România mamă a unității naționale/Dâmbovița

 

1. Târgoviștea.

De la Titu, așezat la vre-o două ceasuri de Pitești, în șesul dunărean acum, o linie de drum de fier se desface spre Nord, paralelă cu linia Slănicului și cu celalt drum, marele drum internațional din valea Prahovei. Dar această cale din valea lalomiței nu urmărește nicio legătură cu străinătatea, care e și aici Brașovul, ce se atinge prin Predeal. Ea nu poartă, ca linia Slănic, bogății din adâncul pământului României. E o linie locală, care unește cu centrul capitala județului Dâmbovița, o linie de folos militar, fiindcă atinge, mai departe, fabrica de pulbere de la Lăculețe și, vara, o linie pentru bolnavii cari se duc la băile Pucioasei.

Și în sus, străbați tot șesul, un șes fără daruri deosebite ale naturii, așa încât satele ce-și împlântă casele în pomii livezilor păstrează mai toate vechea căciulă de sărăcie a stuhului și cocenilor. Ici și colo se văd risipite poteci de pădure sau întinderi de desișuri încâlcite.

De odată o linie albastră se înalță la stânga supt cerul nehotărît al sfârșitului de toamnă, o linie dințată de vârfuri. Undeva în fund vor fi Carpații, pe cari aierul nu e destul de limpede ca să-i arăte. În față sânt însă muncelele, a căror împărăție de vii și livezi începe aici. Din ce în ce, ele se deslușesc, goale, scrijelate de dungi, sau păstrând încă frânturi roșii și galbene din velința lor, pănă dăunăzi verde de o puternică viață.

Iarăși o vârcă de arbori în jurul înălțimilor. Ea nu piere însă înaintea vederii, pripită de mersul trenului. După micile căsuțe, vine un turn de biserică mare, apoi altul și altul. Ele se grămădesc în sfârșit, împreună, la un loc cu clădiri orășenești învălmășite. E Târgoviștea, foasta capitală pe care o acopere giulgiul de aur învechit al amintirilor, e Suceava Țării-Românești, dormind în umbra bisericilor sale, care-i sânt strălucite monumente funerare.

Când te cobori însă de la gară, în mijlocul multor călători, între cari cu deosebire țărani, pe cari-i aduce trenul de dimineață, n’ai crede că te afli pe pragul mausoleului. Un bulevard lung, drept, bine pavat, peste care atârnă, între stâlpi, lămpi moderne, iar, de o parte și de alta, vaste locuri goale, grădini, livezi bine împrejmuite, vile foarte cochete. S’ar părea că această stradă curățică inaugurează un oraș nou al viitorului.

Strada duce mai departe, între clădiri cu două rânduri, unele nouă, altele refăcute: câteva case arată limpede un trecut care e însă cel de alaltăieri abia. Aici sânt prăvălii, aproape numai românești, câteva berării. Mai încolo, pe lângă o mare școală ajungi într’un cartier de oameni bogați, cu case care au o bună înfățișare: întocmai precum Calea Victoriei, comercială în cea mai mare parte, se mântuie cu vilele boierești dintre Calea Griviței și Șosea.

Acesta e însă numai salonul de primire actual, locul de primblare, sediul autorităților: o Primărie, o Prefectură și un Tribunal care ar ședea bine oriunde, — și taraba negustorilor de astăzi. Oriunde te-ai uita însă, în dreapta ori în stânga, vezi rămășițile, umile sau glorioase, întregi sau ruinate, ale vechii cetăți.

În dreapta, urmele sânt mai rare și mai puțin însemnate. Ai totuși biserici din al XVII-lea veac, cu turnuri de zid, ale căror ferești înguste, tivite cu brâne săpate, arată o înrudire cu minunea de la Curtea-de-Argeș sau cu aceia, mai puțin scumpă, dar nu mai puțin frumoasă, care se află aici, în vecinătate. Casele parohienilor de altă dată ai acestor biserici au rămas pe alocurea în picioare. Coperemintele țuguiate, de veche șindilă neagră, se razimă pe stâlpii supțirateci ai pridvoarelor umbroase, pe când o prelungire ca un sfârșit de coif ocrotește cămara și bucătăria.

În dreapta, încă din vecinătatea gării, răsare, în haina strălucitoare a unei reparații, trandafirie și albă, Mitropolia Târgoviștii, total prefăcută, cu pridvorul ei așezat pe șase stâlpi, cu turnul unic, prea supțire, ridicat pe o temelie înaltă. În față, e un turnuleț stricat, și o poartă de lemn, pecetluită cu numărul unui ordin al Ministeriului, închide intrarea prin vechiul zid de cărămidă. Un arsenal e în coasta bisericii, a cării reparație e oprită în loc de lipsa de bani și de lipsa, mai puțin scusabilă, de socoteală. În față se desfășură, mărgenită de mici prăvălii urîte, o piață nespus de murdară.

Iată, într’o strădiță transversală, armonia simplă în proporții vaste a bisericii Stelea, pe care Vasile Lupu a înălțat-o în ceasul împăcării, pe pământul Capitalei muntene, unde nădăjduise atâta vreme să între ca dușman biruitor. Pe acest loc trebuie să fi fost însă înainte o clădire mai veche, căci la o poartă lângă zidul turnului masiv, străbătut de două ferești de pază, văd o piatră ce pare să fie de supt Radu-Vodă Șerban (1601—11), și ruinele de case ce se ridică din pajiștea cimitirului sânt, după tradiție, rămășița locuinții celor mai vechi Vlădici târgovișteni. Dar biserica de astăzi e întreagă a lui Vasile-Vodă și a isteților lui meșteri moldoveni, cari au făcut stâlpii, liniile șerpuitoare și îndrăznețe ale brâielor de podoabă din fațadă, cari au încunjurat turnurile de cingătoarea cu boabe de smarald a frumosului smalț verde.

Mai departe, după desfășurarea Stradei Domnești, curată și cu casele cuviincioase, apare Biserica Domnească, o clădire adese ori arsă și prefăcută, puțin schimbată pe din afară, în această ultimă înfățișare a ei, și încununată cu trei turnuri mari ce se îndeasă unul în altul. Apoi, chiar lângă dânsa, cuprinsă parte în curtea bisericii, parte în a noului spital, Curtea Veche.

Acum se văd, din acest rar monument al arhitecturii noastre laice, încăpătoare, trainice și modeste, — după însăși firea poporului nostru —, numai pivniți adânci, unde, în puterea unui contract cu Primăria, bragagii sârbi și-au făcut ghețăriile, odăi mari și mici, care n’au niciodată mai mult decât trei păreți și cărora li s’a spulberat de multă vreme acoperișul și li s’a năruit fruntea păreților; apoi o culme prin care se crapă două ferești moarte. Un mare turn rotund, al Chindiei, de unde se pândește focul, arată în mijloc zidurile-i prefăcute în veacul trecui. lar, în dreapta și în stânga, despărțind curți, întrând în case mai nouă, cu sau fără spoiala varului, boltindu-se peste strade urîte, strâmte, noroioase sau plângând în singurătatea pustie, acele ziduri de cărămidă trainică, pusă în lung și în lat, îmbinată cu bolovani, înaintea cărora Seimenii turbați de bielșug au oprit pe bătrânul patriarh Matei, stăpânul lor și Domnul țării^[1].

De atunci înainte, de la uciderea sfetnicilor de căpetenie ai Domnului care zăbovise prea mult între ai săi, de la închiderea porților cetății înaintea celui ce se cuvenia să-i aibă cheile, de la moartea lui Matei în mijlocul părerilor de rău, ca un blăstăm apasă asupra vechiului Scaun de Domnie. În 1655, la București, Seimenii seceră ca grâul copt capetele celor mai mulți dintre fruntașii țării: lăcomia lor despoaie casele și pângărește bisericile, care rămân cu păreții goi. Peste trei ani, Preda Brâncoveanu e tăiat aici, în „casele domnești”, de armașul păgânului Mihnea-Vodă. Peste câteva luni, beșliii turcești ai aceluiași tiran aruncă pe fereștile care s’au făcut țărnă pe urmă, trupurile zugrumate ale multora dintre cei rămași în viață, și dorobanții le calcă în piciare, pe când odăile răsună de cântecele de triumf ascuțite ale musicii turcești.

Apoi călăii se duseră și ei, spre pribegie și nenorocire. Străjile părăsiră locurile lor de pază. În Curtea măcelurilor se făcu liniște, liniște. Șindila putrezi, și cărămizile căzură în sălbateca împleticire a buruienilor, crescute din pământul frământat cu sânge.

Dar iată că sosește Domnia de bielșug și strălucire a lui Constantin Brâncoveanu. Pompa stăpânirii se întoarce iarăși în odăile cu totul prefăcute. Sânt din nou sfaturi, serbători, musici; cu toate că, în vremea de înjosire și supunere, zidurile, ajunse zădarnice, nu se mai apără. În toamna anului 1713 vin încă la Târgoviște, în vremea culesului viilor din deal, bătrânul Voevod, Doamna, coconii, nurorile și micii nepoței, împreună cu obișnuitul alaiu. Dar, la Paști, aceiași oaspeți veseli pornesc, cu cenușa pe cap, spre temnițile și piețele de ucidere ale Constantinopolei.

Curțile domnești se înmormântară iarăși, și an de an încheieturile lor de piatră se desfăcură. Spiritul plecase de pretutindeni, și nu mai era nicio milă pentru amintiri. Poeți romantici veniră numai, la începutul regenerației noastre, să cheme umbre prin cântecele lor și, pentru dânșii, glasuri tainice, răsunetele durerilor și bucuriilor, șoptiră prin spațiile goale. Bibescu-Vodă, căruia-i plăcea să se îmbrace ca Mihai Viteazul, dură din nou Chindia, întru pomenirea trecutului și pentru locuința pompierilor. Și apoi iarăși geniul distrugerii se puse la lucru, îngropând, răbdător, casele celor ce s’au îngropat.

În cutare unghiu apoi, Sf. Nicolae din oraș se înalță încă bolți înegrite de focul lui Sinan-Pașa^[2].

La Sf. Constantin, care e altfel întreagă, solidă și frumoasă, cad ploile și se îngrămădesc zăpezile iernii prin coperișul sfărâmat, pentru punerea la loc a căruia lipsesc de o potrivă banii tuturora și ai fiecăruia^[3].

Lângă bisericile mari, altele mai mărunte, cu turnuri de lemn și tablă, și cimitire înflorite cu cruci proaspete. O nouă biserică a catolicilor, într’un ungher de mahala puțin locuită, o biserică fără venituri, pentru credincioșii cari au fost altă dată mai mult decât pentru săracii ce sânt acuma.

