Să-i vezi călări pe caii mărunți cu traista merindelor la coapsă, ai căuta arcul și măciuca de care au fost copleșiți și striviți ostașii lui Carol-Robert, încercând, la 1330, să facă din Țara-Românească o provincie de hotar a Ungariei regale. Când, la poalele unuia din dealurile care se urcă greu prin lunecușuri de ploi îndărătnice, din pletele codrilor neatinși, am întâlnit însă un automobil care se înomolise, îmi venia să întreb pe acest intrus cu îmbrăcămintea ciudată ce caută în dreapta Domnie a stăpânitorului nostru Vodă-Basarab, care nu sufere în oblăduirea sa decât voinici viteji și femei frumoase.

Singuratecă și tăcută cale. De-asupra, sprijinit pe coama pădurilor, neclintitul coviltir de nori. Nu se desface și nu picură încă: e învelișul trist al măririlor care s’au dus când țara s’a mutat la vale, lăsând în urmă pe ctitorii și apărătorii cei d’intăiu. Numai la capăt, în Câmpulung, șivoiul se va răpezi din nou drept în apele spumegate, vuind a răsbunare și nimicire.

3. Piteștii.

Pănă la Costești, drumul străbate încă șesul. De aici înainte, se înalță muncelele acoperite cu șiruri de arbori supțirateci, ce încunjură une ori întreaga vedere. Lângă sate apar livezile de pruni. În josul dealurilor țișnesc verzuile izvoare ca în munte. Schimbarea porlului oamenilor corespunde schimbării de înfățișare a naturii. În locul hainelor greoaie, urîte, ale locuitorilor șesului, apar acum albele veșminte strânse pe trup ale „Munteanului”.

O grămădire de frumoase case de țară, cu acopereminte de șindilă încă nouă, vestesc, după un ceas de cale printre muncele, Piteștii.

Piteștii —, un oraș pe care l-ar fi putut dori cine ni-ar fi voit mai bine. O regiune de dealuri bine împădurite încunjură capitala Argeșului. Slrade drepte, case frumoase, cât se poate de bine întreținute, desăvârșită lipsă de praf. Lumea nu stă închisă în casă ca la Râmnic, ea circulă pretutindeni, gătită, dar nu prea mult; vioaie, veselă. Clădirile Statului: liceul, școli primare, sânt deosebit de frumoase. În mijloc, o grădină publică, cu arbori bătrâni, având din toate părțile clădiri mari și un oțel foarte frumos, vrednic de a fi într’o capitală. Încotro le uiți, vezi hărnicie și pricepere, însușiri nedeslipite de rasa noastră, acolo unde e curată și n’o împiedecă nimeni în desvoltarea ei.

Câțiva Evrei se află și aici: unul a zugrăvit pe păretele tainiții sale de pândă un mare anunciu că la el e mai ieften decât oriunde. Da, fiindcă, de bună samă, e și mai prost.

Piteștii, spre cari încep a veni aslfel de oaspeți, nu sânt o creațiune nouă a ultimului avânt românesc, care a creat Regalul. Încă din vremuri îndepărtate, Sașii Sibiiului își trimeteau mărfurile prin pasul Turnului-Roșu, care ducea de-a dreptul la Râmnic, dar putea să hrănească prin bogăția adusă de dânsul și un târgușor de drumul mare, în calea spre București, ca Piteștii aceștia Odată, viind de la Bucureștii lui Ștefan-Vodă Cantacuzino și mergând spre Câinenii din pasul Oltului, a trecut printre căsuțele Piteștilor un oaspete așa de mare și de neobișnuit ca regele viteaz și nebun al Suediei eroice, Carol al XII-lea, învins și fugar.

