România mamă a unității naționale/Prahova

←Vlașca

România mamă a unității naționale de Nicolae Iorga Prahova

Ilfovul→

1. Ploeștii.

Ploeștii i-am văzut întăiu intrând într’o mulțime de studenți, la un congres al acestei bresle, în sunetul musicii și supt ochii îndreptați asupra noastră ai curioșilor și frumoaselor curioase de la ferestele caselor de o curățenie care pe noi, Moldovenii,,, Jidoviții”, cum ni se zicea, ne umplea de o uimire admirativă. Otelul „Victoria”, — falnic nume! —, ni oferi o ospitalitate care ni se păru, cu somnul nostru adânc de adolescenți, splendidă. Am văzut statuia Libertății, o cocoană mică de bronz, într’un colț de piață, și, pe când unul sau altul se aprindea la taifas revoluționar, noi, cari știam ce rol a avut în desvoltarea noastră drama de operetă ce s’a jucat aici la 1870, am râs din toată inima supt nasul grecesc al zeiței. Am văzut case drăguțe, curți pietruite, strade pe care frumuseța locală nu se încumeta să calce decât prea rar pentru sociabilitatea noastră expansivă, burghesi foarte cuminți și practici, cari nu se credeau de loc îndatoriți a cuprinde pe câteva zile în cercul familiei lor pe vre-un represintant al celor mai necoapte clase din „inteligența» națională. Știu iar că într’o stradă oarbă, înaintea unei căsuțe abia luminate, am făcut ovații, — nu mai știu cine ne pusese și cine se lupta să ne împiedece, — bătrânului politician Grigorescu, care mi se pare că nu s’a ivit și nu ni-a vorbit nimic.

După mulți ani, am văzut cu alți ochi Ploeștii, eu singur și fără ca orașul să aibă decorul festiv de atunci. De la gara largă, cu aripi întinse, o adevărată avenue între plantații, apoi între biserici și clădiri administrative. O piață, de unde porniau strade spre mahalale, în care casele aveau și geamuri murdare, trotoarele erau prea ascuțite pentru picioarele mele și lotul părea prea vulgar, hotărît prea vulgar.

Un târg stătea încă acoperii de pănuși de porumb și alte rămășițe ale mișcării de cară din timpul dimineații. Mi s’a părut un oraș urît care începe frumos.

Poate că acum, în comparație cu alte reședinți de județe, Ploeștii, cu mărimea și mișcarea lor, mi-ar părea altfel, dar atunci așa l-am văzut.

Și cred să nu-l fi văzul rău, nedrept. Ploeștii e, în adevăr, un oraș nou: înainte de Mihai Viteazul, care l-a făcut târg, nu era aici decât un sat, al urmașilor lui Ploe. Pe atunci chiar, el n’a însemnat nimic. Pănă mai dăunăzi, analele trecutului nostru nu-l știu. Amintiri istorice nu se leagă de el.

Pe urmă, Ploeștii nu s’au alcătuit din prisosul unor mari sate vecine. El nu s’a ridicat iarăși prin aplecarea boierilor către el. E un oraș de colonisare, cel d’intăiu dintre ele. Orășenimea lui, adusă de marele Voevod întemeietor, îmbogățită mai tărziu prin imigrări, îi dă acest caracter de colonisare, ca, oarecum, în Alexandria, în Turnul-Măgurele, în Giurgiu și Brăila. Iubirea pentru zgomot, îndărătnicia față de guvernele de orice coloare, oarecare brutalitate în apucături amintesc și ele această origine. Ceia ce nu înseamnă că e îndreptățit cineva să desprețuiască un mare oraș, cu poporația astăzi mai pe întregul românească și care prin munca ei practică îmbogățește și întărește țara.

De fapt, e un oraș mare ca poporație, ca bogăție, ca mișcare. El nu și-a găsit însă pănă acum nici hotarele, nici caracterul. Se pierde în mahalale curate și înflorite, pe alocurea, în Țigănii flămânde și tălhărești, prin alte părți, în livezi închise, în maidane, în străzi pe care ploaia le preface în canale ori băltoace noroioase, pe când, aiurea, fabrici nouă. „atenanse” și ateliere ale Gării uriașe, fabrica de petroliu Vega, noua Gară de Nord spre Văleni, îi fac margenea. Grădini publice, parcuri, piețe lipsesc prea mult. Are un măreț Liceu și o Prefectură în casă închiriată, o Primărie amestecată printre prăvălii, căsărmi miserabile, niciun Teatru și abia o sală de conferințe și întruniri^[1].

Putea să fie, cu puțină supraveghere și ajutor al Guvernelor de pe vremuri, un mare centru de gospodărie românească, Ardeleni veniseră de luaseră loc în piață cu prăvăliile lor.

Au venit, au luptat, în mare parte au căzut, ei de ei, cum li-a fost norocul. Clasa politică avea altă grijă: își făcea palatele de pe bulevard, înzestrate cu toate rafinamentele civilisației parisiene. Din București, de o parte, din Moldova, de alta. s’au abătut Evreii: negustori și samsari Au luat o parte din piață și luptă s’o iea și pe cealaltă. Afacerile de petrol, ridicând în sus o clasă de advocați care nu-și merită bogăția și nu știe ce să facă dintr’însa, căzând răpede în imoralitatea luxului de îmbrăcăminte, femeiesc și chiar bărbătesc, și al sporturilor de paradă, a umplut văile de străini de toate neamurile, cari au stricat și prețurile și moravurile. Ei muncesc, speculează, câștigă și se duc; de viața socială a Românilor, pe care o desprețuiesc, se țin departe. Evreul, care se furișează și pe lângă țăranul cu pogoane petrolifere și pe lângă Englesul, Americanul, Olandesul, Germanul care nu ni știe țara, oamenii, limba, și pe lângă advocat, căruia-i mână clienții, el rămâne, ocupă, anexează, domină. Toată societatea ploeșteană își presintă omagiile arhibogatului Max Șapira, și foițele locale se împodobesc cu chipurile și biografiile Evreilor triumfători.

Mihai Viteazul era în Ploești, „în Curtea sa din Ploești”, la 7 Iunie, apoi la 6, la 23 Iulie 1598, acum ceva mai mult de trei sute de ani. Între 23 și 25 Octombre 1599, tocmai trei sute șaptesprezece ani de atunci, au plecat de aici cele trei cete ale oștirii lui, de multe mii de oameni, spre pasul Branului și spre pasul Buzăului, — această din urmă ceată cu el însuși în frunte, — ca să iea Ardealul.

Pe locul unde a stat marele viteaz, Matei Basarab, unul dintre tovarășii săi de luptă de atunci, a făcut „sfântă și dumnezeiască biserică din temelie”, a Sf. Apostoli, pe care apoi, la 1742, o zugrăviau meșterii plătiți de un Brașovean, mare negustor, Avram, a cărui soție Ilinca își zicea „paniță”, jupăniță. „Biserica Domnească”, rău prefăcută, trăiește și pănă astăzi.

Negustori și meșteșugari pământeni ca și tovarășii lor veniți din Ardeal au ridicat apoi în epoca românească, de târg cu câștig și economie așezată, cu dragoste de biserică și școală, care ține pe la 1800 pănă după 1850, bisericile Sf. Pantelimon, Sf. Nicolae cel Vechiu, Sf. Dumitru, Buna-Vestire, Sf. Voevozi, Sf. Gheorghe, cu frumoșii stâlpi de lemn din pronaos, la care timpul nostru pretențios și fără gust a adaus câteva contrafaceri după biserica de la Argeș, tip, consacrat de ocrotirea oficială, al bisericii românești de lux, pentru oficialitate și lumea bogată.

Lângă Ploești, de unde te duce o bună șosea, se află pe șesul bogat, în vederea muncelelor împădurite, schitul Ghighiu, căruia i se zice și mănăstire, și cu drept cuvânt. Frumoasa biserică e încunjurată de pașnice clădiri gospodărești, cu coperemântul de șindilă supțire, bine așezată. În fată e o curte de intrare, cu arbori bătrâni, înalți. În fund, unde curge limpede un „izvor al tămăduirii”, se înșiră pomi roditori și via se mlădie pe haragi. Un gard trainic, — dincolo de case numai pe o mică întindere mai sânt ogoare mănăstirești, încunjură colonia de bătrâni: unul dintre cei mai vechi de zile, înfășurat în petece de șaiac, ca o scoarță de trunchiu secular, dă drumul, ca portar veghetor ce este, rarilor visitatori.

Ghighiul, a cărui biserică e prefăcută în timpuri de tot nouă, n’are un trecut însemnat. N’a fost aici vre-un ctitor vestit; în cămăruțele caselor șindilite n’a lucrat niciun cărturar cunoscut; de aici n’a pornit nicio operă literară, nici un manuscript frumos. Dar cercetătorii culturii monacale din secolul al XVIII-lea știu că a existai un schimb literar necontenit între deosebitele mănăstiri, că a fost o circulație vioaie a manuscriptelor învățătoare și moralisatoare. Activitatea desfășurată la Neamț a îndemnat astfel la lucru pe părinții din Cernica, și am găsit chiar manuscripte nemțene în această din urmă mănăstire. Tot așa călugări veniți din centre mănăstirești mai mari, mai luminate și mai harnice, au adus la Ghighiu cărți, tipărite și scrise cu mâna, une ori de o însemnătate deosebită. Cele mai multe au fost dăruite pe la 1830; celelalte au venit în deosebite timpuri de la persoane deosebite^[2].

2. Mărginenii. Drumul Târgoviștii.

De la Ploești o largă șosea, foarte bine ținută, duce spre Mărgineni și Târgoviște, tăind șesul pe care ploile l-au acoperit de câteva zile cu vesela catifea verde a primăverii tinere. Porumburi se mai păstrează încă, înviorate și ele de târzia binecuvântare îmbielșugată. Prin miriștile de grâu se înalță ierburi fragede. În fund, la stânga, muncelele se urmează câtva timp. albastre-închis în aierul limpede.

Frumoasa șosea e cu lotul pustie. Numai lângă Ploești trec, în neorânduiala oboselii, soldați cari se întorc de la exerciții: ei sânt urmașii acelor vânători cari s’au arătat vrednici prin vitejia lor de monumentul de bronz ridicai din partea orașului Ploești bunilor luptători din războiul pentru libertatea, pentru numele cel bun și viitorul tuturor. Blusele sânt pătate și rupte, mersul în voie n’are puterea de a impune a marșurilor de paradă, flăcăii nu caută să câștige prețuirea nimăruia. Dar din uitătura lor fără sfială, din alcătuirea mușchioasă a trupurilor deprinse cu munca se poate gâci că ei n’ar rămânea mai prejos decât înaintașii lor, veșniciți în bronzul recunoștinții.

Prahova se trece pe un lung pod de fier cu vergelele albe. Nu e un râu strâns în maluri, un bun gospodar cu socoteală, ci un risipitor nebunatec, care-și împrăștie la întâmplare bogăția; șuvițe largi de apă adâncă aleargă un timp alături, apoi se contopesc, desfăcându-se mai departe, pentru a găsi alți tovarăși de șerpuire neastâmpărată, brăzdând fel în toate chipurile larga albie de prunduri ușoare. Un păstor și-a oprit oile pe țermul cu iarba proaspătă, și el mână prin valuri, țiind-o de după gât, o oaie, căreia i se curăță lâna îmbielșugată.

Satele sânt puține. De la cel d’intăiu se văd numai câteva case din care nu alegi nimic: e Târșorul cel mic, pe când cel mare, în care astăzi clădirea de căpetenie e închisoarea militară, se vădește în stânga prin copereminte și turnuri de tablă roșie. Peste câtva timp, vine însă un sat deplin, un sat mare: sânt în el și copereminte destul de posomorâte, ca părul buhos al unui copil ce a plâns, sânt case a căror curte n’are niciun hotar, dar vezi destule clădiri de cărămidă, din cărămidăriile ce se întâmplă une ori în margenea drumului; păreții sânt împodobiți cu forme de tencuială, care înlocuiesc, cu mai mult gust, stucul de la orașe: fereștile sânt bune; curtea, împrejmuită cu gard de nuiele sau și cu uluci, cuprinde șuri, grajduri, pătule, bine clădite din pământ sau cărămidă și lemn. Crucile de lemn ale cimitirului se grămădesc într’o mică îngrăditură.

Acum o pădure mărgenește șoseaua, o pădure frumoasă, înaltă, deasă și mută. Arborii se cațără la dreapta pe povârnișul unor muncele joase. Ei par să se întindă pană departe în zare, dar în curând o poiană se deschide în mijlocul lor, la Mărgineni.

Odată slujitorii unui Domn rău călăriau grăbit prin potecile acestei păduri. Închisă încă drumeților, pentru a căuta și a da morții pe un bun boier bătrân, Postelnicul Constantin Cantacuzino. El află însă și trecu munții în siguranța Ardealului, care adăpostia și lăsa pe fugari să se întoarcă. Precum a făcut mai tărziu, în împrejurări tot ca acestea, fiul său Șerban, Postelnicul mulțămi lui Dumnezeu făcând o mănăstire în mijlocul pădurii prielnice; dar el nu clădi din nou, ci înfrumuseță numai vechiul schit al lui Udriște clin veacul al XV-lea. Lângă dânsa erau curțile încăpătoare ale bogatului urmaș împărătesc și ginere de Domn.

Înzestrată cu multe moșii, mănăstirea a dus o viață asigurată, pănă ce un cutremur îi dărâmă zidurile la începutul veacului al XIX-lea. Ea se ridică din nou altfel de cum a fost;, egumenii greci îi dădură, atunci și mai tărziu, pănă după 1840, colonete de tencuială, o văpseală bătătoare la ochi, icoane nouă și scumpa catapiteasmă de marmură nesculptată. Dar ei nu-i putură întregi liniile armonioase de la început, și din ceia ce au fost atunci Mărginenii nu se mai vede decât frântura de inscripție cu vulturul împărătesc, ce zace într’un colț, după ce s’a prăbușit prin cutremur din fațada dărâmată, o tavă de la Radu Paisie și cutare potir care înșiră, în bun lucru ardelenesc din veacul al XVII-lea, proorocii și sfinții săi de argint suflat cu aur.

În locul călugărilor, hoții locuiesc astăzi încăperile mănăstirești, ei lucrează pretutindeni în grădini și lanuri supt paza baionetelor țintite spre dânșii; ba unul dintre ei păstrează, și nu fără credință, scumpele odoare ale bisericii. Convoiurile desgustătoare se înfundă pe drumul ce încunjură zidurile puternice ale penitenciarului, și în tot locul vederea și lucrul îți sâni tulburate de ușorul sunet metalic al lanțurilor supțiri care stăvilesc setea de avânturi a osândiților ce se întrebuințează la servicii mai lesnicioase în lăuntrul temniții. Dar ei s’au deprins, și de sigur nu li mai aud sunetul.

Iarăși pădure deasă și singură. Apoi muncelele apar foarte aproape în dreapta, înaintând în drepte linii șerpuitoare, verzi pe acest timp, de arbori răzleți, de tufișuri, de iarbă luminoasă. Un nesfârșit lan de porumb se întinde ca o mare pănă la poalele înălțimilor. De cealaltă parte, sânt zăvoaiele din lunca Ialomiței, un nesfârșit prăvăliș de sălcii schiloade, care ascund în cea mai mare parte cursul răpede al apei crescute. Satul pe care-l străbatem e încă mai bine întemeiat decât cele din Prahova, și un hangiu român face să se zidească în margenea drumului o casă de oaspeți care poate sluji de model.