Din stradele ce merg alături cu cea mare, una străbate printre două șiruri de căsuțe mici și se ridică pe platoul unde stau căsărmile de la Teiuș. De jur împrejur privirea se oprește în păretele albastru al înălțimilor roditoare, al muncelelor împădurile. Trăsuri, breakuri, cară se urmează necontenit pe pietrele șoselei; companii trec în sunetul goarnelor, grupe de țărani cu fața rotundă, aspru tăiată, — amintind chipul caracteristic al lui Eliade Rădulescu, căruia i s’a înălțat un monument lângă gară —, sau de urîți Țigani din sălașele de robi ale mănăstirilor de odinioară, vin din toate părțile sau se odihnesc pe margenea drumului ori lângă carele desjugate.

Apuc în dreapta, pe lângă linia căii ferate. Jos, într’o luncă de arbori deși, trece lalomița, ruptă în șuviți ce scânteie albicios supt cerul nehotărît al dimineții de toamnă. De-o parte mărgenește o râpă înaltă, de alta, patul de pietriș răscolit se înfundă în tufișuri uscate. Vite rătăcesc printre moșunoaiele malurilor, și chiotele păstorilor caută să le adune de pe cărările lor de rătăcire. Câțiva muncitori își fac de lucru prin porumbiștile care se înfățișează brune ca sumanele acelor ce în primăvară o să li aibă grija.

De la un mare pod de fier prin care se mântuie strada ce vine de la Curte, o șosea se desface în sus, spre dealul de vii, în fruntea căruia se ivesc din cea mai mare depărtare frontoanele galbene ale caselor mănăstirii Dealul. De amândouă laturile drumului bine pietruit bătrâni copaci își apleacă ramurile spre o înfrățire dătătoare de umbră binecuvântată în lunile de arșiță. Câte un canton, câte o berărie părăsită acum în toamnă, o casarmă pentru călărași cu schimbul. Apoi șoseaua prinde a șerpui în linii largi printre viile despărțite de garduri de nuiele și spini, sămănate de căsuțe. Acestea sânt „viile” boierilor mari și mici de altă dală, și biserica de pe culme e „Sfântul Nicolae din vii”.

De odată-i vezi numai vârful turnului celui mare, precum și o bună parte din cel de intrare, făcut din nou, în forma apuseană de la Tismana, pe vremea Domnilor Regulamentului Organic. Clădirile din față, foarte bine îngrijite, cuprind școala copiilor de trupă, viitorilor sergenți, și micii soldați se adună tocmai pentru a primi mâncarea de amiazi în vechi chilii de unde au plecat călugării, cu hrana și băutura lor îmbielșugată. Sunete de trâmbițe se răsfrâng, lovindu-se de zidurile galbene^[4].

În mijlocul curții interioare vezi în sfârșii biserica de îngropare a Domnilor vechimii.

Lespezi mari de piatră prinse cu scoabe de fier alcătuiesc păreți de o putere neobișnuită în grosime și ‘n înjghebarea lor de stâncă. Două turnulețe octogonale în față, unul mai mare la mijloc. Cele mai delicate și mai felurite horbote de piatră încunjură pisania împărțită la dreapta și la stânga ușii de intrare sau împodobesc basa, tivesc fereștile turnurilor. Gustul cel mai ales s’ar opri fermecat înaintea acestei armonii durate pentru o mie de ani.

Radu-Vodă, mare prin credința sa și prin felul regal cum își înțelese Domnia, voise să facă din această minune a artei orientale locul de veșnică odihnă, domnescul sepulcru al său și al familiei sale. Dar norocul nu aduse împlinirea visurilor lui de trăinicie întemeiată. Războiul hotărî asupra moștenirii lui, și urmașii pe cari i-i dădură luptele, se stânseră între străini sau de moarte silnică. Alții ținură, ca Neagoe, noul Basarab, să-și aibă mormântul în ctitoria lor. Doi singuri coborîtori ai lui Radu, doi tineri Voevozi nenorociți, sânt ascunși supt lespezile de la Dealu, pe când capul, desgropat, al întemeietorului chiar, un craniu fin, de formă lungăreață, stă astăzi pentru priveliște, „împodobit” cu slove lămuritoare, într’o meschină cutiuță de sticlă.

Lângă el, purtând pe luciul său de fildeș aceiași naivă batjocură, se vede o altă hârcă. Fruntea fuge puțin spre creștet, clădind o înaltă boltă pentru gânduri neobișnuite, al căror zbor s’a curmal de trei sute de ani. Gropile ochilor sânt largi. Rădăcina nasului pornește într’un unghiu mic. Oasele obrazului răsar înspăimântător de ieșite. Rărbia e mică însă, blândă. Acest cap a fost desfăcut cu sabia de pe un trup hăcuit cu barda. El a stat aruncat pe câmp într’o zi ticăloasă. Sus inima! E singura rămășiță ce se poate vedea din Mihai Viteazul, și neamul românesc n’are destule bogății pentru a răsplăti printr’un strălucit mormânt cinstea ce i-a făcut-o acest om^[5].

De pe terasa înaltă de piatră, supt care se zice că ar trece un măreț drum boltit supt pământ, se vede, în lumina blândă a amiezii de toamnă, largul șes, străbătut de dunga sclipitoare a lalomiții, casele, turnurile albe ale Târgoviștii și, mai aproape, vârfurile, râpile dealurilor acoperite cu verdeață uscată din care răsar arborii golași ai livezilor ce încep a-și dormi iarna.

Orașele noastre vechi se alcătuiesc toate dintr’o cetate pe o culme de deal și dintr’un târg care se desfășură în vale. Se caută mai ales astfel de dealuri care se ridică de-odată în mijlocul unei câmpii netede. Apa care curge de-a lungul acestei câmpii e privită ca un neapărat adaus, de siguranță, în același timp, și de frumuseță. Astfel, lângă apa Sucevei, care se desfășură larg printr’un șes mănos, se înalță dâlma de lut galben; care poartă Suceava-cetate. Pe malul jos al râulețului Bahluiu, pe care-l soarbe de atâtea ori căldura verii, se ridică movila rotundă a Cetățuii, supt paza căreia s’a strâns la un loc, în cursul veacurilor, orașul lașului, Scaun de Domnie. Nu au altă înfățișare nici Bucureștii: jos, întinderea de pământ bun de pășune și de arătură; Dâmbovița-și poartă încet apele îngreuiate de mocirla locurilor joase; pe dealul de la Mihai-Vodă, unde a fost odată Palatul domnesc, înoit și în timpuri mai nouă, s’a pus, prin cetatea Bucureștilor, temelia marelui oraș care era să se dureze cu timpul. Craiova olteană are Jiiul în vale; pe înălțimile ce poartă astăzi case sărace, vor fi fost cele mai vechi clădiri de apărare; satul de supt ele a strâns negustori, țărani mărginași, slujitori, slugi, robi de la Curțile boierilor, de la deosebitele lăcașuri bisericești, și a putut ajunge oraș. Dintre Scaunele d’intăiu ale Domniei muntene, Argeșul poartă și astăzi pe o culme fărâmile bisericii Sf. Nicoară, care era paraclisul Curții în veacul al XIV-lea; casele se înșiruiesc de-vale și, dincolo de linia copacilor, trece între țermuri rupte, destul de înalte, Argeșul, care e aici încă o apă mică. La Râmnicul-Vâlcii, unde se întâmpla să poposească Domnii de peste Olt, — unul a fost și omorât aice —, o bisericuță păzește pe un vârf de deal, arătând unde au stat odată străjerii domnești; casele, livezile se strâng apoi în jurul Episcopiei, clădire mult mai tărzie; ceva mai departe linia Oltului se taie adânc. Dacă la Câmpulung e altfel, aceasta se lămurește prin faptul că aici Voevodul a fost numai un oaspete într’un oraș mult mai vechiu, făcut pentru negustori la un cap de țară, în gura unei trecători a Carpaților.

Deci și Târgoviștea a trebuit să înceapă de pe acel frumos deal, îmbrăcat astăzi ca și acum patru-cinci sute de ani în veselul veșmânt al viilor și încununat cu ctitoria lui Radu-cel-Mare, cu odihna lui Mihai Viteazul, Dealul prin excelență. Despre vechea biserică, de lemn întăiu, apoi de piatră, poate chiar dintru început de piatră —, care a fost acolo, n’avem, firește, nicio știință. Când, la 1500, Radu-cel-Mare, om de o evlavie deosebită, se hotărî a face în Târgoviște o biserică asemenea cu care să nu se mai afle una în tot cuprinsul țării, el trebui să dărâme aici, înainte de „a zidi și a înoi și a ridica din temelie”. Din clădirea umilă și fără frumuseță de la început, vine mormântul lui Vladislav Voevod din veacul al XV-lea, mort deci și îngropat în Târgoviște, căruia-i ridicară un ciudat monument în formă de sicriu Craioveștii, Barbu și Pârvu, împreună cu frații lor, pentru că Vladislav făcuse din tatăl lor, Neagoe din satul Craiovei, un boier al țării.

Această biserică a Radului-Vodă e de o frumuseță deosebită și nu stă mult mai pre jos decât cea de la Argeș. Clădită de meșteri răsăriteni, după norme bizantine, totuși, în proporții și în podoabe, cu un pronunțat amestec de înrâurire a Renașterii (de sigur că Venețieni au săpat frumoasa inscripție care se desfășură de amândouă părțile ușii), ea trebuie să fi avut însă altă înfățișare în cele d’intăiu timpuri. Astăzi, ea sufere de înălțarea prea mare, de căptușirea cu prea multe clădiri a zidului de împrejmuire, unde e acea școală a copiilor de trupă, clădită în vremea Domnilor Regulamentului Organic, și, pe lângă aceasta, ea a fost cu totul despoiată și prefăcută în lăuntru, scoțându-se și oasele morților, capetele lui Radu-Vodă și lui Mihai Viteazul, din morminte.

Necropola aceasta a fost înlocuită însă îndată prin cea din Argeș, făcută de Neagoe, urmașul lui Radu, pentru neamul domnesc cel nou. Dar Pătrașcu-cel-Bun, din neamul lui Radu, se îngropă aici, adus de la Râmnicul-Vâlcii, unde murise, și tot aici s’a adus capul lui Mihai, fiul Pătrașcului. În sfârșit, un tinerel Domn dintre Movilești, Mihăilaș Movilă, ginerele lui Radu Șerban, se odihni și el la Dealu.

