România mamă a unității naționale/Muscelul

←Teleormanul

România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga Muscelul

Dâmbovița→

1. Spre Câmpulung.

Nu bagi de samă, în necontenita încălecare a înălțimilor rotunde cu prăpăstuite povârnișuri, din margenea răsăriteană a Argeșului, când treci de la un județ la altul. Aici, și cu un adaus la Apus al Vâlcii pline de mănăstiri, dar fără locuri de luptă, e în adevăr o țară, o singură țară. La Răsărit este Dâmbovița plană, cu drumuri oable, netede, regiune de adevărată „descălecare” spre odihnă: la Nord, dincolo de toată această încâlcitură de păduri, stă păretele de stâncă al Făgărașului, semeț, pustiu, inabordabil. Acolo e cuibul vulturului; aici el își destinde aripile.

În valea cu bisericuță, unde se grăbește iuțea apă de munte, se lucrează la fierăstraie, și trunchiuri mari călătoresc, negre, mucede, ca niște capete de ipopotami ieșite să soarbă răcoarea. Apoi, iarăși, pe lângă casele durate din lemn, cu pivnița supt ceardacul cu stâlpi și înaltul coperiș de șindilă de-asupra, peste podețele zguduite, ori de-a dreptul prin apa râulețului, spre suișul altei culmi, între prunii ogoarelor cu bielșugul de roadă ca niște mari flori albastre.

Ce-or fi așteptând fetele cu fota de roșu și aur, care stau înaintea ușilor de stejar vechiu? Nu s’a întors încă solul de biruință al Măriei Sale ca să li spuie că s’a isprăvit și că în groapa de la Posada, supt lespezi pe care nu pot să le ridice acei ce le-au prăbușit, zac, sfărâmate, oasele episcopului latin lângă ale celui din urmă Secuiu de la hotare!

Și de-odată Câmpulungul, de pe vârful ultimei culmi, ni-a răsărit neted și alb, prins de țermul apei Târgului, alergând iute către acel râu al Doamnei, care nu vrea să spuie vechea poveste romantică a numelui său.

Dar, ca să treci la Dâmboviceni, mai e drum.

El încunjură înălțimi rotunde, dincolo de care se ascund străvechi așezări rurale cu nume scurte, rude, ca al Mățăului. Se învârte, se strecoară, și dincolo de frumosul sat de moșneni unde păstorește cu glas dulce și cu glumă isteață părintele Cotenescu. Ne-am înfundat într’un aspru și măreț defileu de munte: o cheie de descuiat cu sabie tare se pune în calea întregitorilor de țară.

Dâmbovița, venind din sus, de la Mătieșul sumbru, trece tulbure în albie de piatră. Durerile cele vechi pe care le alintă fâșâitul trist al undelor ei nu mai sânt ale acelor boieri și țărani ieșiți în calea năvălitorilor medievali, ci noi înșine am fost marturi îndelungatei jertfe fără noroc de pe coastele Mătieșului, unde am îngropat un prinț străin, venit pentru pradă. Morții cari încunjură aici i-am văzut și ne-au văzut, li-am vorbit și ni-au vorbit; în împărtășirea sufletului nostru am cuminecat.

Sus, în față, pe cărare de căprioare, s’au suit schivnicii la schitul care nu se vede mai mare decât un cuib de pasăre. Jos, un archeolog sapă la temeliile unei mai vechi biserici îngropate. De la un creștet la altul pare că se întinde acea punte udă de lacrimi și cruntă de sânge care e viața acestui neam de luptă și de suferințe.

Departe, în acest ceas spre amurgit, la mormântul, din Dealul Târgoviștii, al lui Mihai Viteazul sună clopotele de pomenire.

La capăt, bisericuța din Golești, satul lui Gole, al urmașilor lui, boieri ostași, buni cavaleri și cărturari buni, de la Ivașcu și Albu la Radu și Dinicu, mărunt lăcaș de mari amintiri, la care se adauge aceia a trădării Olteanului Tudor, Domnul poporului în arme.

Județ arhaic, cu colțuri tăinuite, făcute parcă anume pentru a nu se răsbate la dânsele, cu drumuri înguste și întortochiate, tinzând spre munte, călărind dealurile spre Câmpulung, strângându-se lângă șuviți de torente mâncătoare spre Râmnicul Vâlcii, în cealaltă țară, care, o bucată de vreme a dominat Argeșul.