În fund răsare acum dealul care poartă în frunte mănăstirea Sfântului Nicolae, unde se arată oricui, Român sau străin, caraghios sau om de omenie, ca o jucărie interesantă, deșănțată, capul lui Mihai Viteazul^[3]. Un alt drum aleargă pe câmpie spre o biserică ascunsă între arbori, lăsând să i se vadă numai cele două turnuri albe. Cotim spre Apus, unde soarele săgetează ultimele-i raze fără căldură cu care aprinde rugul de lumină al serilor de vară. Trăsura taie pe rând șuvițele adânci ale Ialomiței, împroșcând stropi fără de număr, ce scânteie. Prin cufundări de mal se ajunge la un sat cu casele risipite și îndosite de vederi, din care au izvorît copii foarte bălani, cu ochii albaștri-deschis, limpezi ca o picătură de rouă: ei nu aleargă după trăsuri zbierând ca puii de Evrei din Calea Văcăreștilor, ci privesc cu sfială, mărindu-și ochii frumoși, sau zbucnesc de-odată într’un râs de argint, care e cea mai bună salutare ce poate dori călătorul.

Părinții lor sânt la lucru într’o grădină lungă de mai multe pogoane; toți sătenii par să fie grădinari, înlocuind astfel pe Sârbii din alte părți. Aierul miroasă a mărar și a ceapă, și în verdeața câmpiei se străvăd punctele de roșu înfocat ale ardeilor, lângă care varza cu frunza cărnoasă dă colori de verde lăptos, de albastru vânăt, catifelate ca acelea de pe gușa porumbeilor.

Din acest sat care hrănește orașul vecin străbați în bunele mahalale târgoviștene, neschimbate din trecutul lor depărtat. Lângă prăvălia vre-unui „cirezar de vite”, lângă căsuța modernă a unui advocat popular care se intitulează „apărător”, vezi, abia prefăcute prin câte o spoială, casele vechi ale boierilor, cu fereștile sus de tot și coperământul de șindilă, livezile multe, și vântul serii trece slobod asupra amestecului pestriț de căsuțe, de case boierești, de arbori, de biserici cârpite cu tablă modernă. Peste puțin ai trecut de cingătoarea de odinioară a zidurilor și te afli în lumea de mari biserici, de ruine și de clădiri nouă, foarte îngrijite, a Târgoviștii adevărate, Târgoviștea Domnilor și Mitropoliților trecutului, a boierimii nouă de funcționari.

3. Târșorul.

La vre-un ceas depărtare de Ploești e un vechiu „târgușor”, care a fost odată și reședință a Domnilor călători pentru judecăți și războaie: acelui loc i se mai zice încă Târgușorul, Târgșorul, Târșorul.

Înșiri întăiu căsuțele joase și strâmbe, acoperite cu paie, scânduri, șindilă fină rotunjită și une ori și tablă colorată, ale mahalalei ploeștene Sf. Tănase, cu o bisericuță de sat, nouă. Apoi tot înainte printre grâiele înalte cu spicele de bronz și adâncurile de aur roșietec, străveziu. Snopi zac pe alocuri în miriștea gălbuie. Departe, în dreapta, învăluiți de negurile ploilor de dimineață, se gâcesc totuși munții.

Doi stâlpi arată înainte drumul la Târșorul Nou și la stânga acela care duce la Vechiul Târșor. Amândouă se înfundă în bogăția lanurilor coapte, cu liniile de prăjini ale telegrafului.

Dacă-l iei pe acesta din urmă, te vei găsi de la o vreme în lunca foarte largă a Prahovei, care e și pănă acuma de un verde foarte tânăr; copaci rotunzi, singurateci și în mici tovărășii dese îl împestrițează. Mai mult sălcii moi, blânde. Printre dânsele se strecoară, rănindu-le, ramuri din Prahova iute, care se risipesc aici, stropind ierburile cele multe și îngânând viața satelor rare.

Pe un tăpșan uscat, clădit din vechi dărâmături de piatră și cărămidă, se vede încă de departe o biserică albă, care se pare nouă. În fund, la dreapta, alta mai mare, mai tristă, venind din timpuri și mai îndepărtate. Mai încolo sânt copaci de livezi, câteva copereminte roșii. Găsești, înaintând pe drumul de țară, căsulii coperite cu stuf și curți împrejmuite cu răchită, pe care se razimă copii năcăjiți și femei cu rochii de târg, roșii. Nu văd cârciumă, nici semne de horă, de petrecere a Duminecii. O biată biserică urîtă, la ulucele căreia se îmbulzesc porci flămângioși, e numai de dăunăzi, de pe vremea Mitropolitului Calinic Miclescu.

Toate la un loc fac Târșorul cel vechiu de astăzi, un mic sat fără de noroc, pe o moșie a Eforiei, arendată la exploatatori; abia e un sat, și odinioară a fost un târg, care a avut cinstea de a găzdui pe Domnii țării din vremurile luptelor celor mai mândre. Aceasta o spun cele două biserici părăsite, și iată ce se află de la dânsele.

Cea din vale, de la care s’a smuls o frumoasă inscripție din vremea lui Vlad Țepeș, arată prin țesătura ei de cărămizi care formează desemnuri în ciment, prin brâiele de altă cărămidă rotundă și de cărămidă în colțuri, prin frumuseța absidelor exagonale, că a fost înălțată, așa cum se vede, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, când norme moldovenești stăpâniau arhitectura munteană. Pe atunci, în epoca Mirceștilor și a lui Mihai Viteazul, Târșorul nu mai era de mult ceia ce lusese: Domnii nu mai stăteau aici, țintuiți fiind în București de bănuielile Turcilor. Izvorul de bogăție al negoțului secase și el. Dar Târșorul era încă destul de însemnat pentru ca să se simtă nevoia de a ridica din nou, în altă formă, biserica orășelului de lângă Prahova.

Îndată însă veniră furturile sălbatece ale Tatarilor porniți împotriva lui Mihai Viteazul, și Târșorul fu măturat de pe fața pământului.

Biserica din vale, care arsese, rămase pustie pănă în ziua de astăzi, iar pe dâlmă mucezia cetatea Domnilor luptători.

Peste vre-o șaizeci de ani însă ajunse Domn muntean un boier din aceste părți. Antonie-Vodă din Popești era fiul unui căpitan Neagoe, care slujise prin aceste părți lui Matei Basarab. Era un bun bătrân cucernic, trăind în sărăcie și frică, supt privigherea fiului său numit tot Neagoe. Își îndura Domnia și-și aștepta moartea. Spre a i se pomeni numele și cârmuirea, spre a rămânea totdeauna în amintirea acelora din cari pornise spre culmi primejdioase, el acoperi cu o biserică maldărul vechilor dărâmături de cetate.

Dar nu trăi să-și vadă gata ctitoria. Biserica fu mântuită numai după vre-o douăzeci de ani de acel bogat și râvnitor Constantin Brâncoveanu Voevod, care ținea pe Maria, fata lui Neagoe și nepoata de fiu a lui Vodă-Antonie.

Nu trecu mult însă și ruina cuprinse și această clădire. Ea a mai fost dreasă după 1800, precum dovedesc ieftenele podoabe de tencuială văruită ce se văd încă pe din afară. Dar ele nu împiedecară risipa. Astăzi turnul e căzut, coperemântul spart; pe încetul se șterg de ploi chipurile lui Antonie, cu căciula ostașului în cap, lui Neagoe, care poartă un calpac de căpitan cu surguciul înalt, pe când brocardul cu flori de aur îl înfășură în falduri, al soției lui, al copiilor, al fiului Pană, care a fost boier mare, al fiicei Maria, Doamnă, și, lângă ușă, al lui Constantin-Vodă Brâncoveanu însuși, purtând încă o frumoasă barbă neagră, rotundă.

Jos în vale pasc vitele între răchiți și un ciobănaș orfan, sălbătăcit de singurătate, le chiuie și le fluieră, pe când, cocoțat pe o fereastră spartă și despoiată, el urmărește de aproape isprava de cetire ce facem.

Un Bulgar de la o grădinărie ni spune, cu un glas ce-i iese greu din gâtlej, pe unde se merge la Târșorul-cel-nou. E pe drumul cel nou, foarte pietros, de prund proaspăt, care aleargă în margenea păduricii.

Drumuleț pustiu, cu prundul înalt și neorânduit; pădurice măruntă, mută; de o parte și de alta, lanuri vesele de meiu păsăresc sau „prighie”. Cel mai minunat bielșug de flori înalte de toate colorile, învălmășite în uriașe mănunchiuri sălbatece. Numai așa un an de îndurare poate îmbrăca atât de darnic câmpul supt umbra copacilor tineri.

Dincolo de vârful pădurii începe satul cel nou al Târșorului. E mult mai mare decât celait, are și gospodării bune; dar și aici serbătoarea nu trezește nicio bucurie.

În fund, vechiul zid, păstrat în întregime, de cărămidă tare și deasă, încunjură o biserică făcută din temelie pe la 1860, în forme ieftene și slute, pe locul unei clădiri a lui Matei Basarab. Mai departe, lângă o poartă, se vede o grupă de soldați și un ofițer, care se dovedește cel mai îndatoritor călăuz.

— Aici, spune birjarul, e închisoarea militară pentru soldați din toată… Europa!

Vedem această nouă mănăstire pentru înfrânarea, pănă la doi ani, a soldaților nedisciplinați, a desertorilor, a Țiganilor cari nu-și pot păzi, pentru motive străine de dânșii, nici gura, nici picioarele. O curte e plină de dânșii, cari par oameni cum se cade în cea mai mare parte, băieți fără minte și fără noroc. De jur împrejurul unei mari curți cu buruieni se deschid porțile atelierelor de fierărie, pielărie, „ciorăpărie”, unde ei lucrează pentru a-și trece vremea și pentru a folosi soldaților celor amărâți.

Drept înainte, prin satul „slrăjnicilor”, ceia ce pare să însemne aici al paznicilor, trecem spre Ploești în căldura ce prinde să se deștepte la amiazi. De la nobila capitală moartă trecem la marele centru de negoț puțin cam vulgar.

4. La leagănul Filipeștilor.

Pe marea întindere netedă din margenea Ploeștilor un drum de țară îngust fuge, alb, printre porumbiștile însemnate în margene cu var ca să sperie ciorile flămânde. Orașul s’a pierdut răpede în urmă, cu turnurile de biserici și uriașele coșuri de rafinării. În dreapta, în stânga, nici urmă de sat. Rar, câte un om în cale. Apoi câteva case și o cârciumă în margenea Prahovei: e Nedelea. Apa curge pe largul pat pietros, mai largă și albastră decât toate cele care udă aceste povârnișuri și line șesuri care se numesc după dânsa.

Pe celalt mal începe a sui un târg de țară, asemenea cu Vălenii-de-Munte, prin înfățișarea sa patriarhală, prin buna liniște, pacea creștină și românească din el. În margenea lui însă, o uriașă ruină de cărămidă merge pănă în râpă. Se înțelege bine rânduiala celor două caturi. Împărțirea odăilor, rânduirea celor două aripi pe laturile clădirii de căpetenie care înaintează asupra drumului din târg. Vezi chiar de-asupra fereștii noi din față câteva linii rămase din vechiul cadru de tencuială tare.

Adunătura de prăvălii, dintre care se ivesc și case boierești cu două rânduri, se chiamă Filipeștii-detârg, în deosebire de alți Filipești, cari, aflându-se supt codrul ce mergea pănă la muntele hotarului, bun pentru pribegirea iute și sigură a boierilor mari, urmăriți de avanii Domni străini, lacomi și sângeroși —, se zic: Filipeștii-de-pădure. Cât privește măreața ruină, n’ai decât să întrebi pe oarecare din „jupânii» ce stau la tejghea, și el îți va spune răspicat și cu mândrie:

— E casa Filipeștilor.

Dacă vrei, acum, să înțelegi și mai bine, lasă „strada mare”, și, încunjurând conacul ascuns în pomi, în iarbă, în flori, al arendașului, — doar n’o fi cine știe ce fost slugoiu boieresc, pătimaș, bădăran și crud! —, întră pe drumul ce se strecoară între noul „spital jubilar”, încă în construcție, și biserică.

Aceasta pare nouă dintru ‘ntăiu. Nimic în stil sau în podoabe nu spune vechimea. Dar trei cruci împrejmuite cu grilaj de fier arată cum s’a mutat altarul. Iar, dacă întri în biserică, afli cărți de la Răducanu Slătineanu de prin 1780, care se mâudria că vine, prin Cantacuzini, din Domnița Elina, fiica lui Radu Șerban; afli un exemplar din strălucita Evanghelie greco-românească de la Snagov din 1693, pe care mâna meșteră a învățatului boier și scriitorului original Constantin Stolnicul Cantacuzino a însemnat leatul când a făcut acest dar. În sfârșit descoperi într’un colț din pridvor o piatră, cu săpături de evangheliști și sfinți, care spune povestea clădirii.

Deci, întăiu ctitor aici a fost bătrânul Cantacuzino, Postelnicul, soțul acelei Domnițe a vechiului Domn viteaz: al lui a fost de sigur și acel palat pe care nu-l dărâmau arșițile, ploile, ninsorile. Tovarăși la clădirea lăcașului de închinare i-au fost vecinii de moșie: cei d’intăiu Filipești mândri, bogați și puternici, cari prin jocul banilor se oploșiseră la Bucov ca și la Comarnic, ca și, în sfârșit, aice în Filipești, de la care și-a luat numele Dumitrașcu și fiul său, Pană. Acesta ținea atunci, în 1632, pe o Preda, dar peste puțin el luă pe fiica atot puternicului Cantacuzino, pe Marica. Și cronicarul Căpitan a fost fiul lor.

La doi pași se ascunde în verdeața mulților pomi bătrâni, în aromitoarea năvală a florilor, în pacea umedă și cam tristă, casa în care a stat omonimul acestuia, Vistierul Constantin Filipescu, boierul lui Constantin Ipsilanti, mâna dreaptă a Rușilor ocupației, prigonitul, surgunitul, deposedatul lui Vodă-Carageà. Paraclisul, — mai vechiu decât dânsul —, în care se închina acest boier cu multe legături, rosturi și unele păcate, e păstrat încă fără nicio schimbare, și pe altar stă o altă Evanghelie din 1693 a lui Antim, Evanghelie strălucit legată, pe care se înfrățesc pecetea cu leul a străbunului și însemnarea pusă de mâna strănepotului.

Supt încă unul cu acest nume, moșia s’a pierdut. Casa e lăcătuită: doarme cu storurile trase. Slugile neplătite se îndeasă în odăile din curte. Pecețile sechestrului se văd pretutindeni. Și cei de acolo se întreabă pentru cine s’a strâns și se va strânge bogăția recoltelor anului.