Pe la sfârșitul veacului al XVI-lea însemnătatea trece de la cetatea de sus la orașul din jos, unde Mircea cel d’intăiu făcuse biserica îngrijită, ale cării însemnate urme s’au descoperit de d. Virgil Drăghiceanu.

Aici, încă din depărtate vremuri, stăteau amestecați Unguri, Sași și Români, poale, încă din veacul al XV-lea, Ragusani chiar, din depărtatul oraș de la Marea Adriatică. Toți aceștia erau în târgul adaus pe lângă domneasca cetate, în „târgoviștea” acestuia. Aveau în fruntea lor pe obișnuiții pârgari și județ, cari lucrau și scriau în numele „târgoveților”. Românii începură de la o vreme, prin veacul al XVI-lea, a birui și cu numărul și cu bogăția și cu însemnătatea: județ era pe la 1530-40 un Mitrea, care scria Brașovenilor, arătând că Târgoviștenii sânt gata să lase vechile legături de negoț cu Sibiiul și să vie în acestălalt oraș de margene, dacă li se va învoi a duce mai departe la clienții lor de pănă atunci marfa care nu s’ar putea vinde la Rrașov în curs de două săptămâni.

Biserica Ungaro-Sașilor, așezată în margene, Sf. Francisc, precum și o altă biserică, lot catolică, aveau de la o bucată de vreme numai foarte puțini credincioși, de și Mihnea-Vodă, din anii 1577-91, întărește vechile privilegii de scutire și stăpânirea asupra unor moșii din acest Ținut, precum era Șotânga. În schimb, răsar în deosebite locuri biserici de piatră ori numai de lemn ale Românilor de lege răsăriteană. Se numără multe,— pănă la patruzeci chiar: din cele făcute de negustori sau de boieri (căci Domnii de la Mircea Ciobanul încoace lăsaseră Târgoviștea, trecând la București, unde puteau fi mai ușor apărați și răsbunați de Turcii giurgiuveni). Din ele, cunoaștem numai Sf. Nicolae de jos, care păstrează toată vechea ei înfățișare.

Unul din Domnii acestui veac al XVI-lea care avea aplecări față de creștini, din Apusul cărora venia, — tocmai din Italia, a cării limbă o vorbia in versuri, și din Franța, unde fusese un curtean prețuit la Curtea lui Henric al III-lea —, Petru Cercel, își făcu pentru întăia oară case de locuință în oraș și pentru el, pentru Curtea sa clădi lângă ele o biserică. Aceasta trebuia să fie așa-numita „Biserică Domnească”.

Din case ca și din biserică n’a rămas nimic.

La 1595 răscoala lui Mihai Viteazul aduse după sine năvălirea Vizirului Sinan și cucerirea Târgoviști de Turci. Aceștia voiau să rămâie. Deci ei prefăcură bisericile în moschei. În același timp vechiul Scaun de Domnie fu întărit puternic. În locul vechii îngrădituri de pari bătuți în pământ, — felul obișnuit de a se împrejmui orașele noastre —, în câteva săptămâni se înălțară, prin mânile atâtor ostași, cele d’intăiu ziduri. Ele fură făcute după tradiția turcească, așa cum se poate urmări în Constantinopol, prin atâtea locuri, din bolovani înecați în ciment și încadrați cu cărămidă. Două porți, căptușite cu fier, apărau intrarea. Apa lalomiței fusese adusă în trei fântâni pentru vreme de asediu.

Când Mihai se întoarse din munți cu Sigismund Báthory, principele ardelean, el încunjură noua Târgoviște turcească și-i bătu zidurile timp de trei zile cu tunurile sale. O cuceri la urmă, dar în ce stare! Focul arsese atâtea din biserici, — și azi se vede^[6] fumul la biserica Sf. Nicolae. În niciun lăcaș dumnezeiesc nu se mai putea face slujbă: când trebui să jure credință, în 1598, trimeșilor Împăratului creștin, Mihai îi duse la Dealu, dar poate că o făcu și pentru a sta în biserica familiei, înaintea mormintelor tatălui și bunicului.

Ca un învietor al Târgoviștii trebuie privit Matei Basarab. De sigur că el a prefăcut biserica lui Cercel, de și inscripția mai tărzie nu spune aceasta. Aici s’a îngropat el întăiu, pănă i se duseră oasele la Arnota,— aici, unde-și coborîse oasele singurului său copil, ce purta același nume, și unde dormia un somn de veci, care n’a fost tulburat decât de mânile hoților de morminte, cumințea lui Doamnă Elina. Tot atunci Vasile Lupu, împăcându-se cu Matei, dădu Târgoviștii biserica, așa de deosebită, moldovenească și cu podoabe gotice, a Stelei.

Constantin Basarabul, urmaș al lui Matei, arată aceiași iubire vechii reședințe. Doamna lui, Bălașa, făcu din temelie biserica Sf. Vineri. Aici se petrecură ticăloșiile răscoalei celei de-a doua a Seimenilor, care nu jertfi numai o sumă de boieri, între cari bunicul lui Constantin Brâncoveanu, ci desgoli de podoabe toate bisericile, lăsându-li numai piatra zidurilor, cum se plânge un contemporan.

Biserica Sf. Nicolae, zisă Simuleasa, are drept ctitor pe un Vel Căpitan de Sârbi al lui Constantin-Vodă, pe când biserica, azi dărâmată, a Buziucăi purta numele unui Sluger, apoi Clucer al lui Matei-Vodă.

În zilele acestuia se astrucau morți în Biserica Târgului. Mai veche e biserica din Mahalà, unde zac boierii din Cornățeni, neamul vestitului Socol Clucerul din întâia jumătate a veacului al XVII-lea.

Când nu se ținea de războaiele sale îndrăznețe și nesocotite, Grecul care-și zicea Mihail și pe care lumea l-a poreclit pentru totdeauna: Mihnea-cel-Rău, locuia aici în bunele case ale lui Cercel, drese și adause de Matei cel gospodar. Din porunca lui, aici se măcelăriră alți boieri fruntași, în sunetele de sălbatecă bucurie ale tabulhanalei turcești, care „zise”, înăbușind țipetele de moarte, „pănă-i isprăvi pe toți”. Apoi, în 1658, Turcii, Tatarii, veniți să pedepsească pe vinovat, nu cruțaseră Târgoviștea nevinovată, și ei răscoliră pănă și cenușa omenească din fundul gropilor. Ceva din aceste stricăciuni s’a dres de Grigorașcu Ghica, Domn grec de neam, care nu locui însă mai ales în Târgoviște. El a pus să se învelească biserica și casele domnești.

Prin Brâncoveanu, nepotul lui Matei, Târgoviștea își avu ultimele zile glorioase. Biserica domnească fu făcută din nou, după regulele arhitecturii definitive din acest timp, la 1698-9. Tot așa, la Mitropolie același bogat și binefăcător ctitor ridică din nou ziduri mai largi. Casele domnești, de la care au rămas numai ruine neîngrijite, beciuri adânci, ferești goale, negre, lângă turnul chindiei, al străjii și cântecelor de seară, păstrat din multe reparații, pentru nevoia pompierilor, aceste case domnești au fost clădite tot de el, Brâncoveanul, care-și împărția vremea între București, Târgoviște și moșiile unde-și clădise palate ce mai trăiesc încă.

Pe vremea lui Constantin Mavrocordat, un foc pustii orașul părăsit de Cârmuire. Fără bunătatea lui Grigore Ghica al II-lea biserica domnească s’ar fi dărâmat. Fără Mihai Suțu din 1785 și soția sa, Sevastia Callimachi, — Româncă după mamă și după tată —, ploaia care curgea prin coperemânt ar fi distrus din nou biserica: Icnachi Văcărescu, poetul, sfătui pe cele două persoane domnești să cheltuiască pentru o reparație nouă.

E ultima oară când un Domn vrea bine Târgoviștii. Un alt Suțu, Alexandru, cel din preajma revoluției de la 1821, voi să iea orașului moșia și îndârji pe locuitori împotriva lui.

Vremurile nouă n’au dat Capitalei părăsite pentru totdeauna decât șoseaua lui Bibescu, de la margenea orașului la Dealu. De la dânsele, Târgoviștea așteaptă încă pietatea și îngrijirea ce i se cuvine.

2. De la Târgoviște la Câmpulung.

Ieșire din Târgoviște prin lungi mahalale curate. Spre Câmpulung pornește o largă șosea, care va fi dese ori întreruptă de drumuri desfundate și grunzuroase, de poduri pe care le-au luat apele de munte. Deocamdată însă linia albă se desfășură dreaptă și netedă, străbătută de cară ce se întorc de la târg cu deșertul, și merg încet-încet în pasul legănat al boulenilor mărunți cu ochii mari supuși. De-o parte și de alta, pajiște nouă, sămănată une ori cu cicoare și flori galbene desfășurate în raze, ca niște stele. Porumburile sânt înalte, vii. În dreapta, valurile albastre ale muncelelor; apoi pădurile se apropie, cu copacii în front des, prin care nu pot răsbate privirile. Dar sânt numai pâlcuri tinere, puțin înalte, care nu se pot asămăna cu vechii codri moldoveni, cu desișurile de brad ale Prahovei sau cu adâncimile de stejar ale Buzăului.

Mici sate rare, în care locuințile nu sânt de o potrivă. Găsești și coperișuri de stuh cu ochiurile sălbatece de geamuri mărunte ce se potrivesc cu dânsul. Dar de obiceiu șindila clădită țuguiat acopere păreți de gard și lut cenușiu, bine neteziți. Mai pretutindeni sânt împrejmuiri. Și aici roșul florilor de mașcat strălucește de departe pe polița dintre stâlpii cerdacului. Nu e ca în satele de moșneni din Buzău, dar e bine, mai bine decât în acelea dintre satele Prahovei care sânt departe de valea muncitoare a râului.

Locuitorii au cel mai frumos port din țară. Dacă țăranii din Neamț se înfățișează asemenea cu plăieșii timpurilor eroice, în cojoacele lor ca o platoșă și supt pălăriile lor cât o roată de car, aceștia din Dâmbovița, purtători de veșminte albe de pânză, bine strânse pe trup, și de pălăriuțe rotunde, sânt icoana cea mai deplină a Românului din munte, sprinten, vioiu și isteț. Unele cămăși sânt ca de borangic, și au dungi galbene în lung. Femeile se acopăr pe cap și se înfășură supt bărbie cu valuri de pânză sau mătasă supțire; cămașa, vrâstată cu roșu la umăr, e înegrită de arnici și luminată de nenumăratele puncte de aur ale fluturilor. Fota, încheiată înainte, e de o bogăție și de o felurime de linii în lung și de podoabe, toate în colori vesele: roșu, galben-deschis, cum nu mai poți găsi nicăiri. Și simțul firesc pentru artă se simte și în unele înflorituri în relief ale caselor, care acopăr păreții întregi și dau forme pe care noua artă secesionistă a Apusului se căznește a le descoperi astăzi.