Pe de altă parte, Ținutul de plaiuri al Argeșului avea nevoie, în isolarea sa, de o piață, și această piață trebuia să fie spre margenea șesului cu alte produse și alte trebuinți. Piteștii, primiră aslfel la zilele de bâlciu și de târguri de săptămână călăreții, carăle și drumeții cu traiste și toiege din toate cotIoanele văilor împădurite; ei atârnară șomoiagul de paie înaintea cârciumelor primitoare, durară prăvălii și tarabe. Dar boieri nu prea se așezară aici mai de mult. Boierul în Argeș e un sătean cu mai multă stare, un stăpân de munți, un îngrijitor de livezi, — mai ales aceasta: un țuicar.

Din toate aceste împrejurări, ce nu se află tocmai așa nicăiri, se alcătui chipul frumosului orășel, grămădit între muncele. Nici sărăcie și nici risipă, ci o fericită stare de mijloc, harnică și econoamă. Și astăzi încă, dacă lași la o parte ce a întemeiat Statul, pentru a-și mobila capitala de județ, ai ca basă tot căsuța curată, cu coperișul de șindilă, umbrind cu strașina, a săteanului cu stare, cel mai trainic stâlp pe care se poate răzima clădirea complicată a României moderne.

Afară de grădina din centru, Piteștii au una dintre cele mai frumoase primblări din țară. Pe o șosea bine întreținută te ridici printre chioșcuri cochete, dintre care unul, — o lăptărie, — îmbracă forma unui schit, spre schitul real Trivale, ctitoria unui Mitropolit mazil din veacul al XVVII-lea, al cărui nume se pomenește într’o inscripție pe piatră, care e astăzi răzimată de zidul din afară al clădirii. Fundația Vlădicăi Varlaam, Mitropolit de partid, păstorind în timpuri de luptă, nu înfățișează, de altmintrelea, nimic deosebit prin proporții sau prin eleganță.

Trenul pleacă înlr’o dimineață înghețată, pe când o lumină cenușie cuprinde încă dealurile în mare parte goale, care-și arată lutul prin lipsurile verdeței, ca o piele murdară prin coate și genunchi rupte. Spre vagoanele roșii de clasa a III-a se îndreaptă niște cerșitori în halaturi zdrențuite, având pe cap o bucată de postav murdară cu cusături roșii. Țigani slabi, țărani săraci, cari par tot așa de desgustați și merg lot așa de strâmb, de lălâu. lar bucata de fier ce atârnă la coapsa acestor oameni, e arma cu care se apără România, căci acești ticăloși, — orice alt cuvânt nu și-ar ajunge scopul —, sânt… ostașii patriei. Pentru Dumnezeu, ce s’o fi învățând în căsărmi, ce gânduri se vor fi coborînd în mintea acestor oameni, — Țigani cum sânt —, pentru ca ei să aibă această înfățișare, care e în așa de strânsă legătură cu un suflet adânc înjosit! Ori oamenii nu văd în această țară, nu prevăd, și nu-i doare inima cum mă doare pe mine, care, totuși, n’am răspunderi și plâng numai nenorocul nostru, nedestoinicia noastră^[6]!

4. Goleștii.

Trei ceasuri de așteptare la Golești. Un sat destul de înstării, mulțămită și vecinătății gării, care dă de lucru la mulți dintre locuitorii lui și li ajută să-și mai înalțe și rotunjească gospodăriile. Într’o stradă laterală ce pornește din marea arteră a așezărilor, descopăr școala, spre care se îndreaptă un cârd de băiețași și de fetițe, foarte drăguți în portul lor de țară. Și iată vine și domnul învățător, un om mai mult bătrân, care mă conduce la biserică, la parcul de la Curte, în care dorm Goleștii de la ‚48 și cei d’inaintea lor, revoluționarii visători și boierii doritori și răspânditori de lumină, supt arborii înalți a căror rădăcină se cufundă adânc în pământ și adânc în trecut și dintre cari unul, — acel de colo, de lângă gardul parcului, — ar fi văzut, spune poporul, pe „Domnul Tudor” căzând în mânile dușmanilor cari-i voiau moartea, și i-o dădură.