Pe aceste drumuri, printre frumoasele înălțimi totuși îmbrăcate încă, în ciuda hoților de păduri, totdeauna privilegiați, ajunge cineva la mănăstirile cele mai puțin cercetate:

Cotmeana, croită de Mircea „cel Vechiu”, refăcută și adausă supt Brâncoveanu, apoi supt Fanarioți, fără a i se fura bănuții de smalț de supt coperiș, mănăstioară domnească din vremi eroice, de la care n’a rămas decât această bisericuță; Valea Danului, impunătoare cu adaosul de supțioară, cu catapeteasma care a venit de la însăși biserica episcopală din Argeș; Tutana, cu măreața biserică, prădată în lăuntru, dar rămasă în zidurile-i puternice, între acei puțintei oameni săraci, așa cum au făcut-o, din porunca tinerelului Domn Mihnea, care era să fie Turc, însuși Mihai, care, el, trebuia să ajungă Domnul cel viteaz; Bascovul, la capătul unui sat sărăcuț, căruia i se fură fetele cele mai frumoase și mai deștepte de către mănăstirea secolului al XVII-lea, cu modestul lăcaș de închinare și căsuțele de adăpost, unde, supt buna supraveghere clin vremea mai nouă, se lucrează harnic la covoare.

Sus, pe dâlma prăpăstuită stă cetatea Poenarilor, adevărata „cetate a Argeșului”, de care se leagă crunte legende în legătură cu Țepeș.

Numai în jos spre Pitești timpurile apropiate au deschis larga cale domnească.

Și oamenii se potrivesc cu această natură care nu e aspră, dar cuprinde în ea o melancolie de trecut și de părăsire. Parcă ar fi cu toții odrasle de Voevozi acești bărbați și femei, cu prelunga față smolită, cu ochii negri adânci în cari se zbat, peste lipsurile de astăzi, flăcările eroice. Din ființa aici a Domniei au rămas strălucitele veșminte femeiești, numai din purpură și aur.

2. Câmpulungul.

E ceia ce-i spune și numele: un „câmp lung”, o vale prelungită între dealurile din dreapta și cele din stânga, o vale pe care și-a găsit drumul întăiu o apă, sufletul satelor și al orașelor, și pe urma ei s’au luat, îngânați de bolborosirea cântărețului de munte, oameni: străini, călugări viteji, cu crucea pe haină și spada în mână, Teutonii, când, în zorile noastre, anii erau abia o mie două sute; apoi oaspeți cu negoț și meșteșug, Sași mai ales; în sfârșit, din văi de munte, din șchele de hotar, din guri ale Carpaților, țăranii noștri, cari atunci ca și acum străbăteau drumurile în trăgănarea carelor ce lasă sufletu’n voia gândurilor și viselor, ori în mersul sprinten al cailor. De-a lungul câmpului s’au întemeiat atunci căsuțele albe, încunjurate de roadele hărniciei; morile vorbărețe, bisericuțele cu crucea înfrățitoare. Apoi și Domnii și-au durat aici Curți și mănăstire, mănăstire pravoslavnică, înaintea turnului măreț al căreia s’a prăbușit Cloașterul

(Kloster) catolicilor, străinilor. Și azi se vede acest turn, temeinic ca un descălecat de țară: el domină și ascunde biserica, nu tocmai mare, și de el se leagă un șir de case cu două rânduri, străbătute de ferești înguste, — care samănă cu cele de la Cozia. Și casele vor fi fiind din timpurile întemeierii, înainte de „o mie patru sute”, dar turnul e de sigur un vechiu străjer. Căci nu Matei-Vodă Basarab, restaurator aici unde lucrase din temelie alt Basarab poate, dintre Domnii veacului al XIV-lea, ar fi strâns, în timpurile sale de întindere a țării și de supunere a ei către Turci, aceste puternice rânduri de piatră, ce alcătuiesc turla măreață, pe care se rotunzesc unul de-asupra altuia șirurile de ocnițe, pe când, sus, încununează totul acoperișul rotunzit. Nu, aici nu sânt urme de decădere; din acest masiv turn se desface același spirit de mândrie tânără ca și din piatra care, supt jilțul fin sculptat al Vlădicăi, poartă săpată în slove adânci, drepte, fără legături de cochetărie tărzie, amintirea mormântală a lui Nicolae Alexandru Voevod, fiul „marelui Basarab Voevod, — care să se pomenească în veci” —, acel Nicoară Alexandru care pripi fuga Ungurilor prin trecători sângerate și adormi liniștit, în siguranța pazei bune, acum șase sute patruzeci de ani, deschizând calea vremilor.

Astăzi, cu desăvârșita îngrijire a caselor sale înflorite, a stradelor sale bine pietruite, a primblării sale, cu adăoșagul nou al școlilor vesele (nu voiu zice și cu statuia, puțin apocrifă, a unui erou, Radu Negru, cu totul apocrif), cu mișcarea din zilele de târg a unei țărănimi harnice și vioaie, Câmpulungul e vrednic de a se număra între cele d’intăiu orașe ale României: vile cochete, instalațiile de băi ale Eforiei Crețulescu aduc vara haine elegante, pe persoane care aparțin Cosmopolei franco-române; dar, dacă nu-i auzi, poți să admiri uneori fețele rămase de o frumuseță românească, cu toată înstrăinarea sufletească a fericitelor ce le au. lar, drumul de schimb cu Ardealul, care odată trecea prin Rucăr și Dragoslavele, deci pe aici, mergând acum prin valea Prahovei, și liniile căii ferate locale oprindu-se la Câmpulung, orașul, puțin cercetat de negustori, va rămânea, mult timp încă, cruțat de capitalurile străine de la Azuga sau din Lotru și de potopul de noroiu ucigător al Evreimii flămânde și barbare. În el toți aceia ce au nenorocul de a vedea scăderea neamului lor față de cavalerii aurului sau de microbii gologanului de aramă vor găsi mângâietoarea priveliște a unui mare, ideal sal românesc, a celei mai bune gospodării de țărani ce se află în cuprinsul Românimii.