La ieșirea din sat, se văd în dreapta coșurile de fier și reservoriile din Băicoiu^[4], cu o bisericuță mai veche pe moșia Ghiculeștilor, cu gara în margene; în stânga, se deosebesc bine Filipeștii-de-pădure, cu lăcașul pe al cărui părete interior se înșiră în cea mai bună zugrăveală chipurile membrilor familiei. În față, zărești peste puțin casele, foarte bune, ale Călineștilor.

Biserica de aici datează din vremea lui Matei Basarab, cum spune, de-asupra ușii, o ștearsă inscripție-pomelnic, care dă nume fără însemnătate.

Peste puțin și acest pământ ajunse cantacuzinesc, ca și o parte din Filipești, ca și Floreștii apropiați, în cimitir, neînțeles de părăsită și lipsită de îngrijire, se vede piatra de mormânt a unei copile din acest neam, moartă în 1857.

S’au adus reparații esențiale clădirii, care s’a făcut mare, înaltă, cu trei turnuri de fațadă. Dar o minune a făcut ca arhitectul reparator, — de prin 1840, să fi înțeles că în această țară este o artă, ale cării învățături trebuie urmate și datinile ei respectate. Jocuri de cărămidă aparentă, discuri de smalt verde, de o formă particulară, fac din biserica de la Călinești, de și prefăcută, o clădire frumoasă^[5].

5. În împărăția petrolului: Țintea. Băicoiul. Floreștii.

De la Lipănești, pe valea Teleajenului, drumuri cotite duc la șoseaua cea mare a Predealului.

Apa se trece într’unul din cele mai frumoase puncte ale cursului ei. Sălcii bătrâne își mișcă în freamăt pletele de argint de-asupra râului care curge limpede, într’un mers lin. Pănă departe se înfundă, în dreapta și în stânga, zarea pustie.

Apoi dincolo de Plopeni, cu case sărăcuțe, puține, răsbați prin pădurea de înalți stejari drepți, în umbra cărora flori de câmp se îndeasă supt cerul de secetă care aici, în răcoarea codrului, și-a pierdut puterea istovitoare. În revărsări de apă se scaldă sălcii tinere și mulțime de flori roșii. Toporul „Nemților” a rărit desișul, și vor trebui mulți ani pănă să se înlocuiască uriașii căzuți. Taina adâncurilor s’a luminal, dar și după risipa războiului stejărișul păstrează înfățișarea lui de templu imens al puterilor nevăzute și nenumite.

La capăt răsar vârfurile de șchele din Țintea, pădure seacă și puturoasă a industriei moderne, lacomă de câștig iute, chiar și cu distrugerea naturii. Acolo omul se îmbogățește prin lefi mari, se „cultivă” cu îmbrăcăminte de târg și cu idei socialiste, de care în fond n’are habar, fiindcă aceia e metafisică nemțească grea și pentru capete de cărturari, dar ajunge, și prin aceeste teorii, supus unor stăpâni străini.

E de mirare cum la atâta spor al producției satul, care se împărtășește de lumina electrică transmisă prin înaltele eșafodaje de fier de-a lungul șoselei, n’a folosit mai mult. Ici și colo case noi, cu numele proprietarului săpat în lemnul porții frumoase. Încolo vechea alcătuire în paiantă, pe care o înfrumusețează și aici, ca în tot ținutul dintre Teleajen, Doftana și Prahova, întipăririle pe tencuială: linii împleticite supt coperiș, privazuri la ferești, frunzișuri răsfirate între dânsele. Une ori gospodinele au avut ideia nenorocită de a văpsi toată această împodobire în colori tari: albastru, verde, roșu.

Dar n’am văzut nici biserică frumoasă, nici școală mare, îngrijită, nici casă de sfătuire și petrecere pentru oamenii prin cari strâng atâția bani exploatatorii cu firme românești și francese, cari, — adesea iubiții noștri Nemți d’inaintea războiului, cari și acuma „nu știu românește” —, calcă, întrând în exploatări, cu pasul sigur al „plantorului” american de odinioară, domn peste negrii lui. De Sântă-Măria Mare nimic care să arăte serbătoarea decât un grup de codane cu fețele pe care s’a așternut gros sulimanul. Ce lucruri mari și bune s’ar putea face aici, cu iubire pentru acest popor bun și răbdător!

La Băicoiu urmează terenul de ocupație economică străină, cu toate consecințile lui. Din vechea curte unde a stat Alexandru-Vodă Ghica și care a trecut pe urmă asupra princesei Trubețcoi, o Ghiculeasă prin naștere, nu s’a păstrat decât puternica, impunătoarea încunjurime de ziduri. Locuințile de astăzi sânt niște șubrede construcții moderne, în care locuiesc funcționari de la societățile de petrol Strada a tăiat în două parcul frumos de pe vremuri: o parte a rămas legată de biserică.

Această biserică însăși a fost refăcută în stil… gotic. Piatra de de-asupra ușii trențuită de vremuri, e prinsă în zidul din stânga: se deslușește că pe locul clădirii primitive, din 1787, s’a ridicat o alta la 1828. Astăzi, după trecerea civilisației germane, nu e decât o biată ruină, pe care proprietarul actual, d. D. Sfetescu, n’a avut vremea s’o repare. Icoanele stau zvârlite pe jos, și zidăria se desface. Afară, cai, boi pasc din plantațiile grădinii domnești. Se pare că în localitate, unde este școală, nu se află nimeni care să se îngrijească de lucruri atât de puțin însemnate. Am relevat două inscripții de mustrare ale unor visitatori simpli: unul amintește proprietarului datoria lui, celait spune că, și în ruină, tot casa Domnului este aici.

Mai departe, prin dumbrava de sonde care vâjâie și pufnesc, se trece în curmeziș pănă la o pădurice de stejari înfiptă în pământul roșcat, sfărâmicios. Iar tocmai la capăt, unde Floreștii desfășură un front de fabrici și cazane de petrol în fața livezii bogaților proprietari — aici se înfige societatea Sospiro lângă „Columbia” de dincoace —, pe câmpul cel ars de soare se întinde, după o datină care e probabil încă din veacul al XV-lea, când și Domnii veniau pe aici și făceau scrisori datate Florești, zborul, bâlciul de Sântă-Mărie.

Din toate părțile aleargă fetele gătite ca de petrecere, mai toate după „moda nouă” (sânt unele care se laudă că au acasă și câte cinsprezece asemenea produse ale croitoriei rurale „elegante”). Pe o mare întindere de loc neted se grămădesc căruțele cu cai mărunți, ici și colo câte un car cu boi, pe lângă măgărușii Țiganului înhămați la vehicule informe, pline de borfe murdare și de copii mai nespălați și de cât dânsele. Etalaje improvisate înfățișează pe prețuri mari ceia ce au mai prost prăvăliile din Câmpina, și în jurul lor se adună fetele noastre cu obrazul pudrat, cu coafură și cu rochiile trandafirii, albastre, lângă negrele cărturărese cu fețele tuciurii, cu câlții încârlionțați și cu fotele roșii. Supt frunzare veștede s’au instalat cârciume provisorii, unde vânzători, cumpărători, pungași și cerșitori suspină, icnesc și chiuie în sunetul vioarelor unor lăutari din speța cea mai flămândă. Industria rurală e represintată prin fluiere strâmbe ori prin panere nepieptănate. Iar spectacolul îl dau panorame înjghebate din nimic și bojdeuca unde se oferă admirației publice boul cu „două guri”, legat supt fălci ca să poată mânca, și calul „care dă bonjur”.

Din vechiul „zbor” pitoresc, cu numele slav milenar, cercetat de săteni și sătence în porturile îndătinate și chiar de patriarhalii boieri din împrejurimi a rămas, supt paza vre unui jandarm pleșcar sau idiot, această țigănime…

Nu se poate zice că educația poporului nu înaintează. Dovadă și tineretul din Câmpina cu floarea roșie a socialismului la chiotoare și publicul

„burghes” internațional și interlop care, cu șăpci, ochelari, voaluri, mutre și boturi, vâjie cu automobilele turbate pe șosea, mergând să facă la Casinoul din Sinaia, reședință regală, un pontaj la „jocurile” pe care ni le-a trimes Apusul.

6. Câmpina.

Câmpina nu se vede, ca și cele mai multe din vechile așezări românești,—și aceasta e foarte veche, trecutul ei se coboară pănă în străvechile vremuri ale Slavilor, căci, cu toată aparența, numele de „Câmpina” n’are nimic a face cu câmpul. De la gară, o șosea bolovănoasă, plină de prund adânc, duce în sus, spre o culme de lut goală, pe lângă începuturi sărăcăcioase de fabrici, pe când la dreapta malul se rupe prăpăstuit, lăsând privirea să străbată în adâncul din care răsar gâturile negre ale sondelor uriașe, ca turnuri cernite ale unei strașnice capiști a diavolilor răi. Din sus, vin șiruri de care încărcate, și din jos, de la tren, suie altele, ducând mari cocioabe de lemn cu un rost nelămurit. Rar, câte un drumeț pe jos face să scrâșnească boabele mari ale pietrei de râu, care nu se va preface lesne în drum ușor și tare.

Un mare și frumos pod se ridică la înălțime asupra cursului sfâșiat în șuviți de oțel albăstriu al Prahovei, ce se zbeguie în pietriș, curată pare că nu s’ar revărsa în preajma ei duhorile negre ale păcurii care pătează totul, în margenea liniei, cu murdăria ei grasă, îndărătnică. Și aici, afară de clădirile prundului pe drumul cel nou, trecutul a rămas stăpân pe drepturile sale, și stăpânesc încă vremile patriarhale, limpezi și line. De și e o zi de lucru, sătenii cari-și mână boii domoli au portul neatins de înrâuririle altei munci și altor scopuri decât ale lor: fluturii scânteie în soarele puternic pe bătătura albă a cămășii învoalte, în care e prins mlădiosul trup al fetelor.

Aici e încă lumea lui Dumnezeu și, pe pământul nostru, lumea lui Grigorescu. Undeva, este o căsuță cu două rânduri, cu cerdac de-asupra pivniții, cu coperișul de șindilă țuguiat, cu fereștile mici, vechi și cu gardul de împrejmuire dărăpănat; e o casă, nu o vilă. Acolo șade singurul nostru pictor în adevăr mare. De câte ori se sălășluiește el în cămăruța bătrânească, ea îi aduce, — cum e deprinsă de mult și cum va face totdeauna, cât timp va fi aici un ochiu strălucitor, care vede, și un cald suflet, care simte, — îi aduce din bielșug albastrul blând al cerurilor, fumuriul zărilor prăfuite, verdele amestecat cu mult albastru și cu stropi de sânge al pajiștilor, veghea singuratecilor copaci, alaiul carelor călătoare, cu ochii sticloși și pașnici ai boilor albi și tot cârdul de feți-frumoși sprinteni și trandafirii, tineri ca floarea, al ciobanilor și ciobănițelor, cari sânt copiii de casă pe lăngă acest Împărat bătrân al celei mai mari și mai simple frumuseți.

Și la întrarea în orășel nu vezi semnele timpurilor de astăzi. De pe culmea cu povârnișurile prăpăstuite, întri în lungi strade de sat mare, cu multe căsuți mărunte, ațipite supt cușmele sure de veche șindilă, cu cerdacele scoase înainte de-asupra ferestuicilor din față, care par niște ochi mici de moșneag supt sprincene stufoase; în curte văd pomi răzleți de livadă lăsată în voia Domnului; clădirile gospodăriei sânt aceleași ca ale unui țăran mai cu chiag; legături de ardeiu și de pătlăgele atârnă din streșină în salbe roșii și vinete. Abia vezi câte un sălean mergând inimos către piață.

Dar din sus vin oameni cu pete unsuroase urîte pe cămașa înfoială; în câte-o căsuță s’a oploșii musteriul străin, care se anunță, prin tabla prinsă de supțiratecii stâlpi de lemn, ca fierar și lucrător de orice fel de unelte pentru sondaj; ba câte unul din oaspeții aduși de bogăția ascunsă a păcurii și-a durat pentru acest meșteșug, cu cât mai presus de vechea bătaie din ciocan a Țiganului faur, o lungă magazie de scânduri, pe care, iarăși, o împodobește inscripția românească nouă-nouță.

Strada centrală poate fi privită însă ca „un dar al petrolului”. Și tot așa prăvăliile de haine gata pe care încep a le deschide Evrei moldoveni cu numele nemțești. Fabrica de bere Bragadiru are aici o sucursală, într’o casă pe jumătate ca de oraș, pe jumătate ca de sat, care trebuie să fie plină de lucrători din toate neamurile în zilele zgomotoase și sălbatece de Duminecă și de serbătoare, când cutare rege al rafinăriilor zvârle sute de lei în mâna Țiganiilor lăutari, înebuniți de bucurie.

Stăpânirea acestor cuceritori prin ban cuprinde un colț întreg din Câmpina modernă, care se ridică din curățirea de bogății a adâncurilor pământului nostru. Treci pe lângă încăpătoarea, chiar luxoasa clădire pe care e scris numai în nemțește, ca în Orientul turcesc sau asiatic, unde nu se ține samă de țara găzduitoare: „Școala germană”. Un drum care era pănă dăunăzi o cărărușă printre livezi, se deschide acum, și pe o lăture a lui se înalță un șir din cele mai frumoase vile, clădite de un German foarte bogat, vile care se adaugă la contrastele celelalte.

Căci totul e alcătuit aici din contraste. La câțiva pași de la acești păreți în toate colorile, pe cari-i înfășură iedera bogată și-i încunjură grădina scumpă, se lucrează la o biserică a cultului catolic, pentru atâția credincioși pe cari i-a adus și-i aduce tot vântul aventurii. Dar din acest loc se văd cele patru turnuri ale bisericilor noastre, dintre care una, cu un stil frumos, se arată a fi veche, pe când cealaltă ar fi, mi se spune, numai un dar al unui localnic care a vrut să mulțămească astfel lui Dumnezeu pentru binele venit pe neașteptate asupra lui. Un altul din acești aleși ai norocului și-a făcut numai o reședință de prinț, care și ea se înalță sus de tot peste umilele locuinți ale târgușorului trezit din liniștea lui seculară de șuierul mașinelor și de izbitura ciocanelor greoaie, de frigurile scormonirii pământului după zama neagră ce se preface în aur, în plăceri, în risipă și în stricăciune, în strigătoare nedreptate pentru munca grea a săracului.

Cine ar crede că un astfel de loc e, nu numai adăpostul unui pictor mare, care a descoperii aici altfel de bogății, din acelea ce aduc veșnica bucurie a oamenilor prin înălțarea sufletelor lor, dar și odihna a doi oameni de știință, dintre cari unul e numai harnicul și inimosul doctor Istrati, iar celait însuși B. P. Hasdeu!