Domnul învățător și atâția domni învățători ca dânsul, și mai bătrâni și mai tineri, samănă în largul țării, de la munte la Dunăre și la Mare, umila sămânță a luminii, umilă, dar adevărată, din care răsare apoi noroc, putere și mândrie. La bătrâneță acum l-au prins și pe el reformele pe care le introduce cel mai bun ministru de Instrucție ce l-am avut și-l putem avea, d. Haret; și s’a dus deci la Câmpulung ca să învețe țesutul paielor, în care va deprinde acum și pe micuții săi ucenici și ucenice. În cercurile de lectură ale învățătorilor, în bibliotecile satelor el crede, și se va folosi de dânsele. Vorbește încet și așezat, fără sfială și fără mândrie, dar mai ales fără nicio nemulțămire cu soarta sa, de faptul nou că școala prinde, că săteanul o caută cu ochii în planurile sale de viitor, că învățătorul, ajuns folositor, se face în sfârșit o putere. O putere binefăcătoare, pe lângă atâtea care fac și vor face încă multă vreme răul. Și, în măreața pace a acestei grădini, în care se odihnesc oasele unor oameni buni, cari și-au iubit neamul, mi se pare că aud crescând tot mai puternic, mai sus, ca o senină musică de îngeri, acoperind toate zgomotele de dușmănie ale adâncurilor blăstămate, glasurile curate ale zecilor de mii de copii cari, dintr’un capăt pănă la altul al țării, învață în această clipă carte, sfânta carte care rupe lanțurile, risipește negura minții și întemeiază popoarele. Și din sufletul mieu mulțămit se ridică un aleluia de recunoștință tuturor acelora, mari și mici, cari lucrează la cea mai rodnică, mai bună faptă a zilei de astăzi.

Mai bucură ceva la Golești. De jur împrejurul Curții nu găsesc ziduri de trufie pe care să le bată cu învierșunare ura celor săraci și nedreptățiți. Spre vechea casă boierească au drum deschis și durerea, și boala, și nevoia sătenilor. Aici găsesc ca să-i sfătuiască, să-i aline și să-i mângâie pe o coborîtoare a boierilor cari timp de ve icuri au înflorit aice. D-ra Felicia Racoviță, care a văzut timpurile fericite ale idealiștilor ce îndrăzniau să se uite mai sus decât noi, la o parte de zgomotul zădărniciei, dar ascultând cu o pătrunzătoare luare aminte, din singurătatea-i, glasurile timpului, se încunjură de recunoștința binefacerilor sale^[7].

Acum în sus, spre Câmpulung. lată, în dreapta, pe „malul frumos”, un șir de case ce se ridică spre o înălțime, unde o biserică nouă se vede pe un tăpșan desverzit și arbori înalți încunjură o casă de țară. E Florica, de unde a pornit, veșnic încrezător în sine, în partidul, în țara sa, omul stăruitor și practic, care, în unsprezece ani de cârmuire cu noroc, conducând avântul vremii, a văzut prefăcându-se supt numele lui România: Ion Rrătianu.

Livezi de pruni, case curate acoperite cu șindilă, un Ținut de idilă dulce.

Din loc în loc, apar pe margenea drumului ridicat eroii pictorului-poet Grigorescu: ciobăneii și ciobănițele, în haine albe-albe, cu ochii de lumină bună, stând în mândra lor simplicitate ca niște fii de Împărați schimbați de haine, pierduți în codri de urgia unei vrăjitoare care va peri însă mâne de un braț răsbunător, al nevinovăției, și atunci ei, ciobăneii și ciobănițele, cu toiege și fuioare, se vor arăta cu adevărat, în bucuria mulțimii, drept Voevozi oacheși și bălăioare Domnițe.

O apă mică, dar fără astâmpăr, pripită, spumegată: femei își înmoaie rufele în undele reci și clare. E Râul Târgului, și iată Câmpulungul.

5. Mănăstirea Vieroșul.

De la Câmpulung în jos, calea ferată trece printr’o largă vale, între muncele verzi. Câte un pâlc de pădure se coboară pănă în margenea șinelor. După vre-o două ceasuri ai ajuns la Gropeni, pe hotarul dintre muncele și câmpia bogată în sămănături.