3. Rucărul. Dragoslavele. Gura Dâmbovicioarei

Una lângă alta, pe laturile șoselei, care e prăfoasă, câteva zile abia după ploile cele mari, case cu două rânduri, având cinci-șase odăi, cerdace cu stâlpi și foarte adese ori șiruri de oale cu mașcat înflorit pe polițe. Mulții copii voinici privesc din umbra porților de lemn săpate, asemenea cu ale Românilor din Șchei. În curți, sus în cerdace ori pe margenile drumului răsar femei al căror port țesut în arnici, în fluturi, în flori de fir de argint și de mătasă pe fota roșie de aur nu-și poate afla părechea în cât Ținut locuiește Românimea.

Aici ești încă în Câmpulung, dar, când ai trecut de hotarul orașului și te afli acum, nu pe o stradă, ci pe drumul mare, care se chiamă aici „Valea Mare”, vei întâlni, pănă la șchelele de odinioară, vechile vămi de munte, pănă la graniță, același fel de case, țesute din vergele de lemn, pe care le acopere lutul nisipos al muncelelor, aceleași curți pline de toate cele de nevoie unei bune gospodării țărănești, aceleași fețe oacheșe, frumoase, cu ochii negri, mari, aceleași veșminte cu toate florile câmpului și stelele bolții. Înțelegi cum din acest Ținut de mândri oameni voinici, harnici, cuminți a putut să plece acum cinci sute de ani descălecatul, începutul unei țări.

„Drumul cel Mare” e o șosea foarte frumoasă, netedă ca șoselele Dobrogei; parmaclâcuri de fier, elegante, apără pe alocurea trăsurile sau drumeții înoptați de primejdia prăpăstiilor sau ale adâncurilor mlăștinoase.

Ele se strecură întăiu ca o panglică albă pe coasta muncelelor. Modâlcile, umflăturile, cazanele răsturnate înjghiabă la un loc aceleași coșcovituri uriașe ale scoarței de lut, nisip și pietricele albe. Deocamdată ele nu se deosebesc bine în țesturi gârbove, ci se învăluie necontenit cât cuprinzi cu ochiul. Dar veșmântul lor de catifea verde e mai sărac; ici și colo iese la iveală luturile și nisipurile galbene, roșieteca piatră de var, ba chiar colțuri de stâncă, unele mărunte, abia răsărite, altele puternice, țișnind sus în colți de piatră sură. În locul gardurilor ce hotăresc bine moșia, care e scumpă din multele jertfe ce a cerut, în locul livezilor cu crengile vinete de prune îngrămădite, se văd rămășițe încă bogate din vechea pădure seculară și tufișuri dese. Departe pe povârnișuri se desfac case albe, mici, ca niște flori sămănate pe pajiște. Mănăstirea Nămăiești se zărește, după vre-o jumătate de ceas de călătorie, într’o înfundătură, îmbielșugată în copaci, din mijlocul cărora se înalță copereminte roșii și trei turnulețe nouă.

Dâmbovița lunecă printre sălcii în fund, supt muncele strânse împreună, care abia lasă a trece a ceastă călătoare tânără și zglobie. Îndată mergem pe malul ei. Une ori râul e spârcuit în șfichiuri desbinate, alte ori el aleargă prins în jghiaburi de lemn; în sfârșit, el se scurge la vale fără piedeci și unit cu sine, gâlgâindu-și apele limpezi, care răsfrâng în colori de ardesie cerul ușor acoperit de nori. Roți încărcate de cutii îi fură necontenit apele ca să le verse în treucuța de unde ele se aruncă în canalul care hrănește sămănături. Mai departe, un fierăstrău trăiește din puterea ei, făcând să se miște fără întrerupere, în sus și în jos, pânza de fier cu colții lacomi.

Supt Piatra Dragoslavelor, — caci acum movilele pietroase au înălțimea munților, și poporul li zice Pietre —, înfloritorul sat întinde de-a lungul drumului casele-i albe; o biserică, zidită de cel d’intăiu Grigore Ghica, în veacul al XVII-lea, are înaintea zidurilor modeste ale naosului un turn strivitor, care e făcut în mult mai mic după acela al mănăstirii Câmpulungului, pe atunci de curând dreasă de Matei-Vodă Basarab.