Acestelalte vile, care vin după ale petroliștilor din străinătate și din țară, se descopăr mai greu. A bătrânului istoric, cugetător și poet e pe o culme, la capătul unui șir de căsuțe, locuite de străini în haine de lucrători, cari s’au cuibărit în locul vechilor gospodării de țărani. După grilajul de fier cu simboluri mistice, vezi o grădiniță cu copaci înalți și fațada casei de o formă neobișnuită, pornită din mângâietoarea credință a unei lumi mai senine, mai curate, mai depline decât a noastră, unde albele fantasme ale morților trăiesc o viață de gânduri limpezi și bune, din care trimet solie de cuvinte înțelese acelor ce plâng pe urma lor și nu-și află odihna în sălbateca părăsire desăvârșită a iubiților lor. Când se lasă, răcoroasă, suflarea sfântă a serii peste dealurile de lut, înfiorând verdeața ce mai trăiește încă în Împărăția oțelului și fumului, când glasurile se desfac de tot limpezi în aierul învăluit de taină, când pe cărări sună clopotele celor din urmă turme din această lume a Iadului, când se potolesc în vale uriașele turnuri ale celei mai moderne rafinării de petrol din lume, poți vedea în pridvorul casei care vorbește încrezător de nemurire și de frăție între lumea celor ce vor muri și a celor ce au murit, cum bătrânul, curățit acuma de patimile ce l-au zguduit în viață, privește cu ochi obosiți asupra podoabelor acestui pământ despre care a zis mai mult decât odată că el „nu-l atinge decât cu piciorul”.

7. Sinaia

La Ploești încă te afli în margenea muncelelor de pruni și de vii, și ‘n zarea din sus se străvede într’un albastru nelămurit zidul de spre Dunăre al cetății Carpaților.

Una din cele mai străbătute linii de drum de fier duce pe aici către dânșii: de la capitala șesului bogat în oameni și în roadă la cea mai înaltă/întruchipare a muntelui pustiu, — de la București la Bucegi.

Întăiu apar, în dreapta, spre Buzău, înălțimile mai blânde pe care le străbat rădăcinile pomilor hrănitori. Livezi, case albe, bine clădite: o înfățișare de Arcadie îmbielșugată și mulțămită. Linia e cuprinsă îndată pe amândouă părțile de aceste culmi supuse hărniciei omului, deprinse a fi dijmuite în fiecare toamnă.

Dar de la Băicoiu înainte pământul își pierde veselia de verdeață puternică. El apare răscolit, pângărit de pete negre. În locul șirurilor disciplinate ale pomilor, se înfig pârghii din care se scurg picături întunecate; țevi de fier aruncă pripit împușcături de fum alb. Piramide de scânduri se înalță.

Case de pialră și de lemn se strâng în adunări care nu erau ieri mai nimic și care se poale să nu mai fie mâne nimic decât ruine: acum însă, țărani de-ai noștri și chipuri străine, blonde și roșcate, în uniforma civilisației, se poartă grăbiți în stoarcerea unui câștig pe care pământul nu voia să-l destăinuiască pănă dăunăzi. Pe catalige de lemn se strecoară canalul conducător al prețiosului lichid pe care-l dă, de mai dăunăzi abia, valea Prahovei.

Din nemărgenitele păduri care au putrezit în adâncimi apoase, atunci când nu apăruse încă inteligența neastâmpărată care era să stăpânească lumea, din putregaiul vieților stinse s’a revărsat, în basine bine tăinuite, zama neagră care poate da înapoi lumina cuprinsă odată în izvoarele ei. Ici și colo țăranii găsiseră taina și săpau puțuri de păcură pentru a-și umplea poloboacele de această rășină a pământului, care li era întru câtva folositoare în viața lor simplă și săracă. Dar industria modernă vrea hrană pentru mașinile ei, și tot petrolului i se cere lumina de pe masa tuturora. Producția noastră, mult prețuită și bine plătită, a căpătat un îmbold puternic. Pământul e încercat pretutindeni, și vagoanele de petrol apucă tot mai multe drumul graniței.

Dar, după ce ai lăsat în urmă Câmpina, prefăcută aproape într’un oraș prin noua bogăție neagră, poesia, săracă și curată, reîntră în drepturile ei. Vădit se înalță pământul. Pădurile ieau locul livezilor, dar nu ele stăpânesc vederea. Cât cuprinzi cu ochiul, se amestecă între ele înălțimi capricioase, ale căror modâlci nenumărate se simt supt verdeața sau aurul ierbii ce ascunde foarte puțin alcătuirea lor ciolănoasă. Între dânsele se rotunjește une ori un larg câmp de prund, pe care l-a lăsat în urmă ca pe o jucărie părăsită același râuleț albastru, limpede, care fuge acum în jos spumegând pripii peste piedeca bolovanilor, atunci când el era un mânios șivoiu. care îneca văile, rupea malurile și legăna bolovani smulși de valurile sale tulburi în mânia fecundă a primăverii Câte o tăietură din vechi lovituri de secure ale naturii arată suprafețe verzui, roșietece sau negrii, sămănate de pietricele. Mai departe însă, aceleași deschideri în trupul muntelui nu mai vădesc decât rândurile de piatră, îngrămădite în nemărgenita scurgere a veacurilor moarte, pe când de-asupra triumfă în voie pădurile dese.

Iată, între ceilalți arbori, pe cari-i desbracă vânturile reci ale toamnei, vânjosul, impasibilul brad, atât de supțiratec și atât de trainic. Alte înălțimi, și mai mari, ridică mai presus de cingătoarea lui totdeauna verde tufișuri de copaci închirciți, cărora abia dacă li îngăduie stânca această viață săracă. În fund stau unul lângă altul, ca o manifestare a celui mai adânc trecut, a celei mai neînvinse puteri și a celei mai înalte întrupări a măreției, Bucegii: Vârful cu Dor, Jepii, Caraimanul. Zăpada unei împărătești bătrânețe li acopere culmile ascuțite, creștetele de stâncă Jos, vile se prăvălesc pe o înălțime mai mică, supt ziduri acoperite de brazi, întunecate ca o veșnică amenințare, chiar atunci când razele soarelui se joacă pe ascuțișurile mai îndrăznețe. E Sinaia: mănăstire, castel regal, stație de aier pentru lumea cea mai bogată, așezare industrială și sat.

Mănăstirea e cea mai veche. Sfințenia pustietății, păzită de vulturii stâncilor, de urșii greoi ai peșterilor, nu era străbătută decât de pasul prevăzător al haiducului ce-și cânta cântecul de libertate și răsbunare între brazi, când un mare boier muntean, plin de evlavie și împovărat de prisosul bogăției sale, Mihai Spătarul Cantacuzino, nepot și unchiu de Domni, clădi aici un lăcaș, intru mărirea numelui lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor sale și pentru ajutorul drumețului. Se întorcea de la mănăstirea muntelui sfânt al Arabiei, unde se dăduseră tablele vechii legi, și el numi deci ctitoria Sinai, iar lumea țăranilor din împrejurimi îi zise românește Sinaia^[6]. Două secole, armonioasa clădire de piatră cu turnuri frumoase răsună de cântări și se pătrunse de sfinte miresme, pe când zidul gros al chiliilor și turnurile din uughiuri supt căpița lor de șindilă neagră asigurau de dușmanii din pustiul măreț: dobitoace și oameni.

În jurul mănăstirii s’a strâns cu vremea un sat, satul Țiganilor Sinaii, satul țăranilor adunați din vecinătate, sau dintre Românii chiar al Sinaii, dintre sufletele românești dăruite odată cu moșiile. Satul acesta e originea așezării de oameni săraci care se găsește mai sus de stradele cu vile și de parcul și pădurea regală.

La sosirea în țară a principelui Carol, noi i-am oferit, pe lângă palatul din București, o casă boierească prefăcută și mărită, chilii de mănăstire, pentru a petrece în ele timpurile de nemilostivă arșiță ale verii din șesul dunărean. La Cotroceni mai stătuse Vodă-Cuza, Sinaia nu primise însă niciodată un oaspete strălucit, și nici n’avea unde să-l primească. Chiliile erau puține și dărăpănate. În clădirile care se chiamă astăzi biblioteca și în care harnicul și inimosul arhimandrit Nifon și-a strâns frumoasa colecție de cărți, monede, odăjdii, icoane, inscripții^[7], două odăițe primiră pe principe și pe principesa Elisabeta, care a lăsat ca amintire a zilelor petrecute aici acele schițări cu creionul ale notabilităților timpului, ce se păstrează cu pietate. Înăuntru poate să fi fost umezeală și întunerec; de afară însă se vede cea mai frumoasă priveliște din România și una din cele mai frumoase ale lumii.

Apoi vremile se schimbară. În codrul ce suia muntele, începu să se clădească, pe malul spumegătorului Peleș, un castel care pe pământ românesc amintește țara de unde a venit acela care-l stăpânește. După câțiva ani se văzu, supt paza codrului păstrat în toate drepturile lui străvechi, o clădire de poesie îndrăzneață și capricioasă, ascunzându-și mărimea și bogăția supt înfățișarea unei simple case de vânătoare. Mai tărziu, cărări nouă se îndreptară spre alte locuri de odihnă princiară, și, astăzi, în lunile de vară pădurea care a ocrotit atâtea zile grele din trecutul nostru cuprinde mulțămită între brazii săi, peste cari flutură steagul neatârnării noastre, o dinastie regală care unește înțelepciunea senină a bătrâneții, cultul religios al Frumosului cu bucuria de a trăi a tinerilor și cu neastâmpărul drăgălaș al copiilor din preajma tronului.

Regele Carol și Regina Elisabeta au căutat aici la Sinaia măreția isolată a naturii, care li-ar fi ajuns. Dar regii nu se pot isola. Strălucirea Curții și legăturile neapărate ale Curții au adus în Sinaia vie a lunilor de vară miniștri, diplomați și câți se socot prin numele sau bogăția lor a sta în fruntea poporului nostru. Lângă un otel care e, de sigur, cel mai frumos din țară, răsăriră una după alta vilele cochete ale puternicilor, alcătuind strade de lux, care iernează în părăsire după ce strălucesc de lumini și răsună de zgomot vesel vara.

În același timp, marele curent de viață economică, pornit de la granița apropiată a Ardealului, de o parte, iar de la București, de alta, acel curent învietor care a creat Azuga ceva mai sus, atinse și Sinaia. Ea făcu parte din lanțul de așezări harnice și înfloritoare, muncind de-a valma în jurul coșurilor de fabrici, care mărgenește vioaia vale a Prahovei și tinde a o preface într’un singur roiu de muncă aducătoare de bogăție și civilisație. Sătenii de pe munte găsiră și aici de lucru, și satul lor crescu și din acest motiv.

Dar Sinaia, frumoasa, lăudata Sinaie nu este și nu poate fi un oraș. Răcoarea chiamă la dânsa și frigul timpuriu o pustiește. Oaspeții ei vin la București când nu trec granița.

Căci se văd și aici marile neajunsuri ale clasei bogate de la noi. Fiecare trăiește pentru sine și pentru clipa prin care trece. Atâtea vile n’au creat nimic comun pentru locuitorii lor. Niciun loc de întâlnire culturală, niciun teatru, nicio bibliotecă^[8], nici măcar un șir cuviincios de prăvălii pentru toți bogătașii aceștia, cari vin cu munții lor de cufere. Și astfel durabil, logic, normal e aici numai ce nu pornește de la dânșii: mănăstirea cu biserica nouă, destul de frumos^[9] reparată de dd. Mandrea și Pompilian și așa de luxos împodobită — e și lumină electrică! —, apoi clădirile Curții regale, fabricile și, pentru ele și pe lângă ele, căsuțele satului țărănesc. Ei, eleganții Sinaii, sânt spuma care nu folosește și se împrăștie.

Peste vre-un ceas ești la Predeal, trecând prin căsuțele de vară ale Buștenilor, alt adăpost de Bucureșteni, și prin fabricile Azugăi. Granița e tăiată prin codrul muntelui înalt, graniță grea de trecui și aspră….

8. Doftana, Brebul.

Un tren încetinel, cu vagoanele pitice, foarte înguste, duce, printre rupturi ale coastei lutoase, în câteva minute la Doftana, alt loc al „dohotului”, al păcurii, după care s’ar putea chema, ca alt sat din aceiași Prahovă, și „Păcureții”.

Aici a fost odată o vestită ocnă, unde osândiții se coborau pentru a desface lespezi din stânca de sare. Apa a năvălit cu timpul, și galeriile, și fără de aceasta sărăcite, s’au închis. În prăpastia cea veche a întrat pământul, astupând-o în parte, pe când cea nouă se poate vedea încă în părăsirea ei desăvârșită. Iar „ocnașii” sânt astăzi numai muncitorii în deosebite ramuri, cari lucrează supt puști sus pe mal colo, unde, din bogăția copacilor pașnici, se desfac marile acopereminte de tablă roșie.

Altfel, Doftana are numai ulicioare ce suie greu pe dealul sfărâmicios, căsuțe de țărani săraci, ai căror copii rătăcesc după câte un gologan pentru orice fel de slujbă —, unul, neputând face alta, îmi mângâia, sărmănelul, ghetele neprăfuite —, în preajma gării. Undeva, de vale, departe, e o biserică din vremuri. Și, dacă este o mișcare în această gară, dacă linia nu e părăsită ca ocnele pustii, aceasta vine numai din faptul că la Doftana sosesc carele ce aduc păcura din alt imens reservoriu al ei, Buștenarii, — odinioară tăietorii buștenilor din munte—, unde, peste căsuțe și colibe, peste holde și livezi, peste nevinovăția curată și mulțămită s’a năpustit același avânt de lăcomie care a prefăcut Câmpina.

În sus, pe lângă apa rășchirată a Doftanei, care se strecoară în vițe pe întinsa albie de prund, se ajunge într’o jumătate de ceas de mers iute la marele sat de munte al Brebului, întemeiat cândva nu de un strămoș Brebul, care n’ar fi greșit alegându-și aice, pentru el și tot neamul său, locul de sălășluire, ci după un „breb”, un castor, rar animal spre peire, vrednic să fie pomenit astfel. O mare bogăție de livezi îl încunjură, și lunga stradă curată îl tăiè prin mijloc.

Biserica Brebanilor e o veche mănăstire. La margenea satului se ridică un strălucit turn bătrân, care se poate asămăna doar cu al Câmpulungului. Răzimându-se pe frânturi din zidurile care, scăzute, încunjură totuși întreg cuprinsul mănăstiresc cu perdeaua lor, străpunsă de fereșlile menite pușcașilor de odinioară, el desfășură cu avânt liniile cărămizii tari, împodobite cu șiruri de firide. Și astăzi sună de sus clopotele din arama pe care au dăruit-o Domnii evlavioși; clopotarul țăran mai suie treptele tremurăloare, speriind șopârlele mărunte care dau:

1. o viață veșnic înoită ruinelor sărutate de arșița soarelui de vară.

Biserica a fost făcută de însuși Matei Basarab, în 1650. Se pare că bătrânul Domn cucernic voia să facă loc aice vre unor rude moarte mai de mult, căci zidirea are încă o încăpere, pe lângă pridvorul de stâlpi, pe lângă pronaosul ce sprijină prin frumoase boltiri două turnulețe și pe lângă întinsul și luminosul cuprins al naosului: e cămara de îngropare, unde astăzi nu se mai vede însă niciun mormânt de ctitori.

