România mamă a unității naționale/Oltul

 

Slatina

La Slatina ajung noaptea. E grozav de urît și de sălbatec. Un lung drum printre felinare strâmbe, chioare, stinse, rupte. În dreapta și în stânga, nimic: pământ gol, ars pe niște muncele. După o lungă orbecăire în praful birjilor ce-mi merg înainte, iată,— ce ciudat mi se pare! —, un glob de lampă electrică, apoi altul. Se văd ceva case pe laturile drumului. Apoi iar straja obosită a vechilor felinare gârbove.

Abia într’un tărziu, lumina electrică apare din nou, destăinuind cu cruzime locuri virane, case în ruină, uluci rupte, — și toate acestea sămănate din loc în loc, la distanțe mari, pe strade care,; de sigur, dacă pământul nu va da aur și pietre scumpe pentru vagabonzii civilisației, nu se vor umplea niciodată. Văd o piață convenabilă, cu un palat frumos, care adăpostește administrația: în față se rotunzește o grădiniță, care ziua apare plină și ea de praf și de o și mai tristă podoabă: burghesimea din partea locului, care, în loc să coase cojoace, ca puținii cari au rămas în „Lipscanii” Slatinei, cască gura în haine nemțești murdare și face politică. Pentru asemenea oaspeți aș închide orice grădină, — căci nu o merită!

Otelul e mare, destul de bun și curat: înlesnire care, cum se știe, nu se găsește în partea, și mai nenorocită, a Moldovei.

Văzută ziua, Slatina, vechiul târg oltean, care poslia adunările de răsvrătire ale boierilor munteni, patria lui Vintilă-Vodă, feciorul lui Bragă, ce a fost „județ la Slatina”, în același veac al XVI-lea, apare deplorabil. Se mătură în strada din mijloc, dar așezările sânt așa de multe, de răspândite, de sărace, încât, nestabilindu-se o rază potrivită a orașului, nu se poate face aproape nimic pentru curățirea, împodobirea, modernisarea lui. Pe lângă cele două strade paralele, dintre care una se termină printr’o Țigănie, vrednică de numele și de locuitorii ei, iar cealaltă înșiră prăvăliile, se deschid altele: unele din ele au bună perspectivă, dar nu cuprind alta decât maidane, livezi cu totul neîngrijite, mici case umile și triste.

Dacă prin aceste strade ar trece țărani curați, dacă s’ar înălța fum albastru printre arborii bătrâni, dacă, în locul cânilor ce rătăcesc flămânzi după hrana lăturilor, ai vedea caii, vitele și cobăile din părțile harnice și bogate, te-ai mulțămi oarecum cu priveliștea unui întins sat. Dar țăranii ce trec sânt numai oaspeți veniți la târg. Și ei, aproape toți, contribuie la întipărirea neplăcută pe care o culegi pretutindeni. Se mai văd la unele sătence fote țesute cu gust, dar altele se înfățișează numai în alb, cu un văl aruncat peste un conciu ce samănă la formă cu comănacul călugărițelor, iar la coloare cu fesul balcanic. La cei mai mulți țărani, vezi îmbrăcămintea dunăreană, deosebit de urîtă: căciulă fără țuguiu, un cămășoiu lung, ițari ca niște izmene largi. Tipul, mai regulat decât în Vâlcea, mai bine croit în ceia ce privește trupul, e vulgar, greoiu; lipsesc la cei mai mulți fețele supțiri ce se află aiurea (mă gândesc la Gorj, la Ținutul Sibiiului, la munții Neamțului), lipsește statul înalt și mlădios, agerimea în mișcări.

Se văd două biserici de curând drese: una pe o înălțare a terenului, cealaltă, mai mare, într’o grădină, care arată îngrijire. În biserici, Slatina întrece Caracălul, precum îl întrece, cu mult, în trecut. Păcat numai că acest trecut a ieșit încă puțin la iveală. Un institutor local, de la vechea școală Ionașcu, a adunat ceva, tipărind și o mică monografie. De la râvna lui ar fi ceva de așteptat, dar nădejdile-mi sânt puține pentru acest oraș unde viața bate încetinel într’un trup amorții de multă vreme.

no match