Ca și în Neamț și Suceava, săteanul e și aici de o cuviință prietenească care înseamnă pretutindeni neamul nostru când e curat de amestecuri și n’a fost schimbat în suflet de destrăbălarea orașelor: în „bună-ziua” pe care ei o dau călătorilor nu e însă sfiala, umilința fricoasă a sătenilor din șes, deprinși să aibă stăpâni, cărora li sânt cu totul supuși. Cu cât înaintezi mai mult și te bucuri la vederea acestor alese însușiri, cu atâta Ținutul s’a împărtășit mai întins de viața cinstită, timp de mai multe veacuri, de sufletul mândru și războinic, foarte simțitor pentru dreptate, al moșneanului.

Ca și în părțile Buzăului, sânt aici multe cruci de piatră pe margenea drumurilor. Nime nu se atinge de ele, pentru sfințenia semnului îndeplinit în ele și, tot așa de mult aproape, pentru evlavia ce se cuvine față de strămoși, al căror gând și ale căror nume sânt săpate acolo în slovele lor bătrâne pe care nimeni nu le mai înțelege, dar pe care tinerii trecuți prin școli le știu că sânt cele din cărțile bisericești. Se pomenesc în buchi întemeietorii, aceia cari au „ridicat” piatra, soțiile lor, rude, părinți, Domnul din Scaun. Unele sânt foarte vechi, și, lângă fântâna de la Gemenea, am găsit o înaltă piatră, desăvârșit păstrată, care a fost pusă acum trei sute de ani, în 1597, de frații Buzești, cari amintesc în pisanie de Mihai-Vodă cel viteaz, de Doamna Stanca și de tânărul fiu de Voevod Petrașcu, care a domnit peste doi ani și el supt numele de Nicolae-Vodă. Dacă te oprești și începi a ceti, ești sigur să vezi apropiindu-se stăpânul locului unde stă crucea, vre-un înalt moșnean, bine clădit, cu fața triumfătoare de sănătate, de putere și de blândeță, care-ți va da o „bună-ziua” sigură și nobilă și te va întreba cu interes despre înțelesul slovelor pe care nu i le-a deslușit încă nimeni: el va înțelege perfect cele ce-i vei spune și va fi adânc stăpânit de măreția vechimii. Une ori va veni patriarhul în mijlocul familiei sale, rumenii băieți zdraveni cari au făcut școala și albele fete în haine bogate, care râd ștrengărește de vechile date și de Voevozii de demult. Dar astfel de pietre nu se mai ridică aici ca pe la Buzău, unde mai ales călugării urmează vechiul obiceiu al trainicelor pomelnice sculptate. Ca în Prahova, Dâmbovicenii și Muscelenii durează pentru sufletele lor și ale răposaților lor mici paraclise de lemn, foarte văpsite și pe din afară; se mai văd aici, supt mici copereminte de șindilă, cruci cu câte două aripi, tot de lemn, care se ridică din pământ odată cu lemnul din mijloc, de care se tot depărtează: toate trei scândurile sânt acoperite de icoane grosolane, — jos stă Adam făcătorul de rău, începătorul păcatului —, și de nume care se înădesc necontenit.

Ne oprim pentru amiazi la cârciuma unui sat unde, dintr’o casă însemnată cu inscripția „Proprietar Popescu”, ni vin necontenit sunete de clavir puțin așteptate într’un colț așa de depărtat.

Se culeg prunele din marile livezi care sânt aici, mai mult decât pășunile și lanurile și pădurile, caracterul deosebitor al Ținutului. Crengile, încărcate ciorchină, ale prunilor cu frunze aspre, fără strălucire, sânt ușurate de podoaba rodului lor. Săteanul, nevasta și toată casa sânt prinși la lucru. Coșurile se răstoarnă în carul ce așteaptă dincolo de gardul de nuiele sau de ostrețe foarte bine rânduite și prinse în cuie. Și e o bucurie pe vespile de aur, care, bete de zeama dulce, zbârnâie și înțeapă, și e o bucurie pentru copiii numai în cămașă cari-și umplu burticică de prune!

Unii, cari au strâns mai de cu vreme, au și întins prunele pe uscătoare. Alții, tot așa de harnici, au vărsat coșurile în buțile încăpătoare și înalte, unde fructele fierb și ridică de-asupra spuma roșietecă. Iar alții, cei mai înaintați, au și gustat din țuica nouă și-ți dau lămuriri de-ți poți rupe gâtul cu ele, ca acel moșneag care descria ca un drum „boboc” o coastă pe care puțini cai ar fi în stare să urce o trăsură plină. Dincolo de Geamăna treci Dâmbovița. Vechea noastră cunoștință bucureșteană, slabă, gălbăgioasă, împodobită cu poduri meschine și scumpe cheiuri pe păreții cărora cresc însă buruiene sămănate cu hârtii murdare, — e cu totul altfel aici, unde ea este încă țăranca vioaie, iute, cu sufletul curat. Nu o apă ruptă în șuviți ca lalomița, ca Prahova; într’un singur curs ea se azvârle peste prund și bolovani, împistrindu-se de spumă, sare peste piedeci albă de furie, mișcă mori jucându-se și amintește, prin neastâmpărul din vara liniștită, turbarea ce o cuprinde în primăvara cu toane, când cară pietroaie întregi, îneacă toată albia, sare de năruie șoselele și vuiește amenințătoare la pragul caselor clădite înalt. De-o parte, spre Muscel, o stăpânește un munte de piatră cu stratele albe, galbene, roșietece, sure, așezate așa de drept ca și cum o mână de om dibaciu, de uriaș cu bună rânduială, ar fi fost la mijloc. lar, dincolo, o tâmplă de deal verde, împădurit, stă ca o sentinelă în fața celei din oastea dușmană. Satul Lăicăi (urmașii lui Laico sau Laicău) arată case gospodărești, foarte trainic clădite: ele au mai toate câte două rânduri, amândouă pentru locuință, cerdace înalte, trepte de piatră. De la frumosul sat pornesc doi călărași, pe cai focoși cari zburdă, trezind șăgalnici nori de praf: când și când, la răspintii, la margenea lanurilor, la întretăierea drumurilor, pănă la ceasurile de noapte, când călătorești cu mâna pe revolver, vom avea acești tovarăși de cale, pe lângă cari s’a adaus un brigadier îmbrăcat țărănește, care face pe jos drumul de la Văleni la Câmpulung, îngrijind de calul său bolnav.

Acum sântem în Muscel, și îndată înțelegi numele acestui ținut. Muscelul înseamnă același lucru ca „muncel”, adecă munticel, munte mic, deci deal înalt, pietros. Și așa și este de aici pănă la Câmpulung, un singur muscel. Nu sânt dealuri de lut ca aiurea, ci treci pe pământ negru frământat cu pietricele.

Nu se văd risipituri, crestături, ruine, alunecări, ca în acele părți, ci pretutindeni ușoara plisă verde-deschis acopere totul, afară de îngusta linie jupuită a șoselei. Nu poți deosebi deal și vale, șiruri limpezi de înălțimi; toată întinderea e necontenit boțită, coșcovită, în cocoașe mari, care au nume și sânt numai câteva, și în cucuie mici, care sânt fără număr, care răsar la tot pasul și n’au niciun nume, firește. De cele mai multe ori sânt numai umflături rotunde, dar pe alocurea vezi și dungi, drepte ori strâmbe, muchi ascuțite ca o spinare de vită; în de obște însă. pare că-ți stă înainte o mare închegată în toanele frământate ale clocotului. Păduri nu se află nicăiri, livezile sânt numai în sate sau în raza lor, dar copaci răzleți, grupe, perdele se înalță pretutindeni, dând viață frumosului Ținut.

Sate mari nu se strâng, ci casele sânt presărate în toate părțile, stropite pe verdele dealurilor. Din vreme în vreme, trec cară încete, dar adevărata podoabă românească a Muscelului sânt călăreții, bărbați și femei, cari răsar pe o creastă și se pierd îndată într’o groapă, din care se ivesc iarăși în clipa următoare; în ei pare că învie priveliști din vechile vremi ale luptelor pentru Domnie, purtate în mare parte cu acești țărani. Turme de oi, câteva vite albe sânt sămănate pe priporul drumului mare, și băutura o dă râulețul ce fuge nebunatec, în adâncitura din stânga șoselei.

Se face seară în singurătate. Soarele a scăpătat după nori vineți. Încă odată, toate se aprind de o trecătoare lumină roșietecă, de o fantastică tristeță. Apoi din cerul rece întunerecul cade ca o ploaie de cenușă. De pe vârful unui deal se vede încă o înălțime verde, și, mai sus de dânsa, munții de hotar, în linie vânătă. Între dealul cel din urmă și Carpați e deschis „Câmpul cel lung”, care nu se zăreșle încă.

Urcăm dealul în noapte, pe jos, pe când caii, în urmă, aburcă din greu trăsura, sunând încet din tălăngi. Întunerecul creiază păduri și prăpăstii de-a lungul urcușului care nu se mai mântuie, cu șerpuirile șoselei pustii. Arare ori, un car înegrește înaintea noastră, venind din sus, și trece mai la vale fără niciun zgomot, ca o fantasmă. Un singur greier țârâie de două ori, ca de spaimă, în iarba săracă. Secerea lui Craiu-Nou e înghițită îndată de norii vineți pe cari-i aduce de la munte vântul iute, rece.

Și iată că de sus Câmpulungul apare cu șirurile-i de lumini, într’o îngustă linie dreaptă scânteietoare. Mult de-asupra, pe înălțimea de dincolo, păzește o singură lumină de păstor, roșie.

Și spre orașul care asigură acum, de așa de departe, coborîm drumul albicios printre livezi negre, printre case rar luminate și drumeți ce se strecoară tăcuți. Și trecătorii de pe podul de-asupra Râului Târgului, soldați, femei, par umbre rele, care pândesc și așteaptă. Numai lumina întreagă a centrului împrăștie norul de nelămurită tristeță care a învăluit pe încetul sufletele.

3. Viforâta. Mănăstirea din Deal.

Seara spre Viforâta, o mănăstire din vale, care nu se vede, pe când zidurile galbene ale Dealului stăpânesc peste toată întinderea; ți s’ar părea că mortul de aici și-a ales singur acest lăcaș pentru a cuprinde și mai departe cu ochii, domnește, pământul pe care l-a apărat cu sabia cruntă.