Altfel, numai această formă generală a bisericii a rămas ca pe vremea întemeietorului; pe afară chiar,

2. i s’au adus unele schimbări. Zugrăveala e nouă, de și foarte bună, lucrală în linii mari, cu un deosebii bielșug de aur. Toată zestrea de odăjdii și odoare s’a risipit și a fost înlocuită. N’avem astăzi nici măcar acelea care au fost date în loc la reparația din 1834 sau la cea mare, din 1843. Cea d’intăiu a fost făcută de un harnic egumen, Isihie, care a clădit turla cea nouă, destul de bună; la cea de-a doua, săvârșită supt Vodă-Bibescu, în vremea secularisării averilor acestei mănăstiri de țară, s’a ostenit un arhimandrit Teodor, care venia din școala de credință și muncă de la Cernica, a obștejitenilor, călugărilor trăind împreună, ca ostași ai rugăciunii, ai cetitului și scrisului.

Tot la 1843 s’au dres și „casele domnești”, clădirile cele mari prinse între chilii, acele încăperi de umbră în margenea grădinii largi, unde se odihnia, în mersul său prin țară, după cercetări, judecăți și vânători, căruntul Vodă-Matei. Astăzi, ca și la turn, la zidul de împrejmuire, și aici roade necurmat ruina^[10]. Prin rânduielile secularisării, pământul, cu moșie cu tot, a trecut la Eforie, care arendează, cui dă mai mult, lanurile, iar aici a făcut, pentru nimenea, o grădină de pomi și de flori pe care o îngrijește și stăpânește un Neamț singuratec. El e urmașul Basarabului în casa ctitorilor, din fereștile căreia se revarsă prisosul florilor din glastre.

Locuitorii ar voi să puie aici școala; li s’ar putea da pivnițile uriașe pentru a-și ținea butoaiele; grădina întinsă ar putea să fie cea mai frumoasă grădină școlară din România.

Dar cum poate ajunge pănă la cel mândru și puternic dorința celui umil și supus? Un ultim proiect al Eforiei prevede dărâmarea unei părți din vechile chilii, de și prin nimic ele nu chiamă această măsură, fiind mai tari decât o zidire nouă de astăzi. Dar veacul care nu mai poate întemeia simte bucuria dracului să dea la pământ!

9. Ocna Veche din Slănic.

Slănicul de de-asupra ascunde bogățiile de sare ale adâncului.

Ocna veche, pustie, e una din minunile neștiute ale acestei țări, ce nu se cunoaște pe sine și caută aiurea cu mărunțiș ce are acasă din bielșug.

Mulți ani, robii au săpat puțul de sare, lărgindu-l în măsura în care el se cobora printre straturile tari, strălucitoare, în adâncuri ce nu se puteau măsura, nici prevedea. Meșteșugul inginerilor nu venise încă pe la noi, și fiecare chibzuia după mintea lui, după experiența ce adunase. Odată socotelile acestea simple au dat greș. Apele au năvălit, și de atunci ele sânt stăpâne.

Apele de jos, care-și sapă tot mai adânc, prin topirea înceată, răbdătoare, cazanul uriaș, par adormite, moarte. Fața lor verde, fără un tremur schițat, acolo unde nu răsbat mișcările văzduhului liber, o simți grea. Dobitoace, crengi, gunoaie o pătează fără să se poată cufunda.

Sus, ploaia a fost un meșter neîntrecut. După ce a măturat răpede lutul galben, ea a început lucrul sării gingașe, ici tăind dâri adânci, dincolo scrijelând ușor, prefăcând de la o vreme muntele întreg într’o fantastică și minunată cetate, cu vârfuri, turnuri, peșteri, care cândva, prin pătrunderi trădătoare, se poate nărui în clipa vre-unui cutremur, lăsând numai lacul verde, cu apa grea și răspingătoare, care samănă cu acele suflete blăstămate, ce nu pot să cufunde, ascunzându-le în uitare, nimic din ceia ce împrejurările ucigașe, ruinătoare ale vieții aruncă asupra lor.

10. Un vechiu târg stâns: Bucovul.

Dacă lași, la marele sat al Lipăneștilor, drumul de la Văleni la Ploești, te înfunzi între mari lanuri de grâu, pe o moșie foarte întinsă. Tocmai se treieră: patru locomobile lucrează de zor la înghițitul snopilor, din cari desfac hrana bună, paiul zădarnic și pleava, praful ce zboară în vânt. Proprietarul cel noti al marii moșii e un Evreu, care a cumpărat-o de la un înaintaș român ruinat în parte prin lux.

Dar grâul ce se alege în mașini nu e al lui, ci al sătenilor. Ei s’au înțeles între sine pentru a-și aduce Nemții cu meșteșugul lor. Fiecare își are într’o mică arie produsul muncii sale, dar între ei se vede cea mai bună înțelegere, și niciunul nu încearcă a trece înaintea celuilalt sau a-i încălca, oricum, drepturile.

Îndată se ajunge în strădițele întortochiate ale unui sat mare. Două curți boierești întinse, cea din dreapta foarte frumoasă, amintind prin potrivirea aleasă și modestia, discreția ei, vechile timpuri de gospodărie netrufașă, mărgenesc drumul, care se deschide apoi, cuprinzând în mijlocul său biserica.

Frumoasă încunjurime trainică de cărămizi, zid de strajă și de luptă. Clădirea însăși se ridică dintr’un mare cimitir plin. Dintre toate mormintele iese la drum câteva, cu cripta lor supt sticlă, cu marmura lor, cu fotografiile lor șterse. Te apropii, și afli că acolo se odihnește Procopie Filitis, „născut în Turcia», și urmașii lui, cari locuiesc în casele acelea solide pe care le-a lăsat vechimea.

Păreții sânt de cărămidă înegrită; forma, cea îndătinată. O inscripție de la începutul veacului trecut nu spune niciun cuvânt despre vre-un Filitis: ea pomenește o întăie zidire de însuși cronicarul muntean Constantin Căpitanul Filipescu, — care a fost deci și întemeietorul caselor proprietății, — și de fratele acestuia, Aga Matei; tace asupra temeinicei reparații îndeplinite de nepotul de fiu al lui Constantin, Pană, de la care s’au păstrat o sumă de însemnări, pe cărți și pe odoare; în sfârșit ea amintește că un nou Constantin Filipescu, acesta Mare Vistier, a înoit ctitoria înaintașilor săi.

Acum se lămurește schimbarea de stăpânire. Acest Constantin Vistierul a fost om bogat, puternic, cu multă înrâurire în zilele sale, acum o sută de ani. Supt Constantin-Vodă Ipsilanti, el se bucura de o trecere deosebită la Curte, iar, când Rușii luară în stăpânire Principatul, pe timpul războaielor napoleoniene, toate atârnară de la dânsul. La 1812, Țara-Românească se întoarse însă supt Turci, și noul Domn, Ioan Carageà, socoti că fostul ajutător al Rușilor e un om primejdios, care trebuie prigonit. Îl trimese dar în surgun la țară, — surgun din care se întoarse bătrânul cu totul zdrobit, numai ca să moară —, și tot odată puse mâna pe moșiile lui. Aceasta fu dată lui Costandie Filitis, episcop de Buzău, pe care-l adusese ruda sa Mitropolitul Dosoftei, și, la rândul său, și Costandie chemă „din Turcia” pe un al treilea Filitis, pe Procopie, acela al cărui chip se și răsfață singur pe păretele ctitoricesc de unde au fost izgonite chipurile Filipeștilor vechi și noi.

Pe aceștia îi pomenește numai pisania, astăzi neînțeleasă, însemnările de pe cărțile ce au dăruit, — una poartă supțirile slove delicate ale Căpitanului scriitor —, și o icoană, pe jumătate putredă, pe bogat fond de aur, supt care vezi rugăciunea scrisă cu roșu pentru mântuirea unui Constantin-Vodă care e Brâncoveanu.

Bucovul era odată reședința ispravnicului, sameșului și logofeților cari cârmuiau județul Săcuienilor; ei, ca și boierii de la Curte, locmiau și dascăl pentru târgoveți. Dar, în veacul trecut, județul, „sud Saac” al documentelor, a fost desființat. Casele de bârne se ruinară, ulițile se acoperiră cu țernă de ogoare. Satul de astăzi e făcut ceva mai târziu.

El e al proprietarilor, Orientali prin sânge, Apuseni prin cultura lor parisiană. Mai sânt și Greci în Bucov. O fabrică a adaus Evrei, cari sânt mulți, tari și Obraznici. Ba chiar un Italian și-a făcut sălașul printre țărani, și donna lui umblă în portul lelițelor din partea locului. Altfel, printre ai noștri obișnuita sărăcie, obișnuitul întunerec; încercarea de a le schimba, pe care o face preotul, trece, firește, drept instigație.

11. Urlații

Un scurt drum pe șoseaua ce se întinde dincolo de pustietatea pietroasă a Cricovului face să se vadă pe dealul din stânga ciudata „culă” cu clopotniță de biserică și livezi întinse a familiei Belu, grecește Bellios, cu titlul austriac de baronie, căpătat după ce Vistierul cu acest nume al lui Vodă-Carageà întemeiase, pe o cale care a rămas în amintirea poporului, și o vistierie proprie. Acest colț de bielșug boieresc și de mândrie stăpânitoare face parte din Urlații, cu numele-poreclă indescifrabil.

Aici, în gura Urlaților, în locul unde Cricovul scapă din strânsoarea dealurilor și prinde a se zbegui pe întinderi șese, aici a stat la 1711, în vară, Constantin-Vodă Brâncoveanu, cu cea din urmă oștire a Țării-Românești, mii de boieri, boierinași, ostași de Curte și „slujitori” țărani; a stat el așteptând să vadă cum hotărăște norocul războaielor la Prut, ca să știe dacă rămâne cu Turcii ori merge să se închine Împăratului celui nou al Muscalilor. Acuma însă, pe malul drept al Cricovului, se răsfiră case de țară, din care se ivesc două sfioase bisericuțe din veacul al XVIII-lea, cu copereminte și turnulețe de tinichea văpsite, urît, în roșu închis^[11]. Iar două, trei străzi alcătuiesc târgul Urlaților.

N’are a face cu Vălenii, de și locurile sânt foarte frumoase. Aici n’a fost nici boierime localnică veche, nici popas de negustori și cărăuși din Brașov.

Târgul s’a făcut în vremi mai nouă, răpede și rău.

O stradă îngustă îndeasă hanuri primitive, băcănii, farmacie, oficiile administrative. Tot trecutul s’a dus; noul stil hâd domnește în voie. Biserica mare, într’o piață, a fost ticăloșită, în stil nou, pretențios, cu un pridvor căzut și cu zugrăveli proaste, care se șterg.

O cocoană în multe zorzoane înaintează maiestos, se întoarce în urmă oentru a constata impresia, și trece mai departe.

E complementul „civilisației” urlățene.

12. La Mănăstirea Zamfira.

Triste și vulgare împrejurimile Ploeștilor în această zi de sfârșit al iernii, cu soarele călătorind pe jumătate ascuns prin deasa negură rece. În capătul mahalalei cu casele rare și murdarele slrade înguste, răsar cazanele uriașe ale distilăriei de petrol Vega, cu lungul minaret fumegător al coșului. O împrejmuire de lemn urîtă, pripită, pare că vrea să tăinuiască toate cele ce se petrec înlăuntru și din care nu răsbate nimic prin portița dată în lături, de și chiar în zi de Duminecă viața nu va fi încetat cu totul în acest izvor de bogăție pentru neamuri.

Mai încolo, o prelungire de căsuțe de țară cu înaltul coperiș de șindilă măruntă, rotunjită, rânduită ca solzii unei zale, — așa cum se obișnuiește numai prin aceste părți prahovene. E mahalaua mahalalei, prelungirea prelungirilor din urmă ale orașului. Ploeștii cel mic, al țăranilor de odinioară, al lucrătorilor de fabrică de astăzi, încă murdari și vițioși.

În Ploeștiori, lângă o bisericuță, din care am deșghiocat frescele de un palid galben și roz, casa puternică din veacul al XVII-lea, cu cotIoane ascunse și pivnițe adânci, dăinuiește.

Și, mai încolo, la Scăieni, mari clădiri vechi, înegrile și dărăpănate, într’o livadă pustie, unde printre copacii răzleți se târăște o ciudată apă de leșie: e fabrica de hârtie, — de hârtie ordinară —, a unui Evreu. Această temniță a muncii e pecetluită de odihna Duminecii, și numai unda cenușie care hrănește mașinile se prelinge peste pajiștea înghețată, cotropită de zăpadă.

Acuma iată un sat prahovean adevărat. În margenea drumului, foarte cercetat, dar foarte rău ținut, multe cârciume părăsite, moarte, cu fereștile goale, șoproanele pustii și obIoanele căzute de mult. Bisericuța, dreasă, sclivisită si văruită, are în păretele din dreapta o piatră, săpată cu multă răbdare în întortocherea, suprapunerea, îngrămădirea slovelor, care spun că zidirea e numai din anii 1830, de supt Mitropolitul Grigorie cel bun și harnic. Dar zidul care încunjură o curte largă, zid făcut din bolovani suri puși în cadru roșu de cărămidă, cum se vede în zidurile târgoviștene și în atâtea împrejmuiri de moschei din Constantinopol, vorbește de o vreme mai veche, când biserica era de lemn.

Se slujește: oamenii abia încap înlăuntru; femeile poartă îmbrăcăminte de târg, curată, cu colorile vii; portul bărbaților e cel obișnuit la munte. Un cântăreț, foarte aprins, dă atâta glas de zbârnâie fereștile.

— Cântă tare psaltul!

Un tânăr în haine orășenești, care s’a luat după noi, de cum ne-a văzut în ușa bisericii, zimbește de vorba noastră, și nu se poate ținea a nu spune:

— Cel care cântă, e psaltul din strana stângă, măcar că azi e în dreapta.

Stă apoi un timp, se cugetă și întregește.

— Că în dreapta-s eu. Dar azi nu pot: sânt răgușit.

—? !

— Da, răgușit; așa-s eu totdeauna când beau.

În margenea satului cotești pe dreapta, și te cobori în râpă pentru a trece Teleajenul. Sus aleargă înjghebarea, prea ușoară în aparență pentru a fi măreață, a unui pod nou pentru linia, încă nestrăbătută de locomotive, ce duce de la Ploești în sus și ale cării cantoane, ce imită case de țară, înlocuind greoiu cu țigle coperișul de șindilă revărsat slobod în jos, se văd răspândite pe câmpie. Apa și-a rupt de câteva zile prinsoarea de ghiață, lăsând din ea false țermuri sticloase; e așa de mică, încât cursul ei limpede nu acopere măcar roata trăsurilor noastre.

Un al doilea sat are o prăvălie a căreia firmă urează în versuri tot răul aceluia ce ar dori rău stăpânului ei. La cârciumă se face popasul țuicei calde. Cârciumarul ține și odăi de oaspeți într’o căsuță nouă, alăturată, pe care a zidit-o ca pentru domnii din oraș. O mare primărie încăpătoare iese cu toată siguranța la drum. Iar, în stânga, o cărare înghețată fuge, prin ogoarele înzăpezite, către biserica făcută în vremea când boierii stăteau la țară și aveau același Dumnezeu cu țăranii lor. Crucile de morminte, foarte dese, au margenile scrijelate în tot chipul de aspri meșteri sătești; câte una ține pe piept o cutiuță de lemn pentru candelă, în lipsa căreia păsările cerului își fac toate rosturile în ea. Ulcelele sparte lângă cărbunii risipiți arată grija curățirii de păcate, prin miresme, a sufletelor zburate.