Pe aici era odată trecerea mărfurilor brașovenești, în cară dusă încet și greu, pe drumuri rele, spre atâtea orașe ale țării și spre locurile de peste Dunăre. Drumul de astăzi nu e întocmai cel vechiu, care merge prin vale; dar și acesta se înrămurește între calea Târgoviștii și a Câmpulungului. Cea d’intăiu se desfășură la vale, de-a lungul Dâmboviței.

Încă trei chilometri, și sântem în șchela cealaltă, Rucărul, ale cărui turnuri și case albe se ivesc îndată, la locul unde se întâlnesc trei Pietre mari, dintre care una poartă brazi pe coastele ei.

Rucărul adăpostia odată pe vameșii Domnului muntean, oameni siguri și cu multă trecere. Astăzi, el are o școală, o primărie foarte mare, un otel cum nu mai poate arăta alt sat din România, ofrumoasă și lungă primblare pe lângă râulețul prins în maluri îndreptate și pietruite și foarte multe case de o gospodărie aleasă. Noua biserică se înalță mândră într’un colț, pe când cea veche se ascunde într-un cimitir întins, unde o cruce se ajunge cu alta. Doi meșteri din Câmpulung, plătiți de un negustor grec din părțile Castoriei, ginere de boierinaș muscelean, au clădit acest lăcaș foarte cuvincios, cu pridvorul răzimat pe stâlpi de cărămidă. Zugravi cu imaginație au înfățișat în acest pridvor judecata cea de pe urmă, cu mulți draci negri ca Țiganii și cornorați ca boii, cari au nume pline de înțeles: Zorilă, Negrilă, Trăgilă, Cocoșilă și Zghidarcea. Frumoșii copii din sat însă li-au spart frunțile, li-au scos ochii și li-au deschis burțile cu pietre, și grozăviile ladului nu par potrivite cu o așa de blândă țară, având atâta putere în oameni, atâta mândreță în îmbrăcăminte, atâta seninătate nevinovată în cuget. Crucea unui mormânt proaspăt e încă împodobită cu bradul înfășurat în flori și în motocei care a fost dus înaintea tânărului adormit, și pajiștea e stropită împrejur de flori căzute ce nu s’au vestejit încă precum; veșted e acela care a fost coborît jos.

După câteva văpăi roșii, trecătoare, pe culmea Căpitanului, noaptea cade aproape dintr’odată. În lipsa străinilor, cari nu mai vin în Rucăr, de câtva timp, strada se face îndată pustie: luminile, abia aprinse, se stâng la toate fereștile; și hanul se închide ceva mai tărziu. Pănă și șuierăturile caraulei contenesc, și tăcerea nopții negre e sfâșiată numai de hărțăgoasele lătrături ale cânilor paznici, cari pândesc zgomotele tainice din singurătatea muntoasă.

Dimineața a coborît neguri ușoare pe coastele muncelelor, pe care numai ici și colo le străbate o săgetare roșietecă de raze. Sânt opt ceasuri acuma, și răcoarea nopții stăpânește încă văzduhul limpede. De pe toate cărările și potecile izvorăsc în strada albă țăranii cu sumane negrii și cojocele cusute, țărance a căror bogăție de fluturi și podoabe e acoperită în parte de măntăli cafenii; unele dintre dânsele poartă ștrengărește pe albul fin al vălului ce li înfășură fața oacheșă o pălăriuță bărbătească. Caii trăsurii ce ne va duce la graniță, înhămați în lung. doi câte doi, scutură capetele copleșite de muști și de vespi veninoase, făcând să bodogănească tălăngile greoaie. „Domnul Avram”, — prin aceste părți oamenii se chiamă Avram, Moise, Sălăvăstru, Ghedeon, Aron, Izichil, — așteaptă pe capră, făcând să fluture în șagă largul biciu care pocnește îndemnător.

Strada pe care o urmăm se chiamă pe o placă de lemn „Strada Frontierei”, și ea urmează pănă în graniță, legându-se și cu șoseaua ce vine de, 1a Pitești. Acest minunat drum a fost mântuit în 1891 supt conducerea a doi ingineri români, antreprenorii fiind Italieni. El se razimă adesea pe puternice întărituri de piatră, străbate poduri desăvârșite și e apărat prin vergele de fier unde se deschid râpe. Nu e o linie care să se înfunde drept înainte între firele telegrafului, care aici are altă cale, ci, încolătăcindu-se ca o biciușcă răpezilă, el înfășură deal și munte cu panglica-i albă. În urmă nu-l mai recunoști în șuvița zburdalnică care se joacă prin funduri de văi și se prinde de gâtul aspru al stâncii; înainte, când îl vezi alergând nebunatec în veșnice rotocoale, nu-ți vine a crede că în curând vei fi colo sus pe înălțime. Aici, prin chefurile-i neașteptate, drumul însuși e o mare plăcere.