Drumul se înfundă pe lângă dealul cu viile și mănăstirea Sfântului Nicolae, printre casele de țară ale satului Viforâta, mărgenit de copacii bogați ai livezilor de pruni. Noaptea se coboară încet în lina învăluire a întunerecului răcoros, care înseninează sufletul.

Încunjurată de înălțimile verzi, înfășurată de livezi, vii și pădure, mănăstirea-și grămădește într’o adâncitură pătratul de ziduri, biserica nouă-nouță în reparația ei de dăunăzi și căsuțele răzlețe. E o veche ctitorie a lui Vlad-Vodă din 1530, dar din zidirea de atunci n’a rămas altceva decât zidul foarte gros, a cărui formă încă a fost adesea ori prefăcută. Un cutremur aduse clădirea din nou de pe la 1830, și acesteia i s’a dat acum câțiva ani, cu cheltuiala Casei Bisericii, spoiala din urmă. Icoana Doamnei lui Leon-Vodă, înaintașul lui Matei Basarab, îmbrăcată în argint suflat cu aur, destul de slab lucrată însă, această lucrare din 1631 nu se potrivește, cu toată găteala nouă ce s’a uscat abia.

Afară de această icoană, Viforâta are cel mai bun arhondaric din țară, întemeiat de Banul Grigore Brâncoveanu, cu multe odăi de dormit, un larg salon și o interesantă odaie turcească.

Petrecusem seara în acest cadru de veche eleganță a boierilor noștri, pe când stareța, înspăimântată de singurătatea-i fără apărare, istorisește pățanii de tălhari, lungul șir de prădăciuni și călcări din partea locuitorilor fără frica lui Dumnezeu ai satului vecin.,, Uite, domnule, nici bieții câni nu ni i-au lăsat în pace: unul umblă în trei picioare, altul hârcâie de tusă. pe al mieu l-au împușcat ca să-și răsbune”.

E privighere în ajunul Tăierii Capului Sf. Ioan. Policandrele cele mari sânt stinse în biserică; numai înaintea câtorva icoane chemate mai des în ajutor ard lumânările de ceară galbenă; altele luminează pupitrele unde maicile cântă răsfoind cărțile de rugăciuni. Chipurile veșnic cernite sânt mâncate de umbră. Troparele se ridică mai mult nesigure, false, obosite, într’un lung cântec fornăit care sfarmă toată frumuseța tremurătoare sau mișcată a glasului de femeie. Zidurile groase parcă izvorăsc întunerec și o apăsătoare jale, din care se desfac numai acele puține lumini sfioase și plânsul acela monoton al glasurilor obosite, șterse, ce vin ca de supt pământ.

A doua zi, căutăm prin păduricea nouă, prin viile țărănești, pe poteci și polecuțe, pe care dimineața le-a bătut cu firele de mărgăritar fără număr ale rouăi, calea la mănăstirea din Deal. Vederea se deschide, când în stânga, asupra strugurelui de clădiri al mănăstirii, când în dreapta, asupra turnurilor multe ale Târgoviștii, ale căror copereminte de tablă nevăpsită scânteie la soare, într’o veșnică tremurătură de argint. Sălcii dese ascund cu totul cursul lalomiței. lar clădirile galbene care cuprind acele moaște tragice, capul tăiat, desgropat al lui Mihai se înfățișează tot mai aproape, în sunetul de chemare al vechilor clopote, care vestesc astăzi tăierea capului marelui mucenic pe care Biserica-l numește Înainte-Mergătorul, — cum numim și noi, când visăm mai mândru, pe mucenicul nostru, care a fost în ceasurile sale de mărire „Domn al Țării-Românești și Ardealului și Moldovei”.

4. Potlogii. Găisenii. Căscioarele.

Când trenul se oprește mai mult timp la gara Titu, înzestrată cu vestite plăcinte și crafle, când, mergând la răzleața Târgoviște sau întorcându-te de acolo, rămâi să-ți îngâni urîtul așteptării cu acest titlu de glorie al localității, îți închipui că numele de Titu, care, pe lângă toate, sună și roman, acopere cine știe ce târgușor curățel, cu strada lungă și dreaptă a prăvăliilor încunjurată de tufoasa verdeață a copacilor bătrâni în cari se ascund ochiurile albe ale căsuțelor de țară.

Ci lasă aceste gânduri de poesie română și romană, călătorule, care, după gustarea neapăratei plăcinte, nu te întorci pe peronul cunoscut de toată lumea, ci ieși pe ușa ce se deschide asupra câmpului neted din această margene argeșeană a județului Dâmbovița.

O alee de copaci vânjoși duce la o fântână cu cumpănă, și de aici încep să se înșiruiască bietele și puținele căsuțe care alcătuiesc târgul Tot clădiri strâmbe de prin anii 1850-60, când satul începea să prindă aripi care n’au mai crescut de atuncea. Rare ori câte o grădiniță de flori sau altă podoabă arată îngrijire, gust de gospodărie bună. De alminterea, numărul caselor în care locuiesc particulari e foarte mic. În cele mai multe din aceste cocioabe cu coperișul deșelat sânt „autorități” sau așezăminte: școala, banca rurală, „plutonul jandarmeriei”, cu movili de fân în curte și mașcat roșu la fereastră, farmacia, judecătoria, o primărie cum nu se poate mai dărăpănată Prăvălii cu titluri mărețe se sprijină în față pe patru pari ca un moșneag cerșitor pe cârjă; firește că nu li se zice altfel decât, ca la orașe, în limba cea nouă, supțire: „manufactură de fier”, „magazin de coloniale”; prăvălia bărbierului se recomandă mușteriilor ei țărani ca „salon de ras, tuns și frezat”.

În fiecare Duminecă e la Titu zi de târg pentru țărănimea din împrejurimi. Așa e, deci, și astăzi. Slujba în biserica, zidită la 1863-4, cu un coperiș de lemn care se năruie, s’a isprăvit răpede și degrabă; lacătul e pus la curtea buruienoasă cu modâlci de morminte, cruci ieftene și câte un frumos „monument” adus de la București pentru vre-un mort de familie bogată. Tot așa de bine lăcătuite trebuie să fie la acest ceas, puțin înaintat, de dimineață și celelalte patru biserici, din satele ce sânt alipite la această comună.

O parte din sătenii de acolo au năvălit pe singura stradă, cu patru prăvălii „moderne”, de la Titu. În margenea drumului, lângă niște arii de grâu, s’a întins, supt șoproane și în cruda lumină a soarelui de August, marele târg de pepeni, cari zac pe lăvicere, așteptând cumpărătorii, alți țărani, cari-i drămăluiesc în mâni și-i ciocănesc cu luare aminte. Astfel s’a strâns o lume întreagă în albul port sprinten al Muntenilor, în cămășile bătute cu fluturi scânteietori și foarte îmbielșugat cusute cu arniciu roșu, în fotele tărcate și stricate de modă ale femeilor și fetelor. Altfel, nu e bucurie și mulțămire, de loc mândrie și foarte rare ori frumuseță. Despicând mulțimea oamenilor slabi și pepenilor rotunzi, înaintează, întrecându-se biruitor cu aceștia, trei fruntași ai vieții politice locale, rostogolindu-se mândru printre supușii lor. Îmbrăcămintea femeiască a orașelor e înfățișată numai de o fetiță care țupăie elegant pe margenea șoselei, într’o rochie scumpă. lar ca un semn al rânduielii ar fi, nu jandarmul plin de osânză care trece pe un cal ce se îndoaie, sămănând și prin aceasta, ca și prin mersul său potolit în marea căldură, a cămilă, ci prin poștașul curat și vioiu care găsește că e de folos să se grăbească pentru a împărți corespondența, aruncată de accelerat, a acestei „urbe” Titu.

De fapt, avem aici icoana unui sat căruia i s’a stricat rostul. Satul cel vechiu, numit Titul după strămoșul ce s’a așezat aici în lunca Argeșului, putea fi sărac și mic fără să-ți vie a râde de dânsul; la târg nu te poți uita fără să zimbești. E adevărat că nu-ți e scârbă de el ca de târgușoarele din Moldova, unde Jidovimea umple cu murdăria și harhatul ei golurile vieții noastre.

După ce am văzut toate măririle Titului și chiar cupeaua prăfuită care așteaptă înaintea unui „magazin de coloniale” unde se vinde vin acru și salam deochiat, țăranul de pe capra vechii trăsuri de oraș care ne duce arată că „s’a terminat”.

Ciudată vorba aceasta străină în gura birjarului de țară! Ai zice că a venit de la București cu trenul, prin vestita gară. Dar omul are un fiu care învață acolo, la București, și, zice tatăl, se îndeletnicește acum cu „tesa de licență”. De alminterea și celalt vizitiu, care duce pe tovarășii noștri, știe să vorbească după moda nouă și, odată, el spune suspinând că lumea nu mai e cum a fost odată, ci „s’a modificat”. Deci, nu se strică numai, în acest timp de năvăliri și de amestecuri, portul, ci și limba: vechea limbă curată se împestrițează prin vorbele care sosesc de-o potrivă din școală, din oaste, de la toate dregătoriile, de la toate afacerile și de la curtea proprietarului sau arendașului. Și, precum polcuța, fusta, barișul nu sânt mai frumoase decât cămașa înflorită, fota sprintenă și maramele, tot astfel acest jargon al civilisației, care începe a pătrunde pe încetul și în sate, nu se poate asămăna cu hotărîta și mlădioasa limbă, plină de sunet și de înțeles, a veacurilor trecute.

Cum ieși din hardughiile târgului în largul câmp de miriști și de înalte porumburi, de-asupra căruia se ridică arbori, răzleți sau în uriașe mănunche, pănă la pădurile ce vin din jos către lunca Argeșului, te afli între oameni și mai săraci, între locuințe și mai umile. Cel mai apropiat cătun, Cornetul, are numai căsuțe strâmbe, cu păretele din față prăvălit ca fruntea unui cap țuguiat, cu fereștile fără niciun fel de formă, tăiate în două, în patru, de lemne înegrite sau de bucăți de hârtie, care se întind une ori într’atâta, încât abia dacă rămâne neacoperit un colțișor de sticlă; fân, paie, panglici de scoarță scorojită fac un vârf frământat și mițos pe care te miri cum nu-l spulberă vântul când trece peste această șubredă calicie. În astfel de împrejurări, ar fi în zădar să aștepți o podoabă, o grijă a frumuseții. Pe văruială, care lipsește și ea une ori, se desfac doar numai urîte pătrate de margeni, tămânjite roșu și albastru. Împrejmuirea lipsește de cele mai multe ori. Casele sânt numai niște înjghebături țigănești de vergi și de lut. Câte o văcuță rătăcește, un porc urît scurmă. Cu toată Dumineca, abia găsești cămăși curate, și puțină lume va fi plecând din cătune de acestea, făcute cu pribegii și nenorociții de pe aiurea, spre marile sate vecine unde e horă și dragoste și zburdăciune.