De-acolo încep Lipăneștii: cel din jos mai în vale, — și prin el trecem —, cel din sus mai departe, către munte. Mulți dintre locuitori sânt moșneni, cu pământurile lor vechi: aceasta se cunoaște și după mărimea și buna rânduială a caselor bine șindilite, alcătuite din mai multe încăperi, cu pridvorul de lemn pe stâlpi, cu tot felul de lucruri scoase la aier, între care foarte frumoase scoarțe. Nu mai răsar în porți pruncii golași și desculți de prin atâtea alte sate, ci omuleți bine apărați de frig, cari au fața unor copii deprinși să mănânce. Sătenii privesc în față și nu se căciulesc a bună-ziua după datinele șerbilor și clăcașilor de pe vremuri.

Ziua de astăzi îi strică însă prin. frigurile petrolului. Adulmecătorii de câștig au răsbătut și în această vale a Teleajenului, și, dacă nu se ridică pănă acum sondele, dacă brazda nu e spurcată cu zeama neagră a pământului adânc, toate măsurile sânt luate pentru a începe, poate chiar în primăvară, scormonirile de încercare^[12]. Cei mai mulți dintre oameni s’au lăcomit să-și vândă ogoarele, ba unii și-au înstrăinat chiar, prin lungi arende, vatra casei, din care nici așa nu se pricepeau ce să facă.

Un drum îngust, printre îngrăditurile de nuiele ale unui sal sărac, duce la mănăstirea Zamfira. Apropierea lăcașului de adăpost al maicelor se simte prin ivirea câte unui culion de călugăriță în curtea unei gospodării de țară cu copii mulți. Satul a fost odată al schitului, și oamenii se arată smeriți la datul binețelor, pe când copilăretul scoate chiote lungi și strigă glume pentru „Nemții” cu petrol din trăsură.

În mijlocul unei mari livezi se pierd clădirile mănăstirești, din care se descopăr mai departe numai turnurile de lemn și tinichea văpsită ale bisericii celei mari și nouă. Cum ai trecut poarta, se vede însă vechea ctitorie a jupănesei Zamfira, soția lui Mano Apostolu, omul de încredere al Brâncoveanului, păzitorul juvaierelor lui din străinătate, și a nurorii sale, Smaranda Bălăceanca, urmașa lui Constantin Aga, cel mort la Zârnești, luptând, pentru Creștinătate și pentru ambiția sa, în rândurile Nemților, și, prin bunica sa, mlădiță a lui Șerban-Vodă Cantacuzino. Îndată, pe strădițe întortochiate, răsar căsuțele maicelor sărace, de la margene. Aristocrația celor optzeci de ființi despărțite de lume, care li se pare zgomotoasă și încurcată, stă, în față, în cercul de case bune, minunat de sârguitor îngrijite, care încunjură biserica de căpetenie, unde zi și noapte sânt îndatorite a merge pentru închinăciune. În cea mai frumoasă locuință șade o călugăriță care a scris și cărticele de cântări și ar fi având o bibliotecă moștenită de la două din înaintașele ei. E prea bolnavă însă ca să ni fie îngăduit a vedea vechile cărți ce se află in păstrarea ei.

Biserica din mijloc e un dar al Mitropolitului Nifon, care era Ploeștean. A fost zidită în stilul de încăpătoare hală ce se obișnuia prin anii 1850. E bine mobilată și încălzită cu sobe de teracotă; păstrează picturile, de o minunată seninătate curată, ale lui Grigorescu tânăr, pe catapeteasmă. Interesant diaconul, un teolog tânăr, care e de părere că șoarecii au drepturi ce nu se pot atinge, asupra cărților vechi^[13].

Vrednică de toată luarea aminte e însă ctitoria Zamfirei, de la care am găsit însemnări și într’o veche carte din anii 1730, în biserica cea mare. Meșterii plătiți de dânsa, supraveghiați de un preot, au lucrat după planul îndătinat al crucii; frumoase săpături înflorite încunjură ușa și fereștile. Urme de zugrăveală bună se văd pe unde s’a cojit brutala inuruială de var. Icoana întinsă credincioșilor se sprijină pe un pupitru măiestru lucrat în lemn, și alte două, cu încrustări de sidef, țin cărțile din strane. Într’o înăditură e bolnița, și multe căpățini galbene se înșiră pe rafturi sau se amestecă în sicriașe cu alte frânturi de oase, din care se ridică de obiceiu o cărămidă pe care e scrijelat în cirilice, care nu s’au părăsit încă în acest rost, numele răposatei.

Biserica slujește acuma satului sărac. Năsălia de lemn negru e răzimată de pridvor. Crucile săpate aspru cuprind tot micul cimitir în care se coboară din când în când și trupul maicilor adormite. Un mormânt e de tot proaspăt, o fetiță din sat care a fost adusă deunăzi; cărbunii rugăciunilor pentru iertarea sufletelor nu s’au împrăștiat încă de vânt, și bradul cununiei cu îngerul morții e încă verde; panglicile, florile de hârtie, semne de bucurie zădarnică, se clatină trist la fiecare suflare.

13. Vălenii-de-Munte.

De la Ploești o linie apucă spre Slănic într’o vale îngustă, printre gospodării țărănești bune, cu livezi bogate. Mari înălțimi cu liniile blânde, acoperite de verdeața grădinilor, a viilor, a pădurii tinere închid de aproape vederea.

Ne oprim la Poiana, un singuratec colț de țară, unde în afundăturile pământului dintre frumoasele muncele prietenoase trebuie să fie un sat^[14]. Trăsuri din Vălenii-de-Munte așteaptă. Cu una din ele facem scurtul drum de vre-un ceas, pănă la marele sat de vechi boieri ai Teleajenului.

În urmă rămâne amestecul de culmi rotunzite, din care cele mai depărtate înfățișează un albastru dulce ca și al cerului. Într’acolo e Valea Slănicului și târgul de munte cu ocnele și osândiții lui, cu plăcerea ușuratecă a oaspeților de vară, printre cari sânt mulți, tot mai mulți Evrei, și mai bogați și mai sărăcuți chiar. Mergem pe un drum înalt între miriști de grâu des și ogoare de porumb țărănesc închircit și rămas în urmă.

Bune case de bârne, frumos văruite și acoperite cu un înalt coperiș de șindilă măruntă, foarte strâns prinsă; unele au două rânduri, dintre care cel de jos cuprinde pivnița, ca în Muscel, în Argeș. Vechea răzeșie se simte, și după ea, după buna ei orânduire curată și vrednică s’au luat și clăcașii de odinioară. Împrejmuiri bine făcute și îngrijit ținute cuprind liniile prunilor, pe cari însă în anul acesta năvala omizilor i-a lăsat fără roadă.

Șoseaua prăfoasă pe care o urmăm de la un timp, Șoseaua de la Ploești, merge acum alături cu o linie ferată nouă, cam slăbuță, la care se lucrează încă. Vagoane de încercare sânt oprite lângă o gară, care, pentru că e acoperită cu greoaie, dar cochetă țiglă trandafirie, pentru că are turnulețe și cerdace și stâlpi de lemn, pretinde să fie în „stil național”, ceia ce desmint armonioasele clădiri de bârne cu netezii păreți albi, cu fereștile mici și rare, cu trainicul coif negru al coperișului de șindilă.

Întrăm în „urbe”, căci Vălenii sânt comună urbană, cu judecătorie, spital, trecut și ambiție. Prăvăliile n’au nimic „modern”, dichisit și pretențios, pe de o parte, neserios pe de alta. Datina veche a rămas neschimbată, și, uitând gara sură-roșie, unde n’a începui încă viața cea nouă, ți se pare că te-ai strămutat de-odată în vremile de acum cincizeci sau o sută de ani, când pasul Predealului era străbătut numai de câțiva păstori mocani cu oițele bârsane, când la Sinaia, după un lung drum de măreață sălbătăcie, numai clopotul de utrenie și vecernie al călugărașilor rupea, dimineața și seara, pacea muntelui ascuns, iar pe dincolo, pe la Bratocea, necurmat veniau, pornite din Săcelele românești, carăle ce duceau marfa de Brașov pe drumuri mai lesnicioase.

Prahova pe suișuri și povârnișuri mai dulci, pănă la actst popas d’intăiu. după două, trei ceasuri, al Vălenilor, unde așteptau hangii și negustorii greci, veniți de prin Macedonia și Albania, unde târgoveții erau gata de un ajutor care li pria gospodăriei și unde boierii cari cari nu se duceau bucuros aiurea priviau de sus din cerdace la venirea chervanelor cu bogăție „evroponească».

Acuma bogăția s’a dus, de și poate, nu pentru totdeauna, căci acest pământ de sare și de păcură făgăduiește mult pentru viitor și pământurile neatinse ale Statului și Eforiei mai pot înțoli o samă de oameni, pe cari-i dorim să fie Români.

Dar ceia ce-a rămas, e omogeneitatea poporației românești, este, după plecarea a doi conaționali negustori, un singur Jidănaș pripășit^[15], care vinde tinichele între patru păreți umili din strada cea mare, numită „Principesa Maria” pentru ca să amintească o visită din fuga automobilului, pe care locuitorii n’au uitat-o.

A rămas iubirea, respectul pentru datină, care se păstrează în bolta joasă a negustorului, în căsuța frumoasă a târgovețului, în marea curte, cu două caturi, cu împrejmuire de zid, cu pază de sălbateci zăvozi înaintea acareturilor bătrâne care nu cuprind mai nimic. E o datorie ca viața de mișcare ce se pregătește să nu se atingă de aceste scumpe scule, care dau farmecul acestui colțișor de lume. A rămas buna viață țărănească, de oarecare bielșug, a satelor vecine, de unde vin la bâlciuri, mai ales la cel de Sântă-Mărie, dănțuitori din șapte sate în șapte porturi, a căror potrivire ar fi în adevăr strălucitoare^[16].

Într’un „centru» sânt prăvăliile, înșirate pe o singură stradă, grădina publică plină de colțuri de umbră, unde se pot aduce lăutari și bere bună^[17], câteva din curțile cele mai vechi, prin multele încăperi ale cărora rătăcesc umbre de boieroaice sărăcite^[18]. Și acolo e și mănăstirea Vălenilor, de unde a plecat târgul lot, așa precum din mănăstirea Sinaii a plecat târgul, reședința regală și locul de vilegiatură al Sinaii de astăzi.

Dăunăzi, clădirea, de la sfârșitul veacului al XVII-lea, era în decădere, dacă nu în ruină. Fusese dărâmată întăiu de cutremurul cel strașnic de la 1802, apoi o înălțase din nou, împreună cu clopotnița și chiliile, cu ajutorul unui polcovnic dintre târgoveți, egumenul grec de atunci, din 1802-9, care ocârmuia acest mitoc al Cotrocenilor. Apoi și după această reparație biserica a început să-și piardă puterea. După multe stăruinți ale unui preot cu intenții bune, primarul „conservator”, un harnic țăran, care a putut să ajungă în rândul și chiar în fruntea celor d’intăiu gospodari ai târgului, Pisău, s’a înduplecat să dreagă cele stricate și să înoiască și unde nu era nevoie^[19].

S’au șters inscripții, — aceia a lucrărilor de după 1802 —, s’au făcut din nou, fără a le fotografia măcar în întregime, chipurile ctitorilor, s’au văpsit cu uleiuri, într’o urîtă coloare cafenie, cei doi stâlpi rămași din obișnuita colonadă care despărția tinda femeilor de biserica propriu-zisă, s’au făcut sfinți noi în genul „modern”. Totuși, cu înalta clopotniță, care poartă încă, sus de tot, o însemnare grecească, tămânjită cu cenușiu, cu larga curte plină de morminte între zidurile de piatră, cu armonia liniilor arhitectonice, cu inscripția cea veche săpată de-asupra ușii, cu ușa și stranele lucrate frumos de un maistru care și-a însemnat numele, cu multe cărți mai vechi, mănăstirea, așezată pe un tăpșan, care se vede bine din toate părțile, face încă impresie, de și una mai mică decât în vechile vremuri, când în jurul ei se aduna toată viața din aceste părți.

Ceva mai departe, după un număr de case albe și mari livezi de pomi, un pod de piatră înalt^[20] trece apa ce se răsfiră ușor pe un larg pat de prund peste care atârnă crăcile sălciilor.

Peste apă sau „vale”, — i se zice Văleanca —, e casa apelor, un chioșc după moda turcească, unde gâlgâie izvoarele la care vin locuitorii cu sticlele și cofițele lor. După obiceiul străvechiu, modă de Constantinopol, o cafenea simplă e înjghebată în jurul locului de unde pleacă undele răcoritoare și, tăcuți, stau pe bănci ceasuri întregi, cu ceșcuța goală înainte, oameni cari nu știu ce-i lucrul și timpul și ce lume se mișcă în jurul liniștii lor de ațipire^[21]. Apoi, tot mai în sus, aceiași „stradă mare” trece între clădiri publice, între bărbierii mai mult goale și între prăvălii de câteva feluri, în care, agale, negustori și meșteri români își fac, foarte curat, rostul de câștig.

Strade înguste, printre uluci și ziduri, duc la mahalale, pe lângă aceleași bune case pașnice supt coperișurile țuguiate de șindilă neagră, ce pare că nu poate putrezi. O biserică se află în mijlocul fiecăreia. Colo, biserica Bercenilor, o imitație, de la începutul veacului trecut, a mănăstirii, cu o ciudată inscripție în care slovele săpate au duetul celor arhaice întrebuințate de Turci; apoi biserica lui Filip, bunul treti Logofăt Filip, care era privit ca un binefăcător în toate privințile al Ținutului și pe care l-a pomenit într’o frumoasă cuvântare simplă profesorul Gorjan, traducătorul Halimalei (după el au venit tot dascăli distinși, ca David Almășanu, latinistul din Brașov, și viitorul arhimandrit Ilarion Pușcariu, alt Ardelean). Mai departe, într’un Ținut ca de țară, bisericuța Berivoieștilor. pe care mahalagiii o cred veche de trei sute de ani, se repară cu cheltuiala lor; în apropierea ei se ridică o cruce de pomenire din veacul al XVIII-lea. Supt bătrânul pom de ocrotire, vrednic de pomenire ca și atâția nuci centenari, Sf. Ioan, mai aproape de centru, pe drumul ce scoate din Văleni spre Nord, e prefăcută cu totul, fiind chiar în începuturile sale foarte nouă. Și, în sfârșit, tocmai la capăt, în Tabaci, o biserică de prin anii 1830, cu bune zugrăveli ce par încă proaspete, lângă grădina unde se face o singură dată pe an, la Paști, hora pentru popor^[22].

14. Drajnele.

De la biserica, aproape catolică, a Curții din Drajna-de-jos, — data aceasta văd chipurile, zugrăvite mai ieri, ale ctitorilor, cu mândrul Alexandru Nicolae, mort în 1852, așezat, mărunțel, cu toupet cochet și lungi mustăți drepte, între măreția ișlicelor, giubelelor, bărbilor de protipendadă: a lui Nicolas, tatăl, a lui Pană, bunicul, și văd și marele mormânt de marmură săpată care cuprinde pe ultimul boier de moșie din acest loc —, de la această biserică, al cării zid de împrejmuire și a cării clopotniță sânt mai interesante decât arhitectura, suim printre căsuțele satului. Rânduiala cea mai bună, curățenia cea mai desăvârșită îți zimbesc de pretutindeni. Fericit colț de lume!