Soborul de uriași se ține și mai departe. În față, în urmă, la dreapta, la stânga, unde privești, fără o singură spărtură, — căci drumul se strecură și nu cutează să taie, iar bietele râuri sânt mulțămite că-și pot căuta de cale, — vezi ceaunele răsturnate, căciulile cu țuguiu, tablele întinse, zimții, spinările ciolănoase. Sânt movile de nisip curat, în care scânteie puncte de mica, mari movile umflate, pe care nu se prind decât fire de iarbă săracă, sânt mormane de piatră, acoperite cu arbori rari. Dar piatra răsbate pretutindeni; une ori numai, ea e acoperită de crânguri și păduri de brad, de mesteacăn morocănos, cu frunzele pleoștite, de fag, care-și rășchiră pănă departe ramurile cu frunze lucioase; codrii adânci și negri, stăpâni peste toate, nu se văd nicăiri; pănă departe către hotar, unde sânt vârfurile mai înalte, pădurea e numai o rămășiță a trecutului ei falnic, căci nevoia de bani a moșneanului a pus-o la biruri grele și a schilodit-o pentru totdeauna, fără s’o radă însă cu totul ca în țara de muncele ruinate a Sovejei. Prin coviltirul ușor al ierbii, printre trunchiuri și mai presus de ele, țișnește însă piatra stăpânitoare: ici, ea se risipește în fărâmi albe, galbene, roșcate, care fac moșinoaie în margenea șoselei curate, dincolo, ea samănă coasta sau adâncul cu frânturi și lostopane; aiurea, ea străjuiește drumul cu plăci înegrite, murdare, lucioase, sau cu lespezi clădite în bună rânduială ca de mâna dibace a unui meșter uriaș; de multe ori, în sfârșit, ea încunună toate cu câte o mândră creastă sură sau iea în stăpânire întreg muntele. Lângă Păpușa verde, clădită ca o movilă, stă în față, peste valea Dâmboviței, lungul părete sur, adânc, scrijelat, gol, sterp, trist, al Pietrei lui Craiu, numită așa după unul din făloșii regi cari se întorceau cu fuga acasă la dânșii, lăsând în urmă steaguri rupte, arme frânte și voinici morți, căzuți în mormane sângeroase sau sămănați pe coaste și prin văile înguste ca frunze roșii, veștede, de toamnă.

Iată, cam la jumătatea drumului, cazanul Posadei, care amintește o zi ca aceia, de strălucită biruință ciobănească asupra boierilor mari ai străinătății cotropitoare. O groapă se rupe supt munți; colo în fund, unde strălucesc case albe, e Dâmbovița, care trece ușoară, limpede pe prundul curat; mai în față râpa goală, pustie, cu arbori și mărăcini. Odinioară prăpastia era împădurită, și, numai ca o îngustă crestătură răsbătea calea negustorilor pașnici, pe care acum, spre sfârșitul veacului al XIV-lea, ajunseseră a trece aspri ostași cu siguranța că au biruit și supus. Și, de-odată, dintre trunchiuri năpădiră săgeți fulgerătoare, și această furtună de ucidere împinse oameni și cai mai în adânc, tot mai în adânc la stânga, unde sânt cheile Dâmbovicioarei, strașnica strâmtoare prin care fuge sfios râulețul, ca o șopârlă ce lunecă pe coiful uriașului adormit. Din păreții înalți de pare că ajung cerul, căzu atunci strivitoarea ploaie a bolovanilor mâniei și răsbunării unui neam prea multă vreme călcat în picioare. Măciucile striviră țestele fudule. Cei ce se învredniciră de această primire abia mai găsiră, împuținați și acoperiți de răni, drumul de mântuire al Brașovului. Mărire ție, Posadă cu adâncurile răsplătitoare, care ne-ai ajutat să păstrăm pănă astăzi viața frumoasă, albă, bună care înflorește de-a lungul veacurilor pe munții și câmpiile noastre; mărire ție, mormânt de dușmani pecetluit cu roșia pecete a biruinții noastre!

Urmăm calea de stâncă înaltă, îngustă, întunecată în care, apoi, țăranii lui Vlad-Vodă, Muscelenii aceștia cu fața rotundă, ochii negri și trupul vânjos, au toropit pe Ungurii Măriei Sale puternicului Craiu Sigismund, care a fost apoi și împărat. Un val de aier rece ne lovește în față. E sufletul aspru al strâmtorii, precum Dâmbovicioara grăbită e seninul și bucuria ei. De o parte și de alta a cărărușii pietroase, apărată cu parmaclâcuri de lemn, păreții nemărgenit de înalți ai stâncii pustii sprijină o șuviță de cer albastru-șters. Brazi detunați atârnă de-a lungul scoarței sure, cu jalnicele lor crengi uscate. lar în câte un loc ca prin minune un mândru fag hrănit de apa limpede își deschide brațele verzi, răstignit pe stânca dreaptă. Ca o amintire a pajiștilor mirositoare, a câmpiilor înflorite din locuri senine, câte un clopot vânăt se ițiește din smocul frunzelor mărunte.