Și încă sântem acum în vremea bielșugului celui frumos al naturii, când frunzele fără număr ale munților, copacii fără roadă acopăr suferința și ticăloșia. Ce trebuie să fie însă în goliciunea mârșavă a zilelor de toamnă, ori în revărsarea de ape a desghețului!

„Modernitatea” e însă și aici represintată. În capul cătunului, nu pentru el, ci pentru drumul mare, se răsfață un număr de zidiri trainice și frumoase ale negustorului român din partea locului, care chiamă lumea la „rachiu japones”, mai scump, deci mai supțire decât cel obișnuit, și la „salonul de dans”, care e o șură cu fereștile sparte.

Cu satul ce urmează, Odobeștii, încep însă casele, mai bine clădite și mult mai bine îngrijite, ale vechilor locuitori, strânși în sate mai mari; coperișurile sânt de șindilă măruntă neagră; păreții drepți, mai înalți, sânt străbătuți de adevărate ferești luminoase; între stâlpii pridvorului de lemn se prinde ici și colo o poliță pe care se răsfață mașcatul cu florile îmbujorate, de un roșu catifelat, luminos, vesel.

Tencuiala e prinsă în forme de un gust ales și foarte felurit, care amintesc săpăturile din piatra vechilor ușori de biserică. Foarte dese ori vezi coșare înalte, încăpătoare, clădite, în același timp, practic și elegant.

Odobeștii se numesc așa după strămoșul Odoabă (numele, de și rar, se mai întâlnește în hârtii vechi sau se poate descoperi în nomenclatura unor sate de astăzi). De aici mai curând decât din Odobeștii moldoveni ai Putnei și ai Bacăului va fi pornit acel Ioan Constantin Odobescu, gealep, vânzător de vite, care călătoria dese ori la Brașov pe la începutul veacului trecut. El a fost tatăl generalului Ioan Odobescu, din care s’a născut Alexandru Odobescu, scriitorul.

La câtăva depărtare de acest sat întins, cu multe livezi, trăsurile noastre se opresc amândouă la un stejar uriaș, cu trunchiul borchinos, pe care mai nu-l poți cuprinde, cu brațele rănite, rupte, drese, din care însă tot mai țâșnește în fiecare an verdeața nouă a frunzelor multe.

— Ăsta, zice vizitiul nostru, e stejarul lui Brâncoveanu. De aici începe moșia satului său de pe vremuri, Potlogii.

Și moșul de pe capra trăsurii celeilalte începe, în graiul său cam îngăimat, o lungă poveste încurcată, în care Voevodul mucenic, de a cărui moarte în depărtare știe ceva, e pus în vremea Rușilor de la 1830 și de la 1850, cari au lăsat pănă aici urme de groază. Brâncoveanu, crede el, era foarte bogat și a lăsat acolo, în Curțle sale de la Potlogi, multă avere ascunsă în pământ. Era și un om cuminte și pătrunzător, care-și făcuse supt tot pământul acesta un lung gang de fugă și adăpostire, care nu l-a scăpat totuși de peire.

— Pe-atunci, încheie el, erau oamenii mai puțini și era mai bine; trăiau mai larg.

Iar vizitiul nostru, grăbind sfârșitul poveștilor tovarășului său, încheie râzând:

— E! de astea știe el destule. Pare că ar fi un vraciu.

Un vraciu, adecă un medic și un găsitor de averi furate și un desgropător de comori, un om cu multe cunoștinti în lumea lucrurilor ascunse.

Satul care vine în capătul gardului copacilor înalți nu e însă Potlogii, ci înaintașul moșiei brâncovenești din timpuri, Văcăreștii, cărora li se zice, pentru apa care curge în margene, brăzdând cu șuvița ei neorânduită șesul gras de pământ moale, Văcăreștii ot Răstoacă, Văcăreștii după Răstoacă sau, în limba de astăzi, Văcăreștii de Răstoacă.

Casele sânt ca și cele din Odobești, decât care acestălalt sat mi s’a părut mai mic. Către apă, un vechiu zid de cărămidă dărăpănată încunjură o frumoasă biserică, al cării turn roșu e, neapărat, de lemn învelit cu tablă. De și părăsită, pentru stricarea coperișului, ea nu e atinsă, nici în zidurile, nici în zestrea ei de cărți. Pisania de de-asupra ușii arată ca întemeietor al ei pe un boier evlavios și bun din timpuri, harnic gospodar al moșiei pe care o căuta singur și cruțător cu simțire creștinească al oamenilor cari-i fuseseră încredințați prin voința întâmplării. Îl chema Constantin Nenciulescu și avea boierie de Mare-Pitar, pentru care și satului i se zicea mai de demult „Pitarul”. El a durat clădirea de piatră în 1784, dar și înainte de aceasta era aici o biserică, și, încă din 1764, cu douăzeci de ani în urmă, dăruia acestei biserici de lemn o Evanghelie din 1760 același Nenciulescu, pe vremea când, în tinereță, el era numai un fost Logofăt al treilea.

Fiu al lui Constantin Nenciulescu va fi fost Alexandru sau Alecu, un cunoscut boier, care fu pe rând. pănă după 1830, Vistier, Vornic de politie al Bucureștilor și, la urmă, Caimacam al Craiovei. Se pare că acest nou stăpân al moșiei a fost cel care a trecut-o unui tovarăș de Divan, lui Filip Lenș, foarte bogatul credincios al lui Vodă-Carageà, căruia îi plăceau oamenii cari știu să afle, pe orice cale, banul, pentru Domnie și pentru ei înșiși. Astfel satul, fericit supt Nenciulești, boieri de viță mai nouă, ridicați din mijlocul sărăcimii, încăpu în ascuțitele ghiare ale omului răpareț, care nu știa în toată țara mai bogați decât el, afară de bătrânul Brâncoveanu și de bancherul Hagi-Moscu, cei cu pungile multe. De și avea la 1828 titlul de Postelnic, Lenș nu se uita atâta la cinste, cât la folos, și averea-i crescu încă prin meșteșuguri ca arendaș al poștelor și Ocnelor și ca Mare Cămăraș al celui d’intăiu Domn pământean.

La 1813, spun însemnările de pe cărți, Lenș, un om care știa și el să gospodărească, făcea la Văcărești vie și livadă de pruni. La 1819, zic aceleași notițe, el adause viei o cramă și încunjură cu gard acele curți ale Nenciuleștilor, care se ridică și astăzi în coasta bisericii, adăpostind pe Sârbul Țvetco, care ține locul arendașului Panait Iacov, și el un Sârb, care petrece însă pe aiurea. Tot atunci, în 1819, el „meremitisi sfânta biserică” și o acoperi din nou cu bună șindilă de „lemn de brad”. Astfel și Lenș avea tragere de inimă pentru biserică, și pe una din foile cărților vechi își scrie numele, ca unul dintre cetitori, la 1825, fratele lui Lenș, — frate după mamă, Odivoiancă mi se pare, cununată sau necununată cu Lenș bătrânul —, Mihalache Teodorache, pe care trecerea lui Filip îl făcuse epistat al Agiei.

Săteni s’au adunat pe încetul, și biserica e plină,de veșmintele lor albe. Se uită la străinii cari au venit între ei, și ascultă cu multă luare aminte ce li se cetește și ce li se spune, amestecându-se și ei în vorbă cu plângeri îngânate, pe care le oprește răpede o uitătură de mustrare a vecinului sau șoaptele, țistuiturile de frică, care răsar din toate părțile, ba poate și vederea unui tânăr sătean care poartă lanț de argint la ceas, vorbește „de modă nouă” și pare să aibă un rost mai mare.

Printre bătrâni mai ales, se stârnește înduioșare și se înalță cuvinte de pomenire, când ei aud cuvintele lui Popa Preda din 1830, care știa bine că „degetele sale vor putrezi” și, de aceia, se ruga a fi pomenit de cine-i va întâlni numele pe cartea de slujbă.

— Popa Preda? Eu am apucat pe popa Preda, zice unul.

Și ține morțiș la siguranța lui, de și câte nuul mai tânăr începe a-l lua, cu porecle, la vale.

Acuma, urmașul popei Preda nu se vede ușor și nu-i mai vine gândul să ceară de la nimeni cuvinte de pomenire.

Sârbii de la Curtea cu ziduri înalte, cu câni răi și strașnice contracte de muncă, nu se mai uită către biserica robilor români din această Țară-Românească a lor. Buna înțelegere, avântul spre întemeieri și adăugiri s’au pierdut între săteni. Trebuie ca Statul să vie cu planurile și devisurile sale, pe care sătenii se grăbesc să ni le arăte, bucuroși că, într’un viitor oarecare, — căci lucrurile acestea de la Cârmuire vin tărziu și merg încet, — vor avea și ei unde să se închine lui Dumnezeu milostivul.

Îndată după ieșirea din Văcărești, se atinge Potlogii. Multe case, cu livezile bogate, acopăr o mare întindere. De-asupra lor cu mult se ridică două turnuri văpsite în albastru și uriașele ruine ale palatului brâncovenesc, privind bielșugul holdelor, încăpute pe alte mâni acuma, cu întunecații ochi ai fereștilor goale.

Nu mai poți privi nimic, nici buna clădire a caselor curate, nici zidirile mai mari, foarte bine ținute, în care se află spitalul, primăria, mai departe cele două școli, pănă nu te afli în trecutul domnesc, foarte fericit întăiu și prăbușit la urmă într’o nenorocire fără samăn de grozavă.