Cotim la stânga, lăsând drumul cel mare ce duce la Chioajde, sate cu numele foarte vechiu, și apucăm calea mai îngustă prin care se ajunge la altă Drajnă, cea de sus, pe care, între sămănături cu ogoare mici, — căci, dacă pământul Filipeștilor merge pe dincolo pănă în hotar, aici ne aflăm pe locuri „moșnenești”, ale moștenitorilor —, o atingem în vre-o jumătate de ceas.

Moșnenii au biruit pe clăcașii din vale, de cari vorbesc cu despreț, în felul de a-și clădi și ținea locuințile. Curțile sânt pietruite frumos, stâlpii sânt lucrați ici și colo ca o horbotă; pe polițile dintre dânșii zbucnește din frunzele de catifea floarea, de un roșu aprins, dar mângâios, a mașcatului, „mușcatei”, cu mirosul fraged; pe lemnele încovoiate ale bolților sau pe pridvoarele acestor mândre case cu două rânduri se zgreapțănă cârceii de viță. O firmă proclamă minunea băncii bogate, cu un capital de două sute de mii de lei. E meritul învățătorului, pe care-l și zărim în treacăt, un liniștit om în vrâstă.

Biserica e mai mult nouă. De și e departe în dimineață, se face încă slujba. Prin întunerecul sămănat de lumina roșie a făcliilor se poartă multă lume. Spre biserica mai veche din vale ne duce unul din ctitori, pe prăvălișuri de bolovani și peste ramuri albastre de Teleajen.

O clădire cu firide pentru sfinți, cu o încercare sărăcăcioasă de ciubuc înfășurând păreții joși. Și aici e slujbă. Afară, femei merg pe la morminte și aprind candelele, și curăță florile, și fumegă cu tămâie de-asupra movilei, aruncând cărbuni stânși ca și viața de desupt, în bielșugul ierbei. De departe a venit părintele s’o facă; murgul mărunțel, cu șeaua pe dânsul, paște evlavios buruiana cimitirului.

Răpede, mi se aduc cărțile cele mai vechi, care, în lipsa unei pisanii, deslușesc rostul întreg al bisericii și rostul mai nou al satului. Zidurile s’au înălțat la sfârșitul veacului al XVIII-lea, și cel d’intăiu preot a fost popa Stanciul, care ajunse pe urmă și proiestos și a cărui iscălitură, măiestru încondeiată, odată pusă și în criptogramă, se vede pe toate vechile tomuri chirilice. Sătenii cari s’au strâns, — sânt, la o parte, și femei, dar fără port românesc; lângă „centru” am văzut chiar o grupă de fete în rochii de oraș, trandafirii și albastre, — ascultă cu multă luare aminte și recunosc: pe popa Stanciul, pe vechii ctitori, străbuni ai celor de față, pe cutare Mocani din Ardeal cari și-au trimes cărțile de danie. E o deșteptăciune, o siguranță, o prietenie veselă care te încălzesc la inimă. Unul a știut să afle rostul criptogramei, pe care n’o puteam desluși.

Și iată vine de se amestecă la mica ședință de istorie locală, pe temeiul documentelor, și părintele. Să aibă vre-o șaptezeci de ani; barba albă curge în valuri, părul se revarsă în plete încă sure; sprincenele negre fac umbră deasă de-asupra ochilor buni. Aude și vede ca oricare din tineri. Și parc’aș vrea să-l văd călare pe murg, pornind spre casă sau apucând, în această zi de Duminecă, drumul Vălenilor, ca unul din popii războinici de pe vremuri, cari biruiau pe Satana și cu ascuțișul săbiei, cu glontele flintei.

15. Mănăstirea Verbila.

Ieșim din Vălenii-de-Munte pe lângă șoseaua pietroasă care duce la Ploești, ici și colo, alături cu linia ferată nouă, la care lucrează de zor țărani din împrejurimi și urîți „specialiști” sârbi și bulgari. Cel d’intăiu sat bine rânduit pe margenile drumului are o biserică nouă la poartă e atârnată o cutiuță pentru sărmani; am zărit pe preotul tânăr în foarte frumoase odăjdii, care-și făcea prin sat „zi ‘ntăia” de August; la o mare distanță se târa un dascăl amorțit de vrâstă.

Ceva mai departe răsare dintre copaci frumoasa casă de țară a unuia dintre proprietarii mari ai Ținutului; lângă Ploești un Evreu i-a luat locul, pe urma datoriilor. Aici el se mai ține deocamdată.

Pe malul stâng al Teleajenului răsfirat în limpezi pâraie albastre pe un pietros câmp de prund grăunțat se întinde, cu case mai slabe decât cele de la munte, dar în mari livezi de pruni, satul Măgurelele, numit așa după păduri care s’au prăpădit de atunci. Are două biserici: una din anii ‚30, iar cealaltă de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, clădită de soția unui boierinaș, mamă a unui copil care nu purta numele soțului ei, dar moștenitoare a Cantacuzinilor, cum spune însăși, cu mândrie. Preotul e și învățător, și are și un han: face politică și, pe lângă interesele lui, se zice că apără și pe ale țăranilor, cari au de lucru cu proprietarul de viță nouă din casa cea frumoasă încunjurată de un parc des.

Aici lăsăm drumul Ploeștilor, care duce îndată la satul Filipeștilor și cotim pe lângă un curat han românesc, clădit în stil vechiu, la stânga. Mult timp rătăcim pe câmpul pârlit de soare, unde porumbul închircit ridică strujeni slăbănogi. La girezile de grâu, și aice a început treierul cu mașina pentru boieri, pe când oamenii lucrează prin curțile lor, după vechea datină, călcând grâul cu caii mânați în jur de sfârcul biciului, sau strivind spicul supt picioarele încete ale boilor; prin unele ogrăzi, gospodarii au început a-l și vântura. Toată casa are de lucru; femeia e acum de valoare mare, pe când, spune vizitiul, un țăran din Văleni, iarna nu e bine să o ai în casă, căci hrana e puțină și lemnul scump.

Păduri se văd pe coastele din stânga și satele albe cutează pe-aici să se răsfire în vileag, pe povârnișurile lor sau chiar pe culmea liniei de dealuri.

Un han deschide satul Mehedința, căruia i se zice și Podenii-de-jos. Hangiul bătrân, Român sau Grec, vinde măsline, vin prost și bere rece, din păhare cărora murdăria îngrămădită li dă o coloare specială. Ceva mai departe, o bisericuță de bârne te poftește să întri prin versuri naive, scrise pe stâlpii de lemn ai pridvorului. Inscripția zugrăvită arată ca înoitor pe un Grec arendaș de dăunăzi, al cărui chip se și vede zugrăvit în portul lui răsăritean. Un biet copilaș străveziu de slab și cu ochii adânciți în cearcăne negre, bolnav de friguri rele. rătăcește printre mormintele cu cruciliți de lemn, căutând parcă locul în care curând el însuși va merge să se odihnească de nedreptatea acestei lumi.

Satul se mântuie cu case țigănești, abia înjghebate: movili de lut murdar între porumburi înalte. Copiii goi își arată pielea ca arama și pâslă creață a părului stufos. Nu iese la drum, nu fac tumbe, nu cer de la „boieri” „gologanul”. E un început de așezare, de plugărie, cu alte moravuri. Sătenii, cari au pepeni verzi pe ogorul lor și-i scot în vânzare pe mesele de lemn din mijlocul câmpului, adesea nepăzite de nimeni, nu par să aibă ca mușterii pe pârliții haramini.

Drumul mai înșiră un sat, apoi, pe lângă râpa Cricovului cu apa săracă pe obișnuita albie largă de torent, sămănată cu pietrișul de ieri și cel de sute de ani, din malul înalt de lut nisipos iese, in oblojeala lor de scânduri, conductele de fier, țevile pline de petrol ale Americanilor cari-și au sălașul la Apostolache. Cărări ascunse prin porumburile înalte suie același deal, pe culmea căruia se răsfiră cărările drepte ale viilor nouă. Pe ele vin alene dintr’un sat, ascuns pănă întri în el, Țigancele tuciurii, cu puzderia copiilor pe lângă poale. Este deci în apropiere un sat mănăstiresc ai cărui locuitori de astăzi, urmași ai vechilor robi, întrebuințează mai bine sau mai rău, — oricum, nu pentru o adevărată gospodărie statornică, libertatea, „sfânta” libertate ce s’a dat părinților și bunicilor lor.

Abia se vede, foarte de aproape, mănăstirea de care, sute de ani, a fost legat neamul lor. Dintr o piață largă, ca de sat ardelenesc, vezi o întrare dărăpănată, prinsă într’un zid ca de cetate tare. De și, cum spune o fărâmă de piatră zvârlită în curte, acest brâu de piatră a fost înoit cu totul pe vremea lui Vodă-Carageà. acuma un veac numai, de un egumen grec care avea interes să locuiască bine și doria să nu fie prădat, dar știa să-și economisească banul, vezi înalte clădiri de cărămidă tare și de piatră prin care se crapă ferestuici pentru împușcat în dușmanul ce ar veni de undeva din luncă, din vii, din păduricile vecine. Buruiana sălbatecă năvălește curtea; nici preotul, pe care nu știu cine zicea că l-a găsit dormind în altar într’o zi de foc ca aceasta, nici dascălul, care a trimes cheile printr’un băiețaș bălan în cămașă neagră, care nu știe să zică decât un „hâ” de întrebare și un „hâhâ” de răspuns, nu-și dau osteneala să facă, în acest bielșug de putere vegetală, măcar o cosire de fân. Stăpâne peste tot locul întins sânt numai albinile și poate șerpii de ruină, cari și-ar avea bune culcușuri între bârnele dislocate ale locuinților călugărești părăsite.

Întăiu s’ar părea că biserica are o formă ciudată. Te lămurești însă îndată dacă cetești pisania cea veche, în două bucăți de piatră aruncate (le-asupra lespezilor scării, apoi cea nouă, stângaciu scrijelată de un rău cunoscător al limbii noastre și al meșteșugului său, dacă-ți oprești ochii pentru ca să admiri ușa bătrână, care a scăpat neatinsă de tragediile naturii și de prostia de comedie a oamenilor, dacă, încunjurând prin bălăriile ce-ți vin pănă la brâu, mânând înainte un adevărat roiu de gâze îndârjite, privești acelea din ferești care au rămas în ființă.

A fost un lăcaș frumos și trainic, mic, dar plin de armonie, ridicat pe vremea lui Radu Călugărul, Radu fost Paisie, odinioară fecior de Domn adăpostit la mănăstirea Argeșului, de către boieri cari pe vremea lui nu mai aveau trecerea, puterea, boieria de fapt de care se bucuraseră supt alt Radu, care, dacă n’a avut niciodată cârja în mână, a știut să învârtă bine buzduganul: Radu de la Afumați. Una din pietrele, frumos și original săpate, în linii rotunde italiene, în dibace legături de slove, numește pe ctitori: Dragomir Spătarul, Toraa Banul și pe mai micul lor tovarăș care poartă numele vechiu de Caraciu (Carapciu). Alta va fi venind de la vre-un schit sau de la o bisericuță adausă, prinos al celui d’intăiu egumen, Antonie.

Biserica de căpetenie a fost înălțată după datinile moldovenești, lăsându-se la o parte încercarea, unică în felul ei, a lui Radu-cel-Mare, la Dealu, și a rămas încă, înaltă și îngustă: fereștile samănă prin tăietura liniilor cu acelea din Moldova, dar, sus, aceste linii se mlădie încovoindu-se, iar jos cadrul se oprește înainte de sfârșitul deschizăturii, printr’o întrerupere cochetă. Ușa e însă fără păreche: două linii curbe care se taie în ogivă străbat o întrețesare de linii drepte care formează pătrate mărunte: pentru varietate s’a făcut câte o scobitură în fiecare din pătratele acestea.

Soția lui Dragomir, Caplea, își pregătia, încă fiind în viață, piatra de mormânt, pe care n’a întregit-o nimeni la data lăsată în alb. Ea a rătăcit, după moartea soțului, multă vreme în Ardeal, dar tot aici a venit să moară, tot supt piatra ei s’a întins trupul pentru odihna nimicirii. Lângă acest mormânt, foarte bine păstrat, e altul mai șters, mai neîngrijit săpat. Supt el se adăpostesc rămășițile unui mare boier căzut în luptă împotriva Domnului său, în oastea unui Domnișor tânăr și voinic, venit de peste munte. Stanciul, Marele-Vistier, vre-o rudă a lui Dragomir și a Caplei, a perit în Octombre 1514, la cea d’intăiu ciocnire între credincioșii lui Radu Paisie și tovarășii lui Basarab, zis Laiotă, drept „moștenitor” de țară și căpetenie de năvălitori.

Cutremurul din 1802 a găsit biserica din Verbila rău ostenită de veacuri, căci niciunul dintre domneștii înoitori ai vremilor mai târzii nu s’a fost gândit la dânsa. Zidul cu ușa și fereștile frumoase a rămas în picioare, dar coperișul, fruntea au căzut, în același timp când frânturi din cetatea de împrejmuire se desfăceau în zgâlțâirea grozavă a scoarței de lut. Un egumen grec a dres cum l-a tăiat capul, zvârlind pietrele de ctitorie pe o scară nouă, înaltă, potrivind un pridvor de zidărie proastă, peste care se cațără un cerdac de priveală pentru Sfinția Sa, puindu-și apoi numele pe acea lespede grosolan tăiată care s’a cocoțat de-asupra ușii și acoperind păreții cu o zugrăveală nouă, în care Badu Paisie și Stănilă „Filipescu», — alt ctitor, sau o „fandacsie” grecească —, au inscripții în noua limbă sfântă și primesc ca vecin pe egumenul reparator și pe colegul său de la mănăstirea Mărginenilor^[23].

16. Ogretinul, Starichiojdul, Poseștii, Cărbuneștii.

De la Drajna în sus, Ogretinul, cu amintirea luptei lui Radu-Vodă Șerban împotriva Tatarilor, — un deal zis al „Domnului” se vede în dreapta —, păstrează bisericuța făcută sau refăcută la începutul veacului al XIX-lea, cu frescele populare de afară, scăpată de ruina părăsirii în mijlocul îngrămăditului cimitir sătesc, și cu casa bătrână de pe modâlca de pământ încunj urată și astăzi cu zidul cel vechiu. Mai departe, Râncezii, atinși de molima adventismului, amintesc coborîrea oamenilor din munte între acești „Cojani” mai din jos, cari nu și-au dorit astfel de tovarăși. De aici înainte, ai de ales între drumul Chiojdului și acela care cotește la dreapta către Posești și Cărbunești, cuiburi de veche moșnenie.