Măreața temniță se deschide acum: e un ochiu de lumină, de verdeață. Dâmbovicioara se încălzeșște la soare, înainte de a pătrunde în grozăvia strâmtorii; apoi încă odată aceasta cuprinde în brațele ei zdrențoase de aspră stâncă cenușie. Acuma sântem liberi.

De la căsuța albă de colo, la capăt, se deschide un drum înverzit, care suie pe nesimțite la peșteră. O țărancă bătrână, adusă de spate și sfrijită pe oasele ei țapene, a adus lumânări; și pe lângă dânsa se adună, văzându-ne oameni de omenie, — căci altfel se tem de Nemții, de Ungurii cu vorba neînțeleasă și aspră, cari se sprijină în ciomege cu vârfuri de fier —, o droaie de copii. Înainte păzește un băiețel cu genunchile goale prin ițarii rupți, cu o cămășuică înflorită de arnici negre: și ce mai căciuloiu țuguiat pe părul lui bălan, tuns scurt! Apoi vin două fetișcane care mărturisesc că sânt în clasa a patra; cu cozile pe spate, o cămășuică înflorită mult în arnici negre și fotă roșie; și mai la urmă altă fetiță tot așa, cu ochii negri și părul bălan, zburlit și dârz, pe care celelalte o pumnesc pe ascuns fiindcă prea se amestecă în toate rosturile. Tocmai la capăt, unde, de-asupra scărișoarelor de lemn, se deschide înalta poartă ce pare săpată de mâni de om, se adauge o altă bătrână, grasă, roșie și vorbareță, care pornește a spune că aici sânt oameni buni, cari se ceartă, adevărat, „pentru văcuța dumitale care a intrat în curtea mea”, dar se împacă a doua zi chiar, căci nu pot sta doar așa prea multă vreme.

Acum în peșteră! Băbuța sfrijită și gârbovită, care tace, scoate bucăți de lumânări albe, de făclioare galbene, și le întinde fiecăruia: „Ține!”.

Întăiu, întunerecul din fund îți cam iea ochii. Vezi atât, că te înfunzi într’un negru beciu sălbatec, cu păreții coșcoviți, buboși. În dreapta și în stânga sânt alte adâncituri, închise, pe când, înainte, lumina descopere într’una gurguie grosolane, crengi groase, strâmbe, chipuri grosolan cioplite, împărțite în două, lungi guri de iad, de pe care picură, asudă prelingeri leneșe de apă. „Acestea sânt închipuiri, ca berbecele, ca mielul, ca cerbul, ca boul. — Jucării ale lui Dumnezeu.— Da”, zice bătrâna oftând, „că el face toate, și pe noi. Și, uite, aici e altarul, cum îl vedeți, cu masă, cu scaune: aici a stătut pustnicul, de mult, dar de atunci au mai stricat oamenii”.

Ne întoarcem: pasul lunecă pe bolovanii umezi, luminile zboară roșii pe păreții îmbrobonați. Și de-odată în fund năvălește un sul de albă lumină rece, care văpsește crud colțuri de piatră; pare faptul unei zile de iarnă. Și la câțiva pași mai departe poarta se înfățișează închizând în pătratul ei ca o tablă de argint luciu, care e lumina cea bună a zilei.

• * *

Și iarăși suișul șerpuitor, ocolirea necurmată a „pietrelor”, a munților din ce în ce mai acoperiți de păduri. Case nu sânt, decât numai într’un punct singuratec o vilă zimbitoare pe care o clădise un moșier pentru fiul său bolnav, care s’a stins de oftică la douăzeci de ani și de atunci zăvoarele au căzut la ușa de întrare. Valea Dâmboviței, cazanul Posadei au perit de mult în urmă, și nu se mai văd alte văi, alte adâncituri, alte locuințe. Păpușa, încunjurată de neguri care vestesc ploaie,

— „Păpușa are neguri; mâne cu siguranță plouă”, spune domnul Avram —, luciul scrijelat al Pietrei lui Graiu se ivesc, apoi pier, și iar se arată din nou, înșelând, cum înșeală orice îndepărtare, asupra locurilor și depărtărilor. Muntele Giuvala se ascuțește cu creștetul pe care dăunăzi au ars pădurile, lăsând țerna sură și frunzișuri ruginite de flăcări. Jos, e vama românească cu acoperemântul de tablă roșie, iar după câteva învârtituri de roată, la un luminiș între muncele, lângă crâșma lui Aron Românul, — cu bere de Feldioara și chelneriță cu fotă roșie, — stâlpul cu cele trei colori ale Ungariei, care înseamnă stăpânirea străină.

Întorsul se face răpede, în abia două ceasuri; priveliștile ce se desfășuraseră în răgaz la suiș se amestecă în goana coborâșului. Abia ai plecat de la Podul Dâmboviței și ești în Rucăr, a cărui frumoasă biserică nouă îl vestește de departe prin turnurile ei.