Călătorii lasă aici trenul pentru a merge la Pitești fără încunjur și așteptare, mai răpede, cu trăsura. Cei trei birjari cari cer doi lei pentru un drum de vre-un șfert de ceas sânt luați firește cu asalt; al nostru are o trăsură slăbită din toate balamalele, la care sânt înhămați doi cai slabi. Un individ nepoftit, gros și roșu, cunoștință a birjarului, s’a aburcat pe capră, spre nenorocirea și mai mare a dobitoacelor. Dar biciul năprasnic al stăpânului, grăbit să găsească alți mușterii, dă aripi gloabelor desnădăjduite. Și, astfel, într’o licărire fulgerătoare trec pe lângă noi urîte căsuțe sărace, cârciume chioare, cu drumeți ce se uită chiondorâș, cară de departe, țărani în portul fără frumuseță al șesului, Țigani tămânjiți prin praf. În urmă întri în frumosul Pitești prin urîte strădițe de mahala și ulicioare de târg, cu câte un Evreu pocit de pare că nu crezi că e viu sau o bătrână Evreică cu fața uscată pe oasele ascuțite de te înțeapă numai când te uiți la ele…

Seara, urmăm Bulevardul Ferdinand și aleia care duce la Trivalea, printre biete case de mahalà, dintre care unele încă netencuite, cu cărămida goală, dar îndată, printre desișurile de arbori frumoși, sămănate cu chioșcuri și alte podoabe. Abia câțiva Piteșleni se primblă prin acest minunat decor; două-trei birje așteaptă la bufetul abia luminat; musica militară-și cântă marșul de plecare. Sus, Trivalea-și înalță turnurile, încunjurală de o tainică tăcere; asupra vechii biserici de peste două sute de ani picură lumina slabă din stele și din cornul nou al lunii.

Pănă tărziu noaptea răsună, trezind pe somnoroși, trâmbițile și tobele musicii militare, căci în grădina publică se dă, cu un scop pios, o „serbare artistică și literară dansantă”, din care cei ce nu plătesc aud numai armonia războinică.

În dimineața rece, pătată de nori suri, scâlciați peste tot cerul, un birjar bătrân, gârbov, cu fața smolită ne duce încet-încet spre mănăstirea, — foarte veche aceasta —, a Vieroșului, căreia i se mai zice și Vierăș, pe când astăzi localnicii nu știu decât de Vierăș, Giereș.

Același drum ca la sosire, aceiași “grădină universală”, aceiași stradă Eliade Rădulescu, în porțile căreia se ivește, din când în când, statueta de bronz a unui Țigănuș gol ca napul. larăși trecem Argeșul răsfirat, a cărui apă ajunge abia la butucul roții carălor oprite în mijlocul lui. Lunca se desfășură bogată în tufișuri și grupe de copaci. Pe șoseaua prăfoasă acum trec în șir Olteni, cu panerele pline de prune și struguri, și femei cu coșuri pe cap, aducând orașului legume și fructe. Unele sânt Țigance murdare, altele sânt îmbrăcate cu rochii de cit; puține poartă cele două fote roșii, prinse de brâu, care deosebesc țărancele din acest județ al Argeșului. Se văd puțin fețe frumoase.

Iată acum atelierul țărănesc al lui „Domenico Erțegoviț”, un Herțegovinean italianisat, iată halta roșie și galbenă a Gropenilor, cu cele trei birje ce așteaptă călători pentru Pitești. Pe când dunga largă a drumului mare trece spre stânga, ducând la Câmpulung, apucăm la dreapta prin luncă. O vale largă, sămănată cu arbori, cari se înșiruiesc în perdele, se chircesc în tufișuri și suie coastele în pădurici. Trăsura taie cursul lat, desăvârșit de limpede, al Râului Doamnei, în care caii se înfundă cu sfială. Apoi un suiș dulce spre satul Vieroșului.