Biserica e vădit dreasă. Totuși recunoști semnele meșteșugului de zidărie din aceste vremuri. lată pridvorul pe șase stâlpi, cari au fost numai legați între ei cu zid, la reparația modernă. lată cele două rânduri de firide, care se urmează pe toată întinderea păreților, și iată frumoasa panglică împletită a zidului: cei cari au dres, s’au mulțămit a așterne văpseală galbenă peste o nouă tencuială și a vărga cu dungi roșii ciubucul încunjurător. lată altarul în cinci muchi. Iată, în jurul tuturor fereștilor înguste, cadrele de piatră săpată în flori și dunguțe, ca în împrumuturile de împodobire gotică din Moldova. Și turnurile de lemn și tinichea, ridicate pe un temeiu de zid, par destul de potrivite, cu toate că unul din ele e adaus, iar celalt a fost înălțat cu câtva. Înăuntru însă, nu te mai simți de loc în arhitectura brâncovenească: stâlpii cari despărțiau pronaosul de naos au fost înlăturați, și astfel s’a deschis un mare loc gol; în locul vechilor chipuri, care mi se spune că ar fi fost cu totul înlăturate pănă în vremea reparării, se văd icoanele largi și rare pe care cu multă bunăvoință le-a așternut cum l-a tăiat mintea pictorul italian Marchetti, care a lucrat și în București, la biserica Amzei. O catapeteasmă nouă pare săracă, joasă și șubredă. lar edițiile Sfântului Sinod au înlocuit cărțile cele vechi ieșite de supt teascurile unui meșter ca neîntrecutul Antim Ivireanul.

Greșelile se iartă însă, și în locul lor vezi numai o mare vrednicie necunoscută și nerăsplătită când afli că preotul mai tânăr din Potlogi, N. Mihăilescu, ajutat de primarul-notar, care e primar supt conservatori și notariu supt liberali, au cules pretutindeni, cu panahidă, banii ce trebuiau pentru a ridica din dărăpănare, murdărie și părăsire frumoasa clădire a lui Constantin-Vodă Brâncoveanu. Și, dacă rămâne o vinovăție, ea nu e de partea acestor harnici oameni simpli, cari nu s’au gândit că moștenirea morților se poate păstra numai, iar nu adăugi și preface, ci a Cârmuirii neghioabe, totdeauna neghioabe, care s’a deprins de mult a nu mai înțelege trecutul, de unde pleacă viața de astăzi, a nu-l mai respecta și a nu se osteni câtuși de puțin să-l păstreze; e vina Cârmuirii de înstrăinați cu sufletul smuls din pământul acestei țări.

Brâncoveanu era numai Spătarul-cel-Mare al Țării- Românești în anul 1681, când, fiind încă Domn unchiul său Șerban Cantacuzino, el înălță pe moșia sa Potlogii această biserică, închinând-o, ca o căpetenie a ostașilor ce era, izvorâtorului de mir Sfântul Dimitrie ostașul. Tot atunci și-a făcut el, de sigur, și strălucitul palat din preajma lăcașului de închinare.

Un palat-cetate, din care se poate duce un adevărat războiu împotriva slujitorilor domnești sau a năvălitorilor străini. Cea mai bună cărămidă deasă a fost întrebuințată, în rânduri așternute și prinse cu ciment tare, pentru a face un zid de o putere neobișnuită. El se vede în fața bisericii, aproape neatins, străbătut în această lăture a sa de o portiță prin care treceau, în diminețile de toamnă, când Spătarul, apoi Logofătul, Domnul petreceau serbători întregi la Potlogi, de culesul viilor, treceau, evlavioși în strălucitele lor veșminte de mătasă și catifea, stăpânul, soția lui, Marica, nepoata lui Antonie Vodă, și copiii cei mulți cu cari fusese binecuvântată căsătoria lor, băieții tuspatru: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, fetele cele șapte: Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Ancuța, Bălașa, Smaragda, precum și tot alaiul obișnuit să meargă pe urmele unui puternic ca acesta; treceau și se înfundau în biserica plină de mirezme și de cântări.

În colțul dintre acest zid de către biserică și cel de fațadă se înălța pănă acum vre-o zece ani un puternic turn de strajă, căruia localnicii îi ziceau „temnița” și despre care știu încă să spuie că era strașnic, întunecos, cu totul lipsit de ferești Nimeni nu s’a gândit să-l ție și mai departe, așa încât astăzi mari lostopane de cărămidă desprinse din el zac de-asupra gunoaielor cu care vacile și porcii deosebiților arendași ai familiei Băleanu (cel de ieri era Macedoneanul Goga, cel de astăzi e tot un Sârb) au acoperit locul, toată întinsa curte d’inaintea caselor, care trebuie să fi fost pe vremuri un raiu de grădină, ca în depărtatele țări ale Răsăritului.

Un turnuleț boltit stă de-asupra întrării; cămări pentru slujitori sânt potrivite într’însul. Zidul din stânga duce prin câteva portițe într’o altă curte mai mică, unde vor fi fost grajdurile, șurile, locuințile argaților. De-o parte și de alta a curții, case mari erau răzimate de înalta cărămidă a zidurilor. Astăzi ele zac în ternă sau au perit fără urmă.

Cum intri, ai în față măreața clădire de locuință a stăpânilor. E alcătuită din două rânduri; trei ferești sânt deschise în cel de jos, supt care se scobiau adânci pivnițe și ganguri lungi duceau pănă departe, tocmai pănă la viile de odinioară, se crede. De-asupra sânt trei ferești de mijloc și câte două pe lături. Rânduiala odăilor se deosebește foarte bine. Pănă și podoabele se pot înțelege deplin. Pe păretele din față chiar, se văd zugrăveli de foi făcute cu negru, apoi altele așternute pe tencuiala goală albă cu un fel de migmă negrie. Înăuntru, de-asupra ușilor și aproape pretutindeni întâmpini frumoasele ridicături în relief ale aceleiași tencuieli, prin care se închipuiesc trandafiri, frunze cu toate vinișoarele lor și tot felul de ramuri alergând în voie. E același fel de lucru care se vede pe păreții bisericii de la Fundeni, în margenea Bucureștilor, clădire a vărului brâncovenesc. Mihai Spătarul Cantacuzino, dar dincoace, la Potlogi, podoaba e făcută cu un gust mai ales. Sus, în fațadă, se păstrează desăvârșit cele două bucăți de stâlpi cu frumoasele căpițele, care sprijine un balcon de priveliște.

Astfel avem înaintea ochilor casa strălucită în care, acum două sute de ani, își petrecea zilele cele mai liniștite și pline de mulțămire unul dintre cei mai însemnați stăpânitori ai țărilor noastre: pănă și dulapurile din părete, cotIoanele pentru păstrarea hârtiilor și sculelor stau neatinse. Pare că a fost un mare cutremur care a gonit pe stăpânii domnești, poate adăpostiți undeva pe aproape, de unde se vor întoarce sigur pentru a vedea ce a rămas în picioare din bunul adăpost al sfintelor bucurii casnice cu care se hrănia sufletul lor, al tuturora. Pare că abia a trecut acel cules al viilor din 1713 care a strâns pentru cea din urmă oară pe copii în jurul bătrânului părinte, pe care tot în mijlocul acestor fii îl aștepta moartea pe depărtate țermuri străine.

Și totuși cine se abate pe aici? Doar câte o familie care caută vilegiatură ieftină. Un arhitect priceput și de gust, d. Clavel, a fotografiat acum în urmă Curțile brâncovenești. Despre ele însă nu s’a tipărit mai nimic. Ca și pentru biserică, Statul n’a arătat niciun interes pentru palatul care nu vrea să se dărâme ca să se facă din cărămida lui cotețe nouă pentru porcii arendașilor.

Și altfel Potlogii sânt un sat ca nealtele. Tăiat de strade drepte, bine șoseluite, alcătuit din bune căsuțe albe supt streșini negre lipite strâns una de alta, ținut, în sfârșit, foarte curat de la un capăt pănă la altul, luminat de felinare bune și păzit de sergenți cu pălării de vânători, el lasă cea mai bună amintire. Cu părere de rău îl vezi în urmă, luând acuma drumul spre Găiseni.

Și Cărpenișul, care vine întăiu în cale, e un sat bun. Biserica veche, de prin 1830, clădită de un polcovnic Orescul, e astăzi o dărâmătură cu coperișul căzut și cu însemnarea din frunte în parte sfărâmată. Icoanele atârnă încă pe păreți și se mai deosebesc chipurile ctitorului, soției lui și al unei fete, Smaranda, care, fiind menite peirii, ar fi, în altă țară, copiate de tineri pictori cu înțelegere pentru rosturile țării lor.

Satul are, în casa cea frumoasă din margenea drumului, un proprietar român, ridicat din straturile adânci ale poporului, și povestea, foarte răspândită, spune că la obârșia bogăției lui ar fi descoperirea unor chiupuri cu bani, cu bucăți de aur de câte „trei lire”, pe care d. D… ar fi avut norocul să le afle în pământul Curții brâncovenești de la Potlogi.

La Găiseni, ai în față ziduri de mănăstire, încunjurate de o întinsă livadă cu pruni, cu aluni turcești și aluni de țară, cu vie acum închircită și căzută în sălbătăcie, cu înalte suliți de floarea soarelui, ce-și întorc spre lumină rotocoalele de semințe între razele de aur ale florilor mari. Pe aici lucrau odinioară călugării schitului cu sălașele lor de robi, cari s’au amestecat astăzi între sătenii din casele curate sau trăiesc de o parte, în locuinți mai tot așa de îngrijite. De când însă ultimul călugăr s’a stâns și preotul a rămas singur în cuprinsul vechilor ziduri, gospodăria care a fost aice s’a stricat și irosit fără să mai fie nădejde că se vor întoarce vremile cele bune de muncă înfrățită cu rugăciunea.

Biserica de astăzi are cu totul altă înfățișare decât aceia pe care au înălțat-o, pe vremea lui Neagoe Basarab. jupânul Vintilă și jupâneasa lui Anca, ale căror mici morminte, frumos săpate, dar cam șterse de picioarele ce le calcă de patru sute de ani, se văd unul lângă altul în partea dreaptă a pronaosului. Despărțirea prin stâlpi între tindă și naos s’a înlăturat cine știe la ce reparație; zidurile chiar au fost prefăcute. Și, în sfârșit, Eforia Spitalelor Civile, de care atârnă biserica, de oare ce ea are moșia, a făcut neghiobia și păcatul de a da zugrăveala cea nouă în sama unui meșter jidov, care, pe lângă toate, nu se pricepea de loc, așa încât poate că în toată lumea creștină nu se află un al doilea lucru așa de hâd. Cât mai iute ar trebui suprimat acest scandal fără păreche.

Afară de mormintele întemeietorilor se află, de o parte și de alta a pronaosului, ale urmașilor lor, răposați în același veac și în cel următor, pănă la Stroe Mare-Ban de Craiova supt Matei Basarab. Un Grec dintr’o epocă mai nouă se află rătăcit lângă dânșii.