Și acum, cu toate prevederile de furtună, se lasă o minunată seară caldă, cu cerul senin, a cărui catifea negrie e țintuită cu stele tremurătoare. Când se închide hanul cu două rânduri și cârciumele-și sting luminile și trăsurile se duc în drumurile lor și lumea s’a culcat prin casele albe, nu se mai aude decât clocotul apelor râului fără astâmpăr, limpede acum în atâta liniște.

A doua zi drumul spre Câmpulung e plin de căruțe și cară. Pe o înălțime scociorâtă de cazmale, femei duc pietrele cu vagonete; la acest lucru, la clăditul caselor și la atâtea munci grele, ele sânt prin aceste părți tovarășul neobosit al muncitorului, tatăl sau bărbatul lor.

Iată acum iarăși Nămăieștii (de la Nemoiu), cari, văzuți în față, sat și mănăstire împreună, dau o întipărire mai puternică și mai bogată. Pe o cărare pietruită te urci spre o biserică al cării pridvor singur, prefăcut dăunăzi, e de zid, în afară, pe când stranele, catapiteasma și altarul se află în stâncă. O peșteră mică a fost scobită și mai bine și netezită pentru a primi zilnic rugăciunile maicilor, care sânt astăzi vre-o treizeci și nu vor fi întrecut niciodată acest număr. De-asupra crește iarba, înfloresc florile și se înalță arbori, și pretutindeni în acest dulce colț de pustietate aromită, pe margenea drumului, de-a lungul îngrăditurii, pe cerdace și pe poliți, la ferești, în tot lungul arhondaricului trăiesc, an de an, bucurând privirile maicilor și ale drumeților, mașcatele roșii și trandafirii, garofele catifelate, sfioșii toporași cu inima de aur, ochiul-boului deschis spre lumină, condurașii de ceară, gura leului cu potirul închis și învoaltele nalbe cu trunchiurile înalte. Și ele fac rugăciunile lor, care nu sânt mai rele decât altele.

4. Generalități muscelene

Muscelul, un județ mic și puțin cercetat de alții decât de bolnavii cari vin să-și ceară însănătoșirea de boli molipsitoare la Câmpulung și Rucăr, trecându-le în sama sătenilor și mahalagiilor de acolo, n’are numai o însemnătate istorică prin aceia că în el se află acea veche vamă a Dragoslavelor și Rucărului, cu biserici mari, — dintre care cea din Dragoslavele e ctitorie domnească, a lui Grigorașcu Ghica —, apoi prin aceia că în Câmpulung dăinuiește încă, de și într’o formă schimbată, „cloașterul” catolicilor, biserica-mănăstire latină făcută pentru cei d’intăiu orășeni, Nemți și Unguri, de legea Apusului și în care se mai poale vedea cea mai bătrână piatră de mormânt din toată țara, a străinului care era județ de Câmpulung la 1300; prin acea biserică domnească, prefăcută cu totul în veacul al XIX-lea, dar care înfățișează mormântul lui Nicolae Alexandru Voevod, mort în 1364, cea mai străveche lespede de mormânt din toată România, și care e încunjurată încă, măcar în parte, de un zid și un turn străvechiu; în sfârșit printr’un număr de biserici și mănăstiri care-și numără anii cu sutele. Muscelul nu se deosebește numai prin frumuseța adâncilor văi șerpuitoare, rotundelor muscele blânde, de la care-și iea numele, a bogatelor fânețe smăltate cu flori, a drumurilor întortochiate, care aleargă albe la picioarele lor. Acest județ a păstrat mai bine decât oricare altul mândria nevinovată, demnitatea morală a omului de pe vremuri; în el trebuie să vii ca să vezi pe țăranul cu strălucit port de aur, roșu și alb, pe țăranul cu moșia lăsată din vremea celor d’intăiu Domni, pentru cari neamul lui a luptat și a biruit, pe țăranul cu ograda bine îngrădită, cu curtea plină de coșere și de vite, cu trainica locuință înaltă supt coperișul ascuțit de șindilă, cu pridvorul pe stâlpi, cu adânca pivniță dedesupt, care îndeamnă la păstrare, case cu două rânduri, cu multe încăperi, în care cămările de oaspeți așteaptă cu plocatele și țesăturile lor pe oaspetele primit în prag de țăranca nobilă, cu părul bogat și frumoșii ochi negri, bine deschiși.

Câtă vreme literatura noastră dădea numai chipuri de țărani falsi sau de țărani ideali, cari erau din toate Ținuturile și din niciunul, țăranii lui Alecsandri scăldați în fericire și înfloriți de un dulce zimbet ca pe pachetele de ciocolată sau pe tablalele zugrăvite anume, ori țăranii altora mai noi, oameni de patimi, răi, de avânturi sălbatece, vânjoși, crunți și apucați, mușcânduse în dragoste și dumicându-se la o răsbunare, întocmai ca fiarele munților, țăranul muscelean, o mândrie a neamului, zăcea uitat în acele frumoase clădiri albe din curțile de bielșug, supt mușuroiul despoiat de pădure al muncelelor ocrotitoare. Astăzi, el iese la iveală, uimind prin noutatea, ca și prin frumuseța lui.