E o Țigănie urîtă și săracă. Din vergi, din lemne și lut, din cărămizi smulse zidurilor și clădirilor mănăstirii, robii ei de odinioară și-au durat cotețe rău învelite cu stuf, mai arare ori cu șindilă; fereștile mărunțele au mai dese ori hârtie murdară, scânduri sau astupători de cărămidă în locul geamurilor, care, și când le vezi, sânt crăpate sau cu lipsuri. Fețe smolite răsar din toate părțile. Și copiii mâzgăliți, trențeroși, buhoși cântă de răsună satul întreg.

Mănăstirea, părăsită la secularisare de călugării greci, e într’un hal jalnic. Lângă fântâna satului se vede o frântură din vechea cișmea. Aceasta, pe coasta dealului, poartă între sculpturi elegante chipuri de grifoni și o neobișnuită stemă a țării în care corbul nu ține crucea în plisc, ci-l apleacă plin de hrană către doi puișori ce se întind lacomi spre dânsa. E, pe o veche temă de folklore, ca o glumă drăgălașă a vechiului meșter din veacul al XVII-lea.

Mai sus, ziduri de cărămidă cu ferestuici de piatră, astăzi în deplină risipă, și bolți, și alte bolți, supt frânturi de păreți și de-asupra unor beciuri înfundate de dărâmături. Chiar în vârf, e o bisericuță care a păstrat, cu coIoanele sculptate la basă, ce o despart în lățime, toată vechea ei simplicitate. În cuprinsul împrejmuirii dărăpănate se află însă lăcașul de căpetenie.

El a fost ridicat încă din veacul al XVI-lea, dar în starea de astăzi, cu fronton ascuțit și stâlpi sculptați jos, în adâncituri, biserica de la Vieroș arată numai gustul Sfinției Sale arhimandritului „năstavnic” Samuil Tărtășescu, care a durat la 1831 o nouă clădire în locul celei vechi ce se ruinase aproape cu totul. În cuprinsul bisericii moderne dorm încă morții cei de demult supt lespezile lor săpate: copiii lui Stroe Leurdeanu și cei și mai depărtați de noi: Logofătul Udrea al lui Alexandru-Vodă Mircea, Irina, fiica lui Miloș, fratele acestui Voevod, Albu Clucerul Golescu, care a cruțat de peire, perind el însuși, pe Alexandru, în lupta cu strașnicul Ioan-Vodă cel Cumplit. Pe marmură e înfățișat viteazul călare, cu coiful pe cap, buzduganul în mână și mantia fluturând în bătaia vântului, ca în acea zi sângeroasă din anul 1574, când, murind, el a scăpat cinstea învinșilor.

---

1. Astăzi, mulțămită arhitectului Cerchez, strălucita biserică e deplin salvată, spre admirația celor de acasă și a străinilor. Și d. Virgil Drăghiceanu a scos la iveală însuși trupul lui Basarab ctitorul (1939).
2. Astăzi rămășițile lor sânt acolo, ale amândurora, îmbrățișate recunoscător de bunul pământ al țării care e mai mult frământat cu oasele străbunilor noștri (1916). Și alături dorm regele Ferdinand și acea minune de frumuseță și inteligență, regina Maria (1939).
3. O clipă, tristeța unei regine singuratece s’a odihnit aici, apoi pustiul a revenit, poate pentru totdeauna (1916).
4. Astăzi obiectele neprețuite sânt găzduite în palatul boieresc care e Museul de artă religioasă din București (1939).
5. Cercetările d-lui Virgil Drăghiceanu nu i-au putut descoperi rămășițile (1939).
6. Observații de acestea am făcut anul trecut, și vai, în marea înflorire războinică a lumii de acuma, trebuie să fac și azi (1916). Regilor Ferdinand și Carol al II-lea li se datorește noua înfățișare, mândră, a oștirii (1939),
7. Ea s’a dus de mult la ai săi cari au fost (1914).