Ca mai toate bisericile muntene, ca o mare parte din cele cuprinse între hotarele României, și aceasta e lipsită de odoare mai vechi. A avut însă noroc de egumeni buni în timpurile din urmă, așa încât poate să arăte câteva lucruri scumpe: un policandru, o Evanghelie care vin de la dânșii. Prin anii 1820-30 se afla în fruntea schitului un Climent arhimandritul, din Pantelimon, care se laudă că „a făcut multe lucruri vrednice de pomenire”: el a fost apoi episcop de Argeș. Unul din urmașii lui a fost călugărul Iosif Naniescu, un tot așa de bun gospodar; el ajunse Mitropolit al Moldovei: bunul, cucernicul, iubitorul de cetire Mitropolit Iosif care s’a stâns, împovărat de ani, de binefaceri și de datorii, în anii din urmă, lăsând amintirea curată a unui om sfânt.

Acum chiliile călugărilor sânt goale: o parte din ele, mâncate de umezeală la temelie, se apleacă spre ruină; în altele stă preotul tânăr; una din odăi cuprinde o arhivă care începe cu registrele bine alcătuite și cusute de Climent; școala are, în sfârșit, și ea o încăpere: pe tabla, cu totul roasă, se văd ultimele socoteli trase cu multă greutate de școlari și școlărițe pe scândura albă de mult ce a fost scrisă și ștearsă.

Satul Găisenii are oameni voinici și frumoși, cari au păstrat și în îmbrăcămintea femeiască o parte din vechiul port. El s’ar înfățișa de sigur și mai bine dacă blăstămul stoarcerii prin arendașii străini n’ar fi căzut de multă vreme și aici. Cel care ține astăzi în chirie brazda și pe robii ei e un Grec, care nu-i mai bun decât ceilalți; pentru administrație însă, firește că e Român macedonean și om foarte cum se cade. Dacă Eforia n’ar cere douăzeci de mii de lei pe an pentru o așa de îngustă moșie, astfel de stoarceri ar avea și mai puțină îndreptățire.

Argeșul desparte vatra satului de a satului vecin, Căscioarele, una din așezările ce-și ieau numele după „căscioarele”, căsuțele ce se vedeau la începuturile lor.

Călătorii cu trăsuri merg, cale îndelungă, pănă la pod. Dar țăranii trec necontenit de pe un mal pe celalt cu ușoarele lor căruțe, cele mai multe înjghebate numai din lemn. Alegem și noi această cale, cu mult mai scurtă.

Ei între ei, oamenii se duc unii pe alții pentru câte un gologan. Nouă, ca străini, nu ni se cere nimic, rămâind să dăm cât vom crede de cuviință. După multă alegetre, căci trecerea nu e ușoară, ne oprim în sfârșit asupra unei căruțe sprintene pe care o trag doi căluți de rasă românească, mici, încălați și nespus de răbdători. Pe drumuri moi, la o parte de prundul șoselei care scutură, sântem îndată lângă Argeș.

Apa a crescut mult prin ploile din urmă, dar s’a întors simțitor în albie, lăsând mari întinderi de nisip umed, în care încep a se prinde roțile. Lin, supt crengile copacilor bătrâni, foarte frumoși, de pe malul celalt, unde totul e ascuns de perdeaua lor întunecată, râul călătorește prin ușoare încrețituri pe luciul său de argint. Abia ajunge pănă la genunche, dar, îndată ce ne prindem în el, putem prețui puterea lui, care face aproape să se poticnească picioarele cailor ce luptă și cu adâncimea cleioasă a stratului de mâl în care ei și căruța se prind îndată.

Doi dintre ai noștri trebuie să sară în altă căruță, care vine tocmai la timp, încărcată cu o familie de săteni: bărbatul, om tânăr și îndrăzneț, femeia, bălaie, zdravănă și frumoasă, și un băiețaș cu căciula lungă, căruia nu-i pasă de nimic pe lume. Astfel credem că am împărțit bine greutățile.

Dar e o greșeală: tovarășii trag prea mult. Pe când, după multe pocnete de bice crude și multe opintiri desnădăjduite căluții noștri au urcat malul Vlaștei, în lunca de copaci înalți, cealaltă căruță stă înomolită în tină, de o bat încet apele. Atunci, fără zăbavă și fără sfială, iată că femeia frumoasă se coboară în râu, sumete cămașa înflorită de Duminecă și duce caii de căpăstru, călcând sigur cu mușchi de fier. Ce frică poate să-i fie și de ce i-ar fi rușine? Pare că-ți trece înaintea ochilor, în această străbatere de vad singuratecă, luminată de razele roșii ale soarelui ce apune, o priveliște din cele mai vechi timpuri ale acestui pământ, când marile însușiri biruitoare erau vitejia și frumuseța.

Pe mal se întorc la noi prietenii, și căruța cealaltă pleacă iute fără să ceară nicio plată. Era vorba să mai vie la trecerea îndărăt a vadului, însă n’am mai văzut-o niciodată.

Dar nu s’a mântuit încă desbaterea cu apa. Sântem într’un ostrov numai, care e al copacilor uriași din liniștita luncă de poesie. Un alt braț, acesta îngust, ne așteaptă în curând. Și iată-ne acum înaintea altei vechi mănăstiri, în care iarăși n’a mai rămas niciunul singur dintre călugări.

Și aici este o livadă, și mai sălbătăcită și mai părăsită decât dincolo. O îngrijia și o îmbogâția odată profesorul Cordescu din București, care, în vremea lipsei celei mari a școlilor de sate, făcuse aici un așezământ de învățătură pentru copiii de țărani, un fel de Pomârlă munteană, cu școală primară și doi ani de gimnasiu. El își așezase băieții în chilii, pe care le prefăcuse după nevoile de astăzi, dar atât de șubred și de proaspăt, încât ele sânt cu totul pierdute astăzi.

În câteva odăi s’a oploșit însă arendașul, care e un Bulgar, de alminterea om politicos și Siret, care, mi se spune, face plecăciune adâncă și înaintea pădurarului și are șampanie gata pentru orice oaspete de cinste și de folos. Fără nicio socoteală și nicio dreptate, i s’a lăsat în samă toată curtea mănăstirii, unde tocmai o potaie de câni de vânat luase la goană un bou cu nărav de împuns. Sălbătăcia de la Găiseni cu sfinții jidovești are o păreche în sălbătăcia de la Căscioare, unde dulăii se zbeguiesc pe pietrele de morminte.

Una din acestea, lângă zidul din dreapta, poartă o însemnare în versuri care pomenește pe ultimul stăpân care a stat la moșie, între fiii pământului, Grigore Zădăriceanu, mort la 1838. Înainte de dânsul, la 1722, stătuse aici, pe lângă călugări, un Balotescu, Clucerul Mușat, care e îngropat de cealaltă parte, a bisericii, împreună cu Dumitra, soția lui. Iar în pridvorul deschis se odihnesc, supt strălucite lespezi lucrate cu înflorituri în cel mai bun stil, Neagoe Stolnicul, mort la 1505, și jupânul Radu, al cărui sfârșit a fost ceva mai tărziu, la 1545.

Ei trebuie să fi fost ctitorii. Biserica veche a fost însă simțitor schimbată la 1753, când egumenul grec. Partenie a făcut, din veniturile bisericii, un „meremet». Acesta va fi fiind acel călugăr foarte bogat despre care povestea spune că a fost omorît de hoți, cari ar fi aflat la el mulți galbeni ce-i agonisise, lurnați la un Ioc în chip de om. Domnul de atunci, unul dintre feciorii lui Grigore Ghica, precum și un ajutător, boierinașul Ivașcu, sânt zugrăviți în locul ctitorilor celor de la început. Sevastos, unul dintre cei din urmă egumeni greci, e înmormântat în biserică, supt o piatră ce poartă anul 1829.

Trecem, întorcându-ne prin satul Bulgarului, unde, lângă monumentul cu inscripție mâzgălită din badanà a sătenilor căzuți la 1877 pentru liberarea țării străinului de la Curte, un Evreu ține cârciumă și mărunțișuri, — „manufactură”, cum se zice pe aice. Întâlnim iarăși, în sărăcia încruntată și doritoare de a se răsbuna, oameni vânjoși cu foarte frumoase fețe. Într’amurg, luptând iarăși cu mâlul adânc și cleios, trecem Argeșul înapoi.

Pe la Românești, veche moșie a lui Barbu Știrbei, locuită acum numai de Țigani, și printr’un întreg șir de sate frumoase, se poate ajunge în vre-o două ceasuri la Ghergani. E stație de tren, care arată călătorului castelul lui Ion Ghica, parcul bogat ce cuprinde mormântul lui și, la gară, cea mai jalnică priveliște de chipuri țărănești șterse și stoarse.

Dar vizitiii noștri vreau să se întoarcă la Titu, și astfel străbatem iarăși, în noaptea ce se lasă, drumul de câmpie lină ce l-am făcut pănă aici. În cale, Potlogii strălucesc încă de lumini, și la han, unde s’a început jocul țărănesc îndată după plecarea noastră, în amiazi, se învârt încă, la sunetul arcușelor, părechi în haine de târg, în veșminte albe, în fuste invoalte, foarte bătătoare la ochi, și în cămăși cu fluturi, târgoveți, calfe, negustori și oameni ai cârmuirii, cari, aceștia, n’au să se scoale înainte de ziuă pentru a îndeplini munca sfântă a câmpului spre hrănirea păcatelor aproapelui pe care l-a făcut bogat și stăpân norocul.

---

1. Azi, d. Virgil Drăghiceanu a găsit în adânc palatul de cărămizi al lui Mircea întăiul (1939).
2. O reparație idioată a îulătural tot acest sacru trecut, și ea este o rușine pentru ignoranții cari au tolerat-o (1916).
3. Azi o acoperită de Comisiunea Monumentelor Istorice. (1939).
4. Acum e, în loc, un Colegiu de exerciții fisice ca în Anglia și de disciplină militară. Clădirile sânt însă incontestabil urîte și masa lor, încunjurând prea de aproape biserica, o copleșește. Ca de obiceiu, zidim fără orientare în mediul natural ori în acela al edificiilor anterioare (1916).
5. Mormântul cel nou, de marmură, în stil arhaic, e gata. L-a făcut Ministeriul de Războiu. El așteaptă însă gol ceasul când vom fi vrednici să coborîm în el, pentru odihna de care e vrednic, în giulgiul de glorie ce-i trebuie, pe strămoș (1916). S’a făcut cu toată cinstea cuvenită, regele Ferdinand coborând în mormânt crucea, desfăcută de la gâtul său, Ordinului numit după viteazul înaintaș (1939).
6. Se vedea. O reparație stupidă a distrus și această urmă a unui tragic trecut.