Dacă ar fi vrut să-l descopere pentru public un scriitor din altă parte, i-ar fi trebuit multe și grele călătorii. Țăranul român de oriunde se desvăluie greu acelui pe care nu-l cunoaște, chiar aceluia care, vorbind limba lui și purtând portul lui, vine din alt sat. Dar cel din Muscel, chiar dacă ar voi să se împărtășească unui drumeț literar, ar trebui să-i dea atâtea lămuriri nouă despre atâtea lucruri deosebite, — căci datinile și rosturile lui, vechi ca lumea, nu se mai pot mântui de arătat —, încât acesta nu s’ar fi simțit niciodată cum se cuvine în subiectul său.

Trebuia un fiu al Muscelului, un fiu de la țară, din marile sate luminoase, cu aierul tare, care ridică în obraji acel sânge mult și pune acea flacără tare, pentru a vorbi după cuviință despre „casa din Muscel”. După cuviință, aceasta înseamnă și cu adevăr, și cu nevinovăție, cu naivitatea caracteristică acestor oameni și cu o curăție fără păreche, cu o măsură țărănească precum o afli, de alminterea, în toate Ținuturile noastre.

El s’a găsit. Un flăcău din Boteni, unul din mulții Ionești ai Muscelului, băiat de moșnean, nici prea bogat, nici prea sărac. S’a născut și a copilărit în sat, s’a întors acolo de la școlile înalte din orașele mari, a iubit și el trup frumos, slobod, în cămașa albă cu flori, a ținut ca o cinste că e de acolo și a cinstit pe oamenii săi pănă și în veșmântul lor, pe care la orice prilej a fost bucuros să-l poarte. Astăzi își are diploma de licențiat în litere, e profesor de liceu, — și a căutat să fie acolo în Muscel, la dânsul acasă —; el va fi printre fruntașii vieții Ținutului de unde a plecat ca să se întoarcă mai luminat și mai mare. lar, când simțul adevăratului scriitor îl îndeamnă să puie ceva pe hârtie, de ce ar putea el vorbi decât de Muscelul său, de tot ce-și amintește, de tot ce-și închipuie potrivit cu realitatea, de tot ce știe despre el și simte pentru dânsul?

Un timp, au apărut prin „Sămănătorul” schițe care se deosebiau printr’o cumpătare și precisie minunate în fixarea unei vieți patriarhale cu totul nouă. Astăzi, jertfind, fără cuvânt, acele pagini frumoase, d. Ionescu-Boteni, — de ce și-o fi zicând acum Ion Boteni? —, apare cu un volum, acest „Casa din Muscel”, tipărit, firește, tot la Câmpulung, și nu undeva prin „străinătate”.

Cu el facem o călătorie în Muscel. De-odată, de la cei d’intăiu pași, aierul se schimbă: ești în alb lămurit și albastru tare; un vânt de înviorare vine de la pădurile graniții, culegând miresme din multele flori pe care le atinge pe coasta muscelelor supuse. Vite albe pasc iarba mirositoare; oile Mocanilor trec în sunet de clopot. Apele curg limpezi, înguste, răpezi, de-a lungul „câmpurilor lungi”; copii se zbeguiesc pe mal: câte unul samănă cu scriitorul, cu călăuzul. Coasele scânteie în soare, prin locurile unde se lucrează cu mulțămirea celui ce are supt opinci pământul său. La unele garduri, femei frumoase se apleacă spre drumul pe care a plecat sau vine gospodarul une ori, alte ori dragostea. Se aud vorbe, sigure, puține, prin care ca printr’o străfulgerare vezi în adâncul unor suflete foarte serioase, cu un adânc simț al datoriei și chemării vieții. Ascultă vorbele, și vei înțelege un popor întreg; lată o pețire:

— A d-tale fata, neică Nicolae?

— A mea Ghicuță, a mea. (Și atât.)

Un dor:

— Ți-e dor de-acasă, mă băiete?

— De ce să-mi fie? Nu mi-e. (Și, știți, toată inima plânge în el.)

O „țâră” de curte:

— Da’ cine e aici pe locul mieu?

Apoi:

— Bună ziua, fată mare.

— Mulțămim d-tale, nene Ștefane. Uite noi eram; înălbim pânzele astea.

— Bine, bine. Numai că o să vă puiu la dare, și nu știu zău de-ți avea cu ce plăti. (Fata e bogată.)

— Acu…

Și câte cuvinte ca acestea nu iese din suflete de-a-dreptul pentru cine e cuminte, și printre cărturari, ca să le înțeleagă!

De ce le-aș mai înșira în zădar? Doar cartea, calea stă deschisă.

Poftiți cu Boteni la drum, și, ce’ți vedea, mi’ți spune. Dar rău n’o să vă pară că ați plecat cu dânsul.