Era odată, pe întăiul drum, din muchea dealului, o priveliște fără păreche în toată țara peste pajiștea cu toate florile, ca un covor al Raiului, care se zicea, cu un sunet de silabe dulci ca o mireazmă din potirele lor de taină: a Zeletinului. Acuma împărțirea pământurilor a tăiat ogoare mărunte, în care nu mai are ce să caute acea nesfârșită floare.

După cărarea din dreapta, ducând la un sat de plugari înstăriți, Chiojdul. Lângă curți boierești care-și păstrează aroma de trecut, în stăpânirea urmașilor neamului Macovei, bisericuța de lemn care biruie întrecerea cu cea de cărămidă mai de vale. O zugrăveală arhaică e plină de pricepere și de poesie naivă.

La Posești, satul lui Posea, tocmai sus pe o culme bogată în pomi, altă biserică de lemn dăinuiește lângă fudula ei urmașă, ascunzând supt tavanul ei jos lespedea de mormânt a ctitorului; moșnenii nu s’au clintit de pe cinstita lor agonisită și ei îți aduc înainte hârtii de-ale bătrânilor cari știau și în cel din urmă sat slova frumoasă și stilul ales, însuflețit de simțire. Și, dacă birui prăpăstiile bolovănoase, tăiate de șivoaie, ajungi la odihna gospodărească din casele înalte, curate ale urmașilor moșului Cărbune, Cărbuneștii.

17. Pe valea Anei spre Piatra Corbului.

De la Starichiojd (Starchiojd zic localnicii^[24]), drumul apucă în stânga pe lângă vechea cruce de pomenire de pe la 1730 obiceiul crucilor e pretutindeni, ca în Buzău; una, răsturnată, e din vremea lui Brâncoveanu —, spre Valea Anei.

Valea Anei e râul, gârla. Sprențară, ea aleargă prin nisipuri, peste bolovanii pe cari lot dânsa i-a cărat în zilele ei mari, când se zbate, torent, între maluri lărgăiate. De-asupra, pădurea spartă de locuințile răzlețe, perdelele singuratece de anini. Cu țipete de prunc părăsit păsărèle sure-albe se joacă din zbor de-asupra pietrelor sămănate de potopul primăverii. Li zic prundari, iar, când joacă a glumă din codițile supțiri ca niște surguciuri de domnițe: codobâte, în loc de codobature.

Aștept în luminiș după descoperitorul lespezii cu inscripție de pe Dealul Corbului, unde „se pomenesc Tatarii”. Deplină tăcere, una așa de mare, încât îți pierzi simțul că ești o ființă deosebită de copacul care fâșâie la vânt, de floarea care soarbe soarele, de iarba care mereu crește. Redevii o parte anonimă a naturii.

Sunet de clopoței. Peste gârlă trece și se pierde în depărtări nunta.

Pomul cu panglică și zorzoane de hârtie se scutură la hopuri, steagul se zbate în a doua trăsură, cosițele unse ale druștelor se coc la soare în celelalte, pănă la gâturile de cobză care iese obraznic din carăta Țiganilor.

Satul răzleț, o sută de case, samănă pe margenea apei, pe povârnișul dealurilor vechile sălașuri, cu pridvor și fără, cu înaltul coperiș țuguiat, cu amestecul de șuri și de hambare; poverni se ridică pe îngrămădirea pietrelor culese din „valea” de dedesupt.

O lume sprintenă și frumoasă. Vrednice femei care au crescut câte zece copii, — Dumnezeu știe câți au răzbit! Prunculeți cu părul de aur și negrii ochi atenți. Săteni cari, cu patru clase primare, scriu răvașe capabile de a avea o notă de trecere la bacalaureat. Flăcăi pe cari nevoia de bani i-a oprit la capătul gimnasiului. O nesfârșită dorință de a învăța, dar și setea de leafă. Au adus cu truda lor un învățător intermitent. Dorință de a ști și minte deschisă. Femeia de cinzeci de ani, care a ridicat o întreagă familie, povestește ce a pățit pe vremea Nemților, când, din două cazane, pe unul îl dase, iar pe celait îl ascunsese într’o groapă, sădind și un copac de-asupra. Lumea a pârît-o. „Că așa e lumea acum, numai coarne n’are; dar i-or crește și coarnele.» Au venit cu topuzul; cazan sau: „pușcă». Și al ei s’a îmbolnăvit și a căzut mort a treia zi. De aceia nu-i bun războiul. Acum e vorba să fie între Franța și Italia. Păcat! Și de s’or mai adăugi și alții…

Mergem, cu un grup întreg de săteni de toate vrâstele, spre Piatra Corbului, unde un copil rătăcit a găsit într’o adâncitură, față în față, două pietre cu litere pe ele. Și o flacără verde țâșnia din pământ. Să nu fie acolo comoara Tatarilor? Fiindcă povestea știe că a fost un sat de Tatari, oameni cumpliți, cari, de la o vreme, s’au tot dus pe Valea Bâștii de nu s’au mai întors. Și au rămas Chioajdele astea slobode. N’o fi amintirea Ungurilor cari au dat numele acesta de Kövesd, Ținutului?

Pe pripoare înguste, sărind peste deschizăturile de-asupra apei unde se hârjonesc copiii goi, ajungem la locul misterului.

De o parte și de alta lanuri sărace, grupe de pruni. În fund un ciudat deal vânăt, plin de pădure deasă, cu un vârf ca un deget spre cer. Acolo e Cetățuica.

Și iarăși un colț de istorie învăluit în brumă se ridică înainte. „Cetățuica” e, ca și Cetățuia, totdeauna vechea așezare preistorică.

Lângă noi, Piatra Corbului. E o imensă clădărie de pietre sure care ar părea anume șlefuite și așezate. Suprafețe plane, mușcate și pișcate de ploi, cu crăpături simetrice, cu săpături naturale și unghiuri. Așa e și în adâncitura unde ploaia singură a săpat capricioasele zigzaguri. Gol, uscat, ars, iară un mușchiu, monstrul cenușiu privește spre verdele viu al Cetățuicei…

Ne întoarcem. E vorba de lipsa de grijă, de încurcăturile țării. La acești domni ai sufragiului universal e un nesfârșit desgust pentru alegerile care „țin două luni pe țărani numai într’o beție”.

Asemenea convingeri fac cât comoara visată pe Piatra Corbului, unde Tatarii n’au scris nimica.

18. La schitul prahovean al Crasnei

De la Izvoare, în Prahova, apa Crasnei apucă la stânga, strânsă din ce în ce mai mult între dealuri pietroase, care par despicate numai pentru a lăsa să se strecoare această șuviță de argint viu. Drumul înalt duce printre fânețe ce se cosesc de oameni cari au venit pentru aceasta de departe și se adăpostesc noaptea în preajma caselor mari risipile pe pajiștea desgolită. De foarte departe se văd turnuri de biserică, dar pădurea în mijlocul căreia se află, pare să le înghită.

În sfârșit, iată că într’o adâncitură un vechiu gard de nuiele împrejmuiește o mare livadă sălbătăcită; e pădurea care ispitia din depărtări. O poartă de jitar închide drumul. O dai în lături singur, căci nicăiri nu se vede nicio viață. Ba da: râsete vesele de copii răsună din dosul altui gard de răchită, dar cei ce râd se ascund bine. Acuma e un mare loc deschis, sămănat cu copaci bătrâni. O clopotniță puternică se vădește în stânga: intrarea pe supt dânsa e astupată de crengi îngrămădite.

Sărind pârleazul, ceia ce, se vede, fac și sfinții părinți de la schitul Crasnei, unde sântem acuma, le afli într’o frumoasă poiană. De jur împrejur, case de țară, cu înaltele coperișuri de șindilă, care, lucrate mărunt și îngrijit, au, la soarele de seară, răsfrângeri mătăsoase. În mijloc e biserica, fără frumuseță și însemnătate în stil, dar desfășurându-se minunat din fondul de verdeață al pădurii pe care se razimă. În față, apa gâlgâie. Într’un basin de piatră, și un înalt copac, din vremea întemeierii, întinde o mare umbră tristă asupra acestui colț care amintește Răsăritul bucuros de apă.

Un biet călugăr bătrân, orb, pipăie cu mânile noduroase pentru a găsi intrarea la căsuța lui năpustită de toate borheiele; unul tânăr, care vede bine și mănâncă bine, și nu petrece rău, — trimes de la mănăstirea Sinaia pentru pocăință —, ni iese somnoros înainte, după ce i-am cercat în toate felurile ușa. E ca un fel de stareț, având supt el pe orb, pe all moșneag și, poate, femeile satelor vecine.

Cu dânsul intrăm în biserică, unde nu e măcar o candelă aprinsă. Însemnări pe cărți și pe odoare arată că avem a face numai cu un schit făcut de boierii Izvoreni (i se zice și: „Izvoranu”) pe la 1828.

„Starețul” asigură că numai vântul rătăcit prin cutare geam spart a stâns candela, că în fiecare Duminecă și serbătoare se face slujbă. Iar, când ajungem la poarta de spre drum, auzim clopotul care sună la schit. Sânt cinci ceasuri trecute, dar cine vrea, poate crede că acum se fac rugăciunile de vecernie. Și părintele dorește ca domnii din București să creadă aceasta.

Călugărie, călugărie!

E încă de vreme când ieșim din Izvoare, și, deci, în loc să apucăm prin Homorâciu, spre Văleni, cotim la stânga spre Drajna.

Unul după altul se trec, într’o lume de albastru și auriu, idilică și sălbatecă, ramuri din Teleajen, care încunjură, supuse, bolovanii pe cari tot mânia lui i-a cărat aice. Apusul înfocat aruncă luciri de sânge pe apele albastre, între dealurile pietroase.

Un urcuș lin, lângă pajiști mărunte, foarte verzi, duce pe drumul satului. Îl începi cu acea biserică foarte bine îngrijită, dar clădită din nou în cel mai bun stil catolic. Am spus că ea cuprinde mormântul unor Filipești mai vechi, cari au stăpânit aici și al căror șir s’a stâns, lăsând numai o moștenitoare.

Curtea spre care, de partea cealaltă, întri supt un arc cu inscripție chirilică, e adâncită în copacii unui strălucit parc, cu grădinar frances. Arendașii sau vechilii locuiesc înăuntru. Și acesta e un sat părăsii de aceia cari-i au folosul^[25].

În mijlocul lui e biserica, mai puțin latinisată, a Sfântului Nioolae. E numită astfel după Nicolae Filipescu, care era stăpân aice la sfârșitul veacului al XVIII-lea. Peste o jumătate de veac de la întemeiare, un Frances, Colson, rudă cu scriitorul, atârnă în păreți tablouri religioase în genul său. Era începutul; astăzi se poate vedea sfârșitul^[26].

Și e o frumuseță în această noapte cu lună plină în strădițile curate ale satului de munte, prin care trec tăcute gospodinele ce se întorc la vatra ce fumegă; e o poesie în strecuratul neobosit al apei care prinde luciri din aurul lunii; o nelămurire tainică în trecerea pe drumul de țară a călătorilor cari se văd și totuși nu se văd bine; e o binecuvântare și o sfințenie în toate…

Și cum pot fi sufletele care nu înțeleg, și nu se Iasă robite, și nu se fac mai bune!

19. La mănăstirile Susana și Cheia

Din Văleni, spre șoseaua din spre Miazănoapte, către mănăstirile de la munte și către vechea vamă a Brașovenilor.

Intăiu, cale ușoară și frumoasă printre sămănături ca acelea de la câmp. Sânt boieri pe aice: astfel, Cereșenii, cari au moșie în celait capăt și au înoit rău vechea lor casă din Văleni, iar, mai în sus, livezile cu margenea lor de spre drum sprijinită pe zid și plăcutele case de țară în stil vechiu sânt ale bătrânului domn Ștefan Grecianu. Treci printre casele unui bun sat, Homorâciul, — de la ho mor, ca și Homorodul ardelean (și hlmul balcanic, muscel), în care ‘n zădar ai căuta o gospodărie mai rău îngrijită, o livadă mai prost ținută, o casă mai rău clădită și învelită. Biserica, foarte mărunțică și plină de umbră rece, are în frunte o inscripție din veacul al XVIII-lea, care-i pomenește ctitorii, boierinași de munte, însurați cu bogate fete de negustori greci de prin târgurile vecine. În curând ai ajuns la patul pietros al Crasnei, care se răsfață în șuviți pe un pat de pietriș imens, supt mâluri râpoase pe care cresc sălbatec copacii: drumul se tot cațără, se învârte, stăpânind necontenit întortocherile îngustei ape vii pe larga întindere de pământ mort supt prund, supt bulgări și pietroaie din timpul revărsărilor. Acesta e satul Izvoarelor. Casele sânt cu adevărat minunate. Fațade curate, umbroase, cerdace de lemn, largi grădini, în față; în fund, frumoase livezi. Cei mai bogați inovează nenorocit prin galerii de sticlă stropite cu flori văpsite.

Femei cu strălucitoare cămăși albe, sămănate cu cusături negre bogate, dar fără altă urmă a portului, înlocuit cu o fustă de târg; frumoși bărbați în portul sprinten al muntelui. Merg, vara, departe, la câmp sau la baltă, bucuroși că pot căpăta doi lei pe zi la secere, — i-am văzut întorcându-se de acolo, hămesiți și slabi, către bunele lor sate de munte; altfel, se țin din lucrul livezilor și din cărăușie. Știu strânge însă și îngriji bine. Pe străini, de orice fel, chiar pe Românul din alte părți, cu altă înfățișare și alte obiceiuri, nu-l sufăr. „Civilisația” a dat doar câteva rochii de oraș, a căror vedere nu face, de sigur, cât de puțină plăcere. Alte sate, numai la Mâneciu, — un La Manche românesc, pentru pasul muntelui ca o „mânecă” —, împărțit în Mâneciu-Pământeni, vechi locuitori din „Țară”, și Mâneciu-Ungureni, Mocani trecuți de peste graniță^[27]. Casele unora și altora, fără nicio deosebire între ele, se deapănă cale lungă pănă în margenea pădurii, al cării rând a venit în sfârșit.

În modâlci de pământ nisipos, care se desface în pâlcuri albe, se înfig bătrâni copaci de dealuri, strânși unul în altul. Numai la Orății, pădurarii Eforiei încearcă o pepinieră de brazi, cari, deocamdată, în tufe mărunte, își strâng frunzele dese. Prăpăstii mari se deschid în dreapta, și dincolo de dânsele alte dealuri rotunde se ridică supt alt veșmânt de păduri pănă la culmile din zări, care zîmbesc, albastre. Jos, Teleajenul tulbure vuiește mânios de vale.

Turnuri răsar din desiș, și îndală te afli înaintea bolții de intrare a mănăstirii Susana Un cerc de bune case curate ca păharul încunjură o bisericuță gătită. De mult încă, din veacul al XVIII-lea, erau,, maice călugărițe”, de aici și de „dincolo”, în codrul din valea Teleajenului. Numai în veacul nostru, biserica s’a făcut de piatră, la 1840, iar peste patruzeci de ani s’a înoit cu ajutorul a trei Brașoveni. Starița însăși era Brașoveancă, precum este și cea de astăzi; o bună parte din maice, care lucrează la dulceți de zmeură, la scoarțe și la desul mohair negru, sânt fete în Ardeal, dar nu din țărănime chiar, ci din ceia ce s’ar putea numi „aristocrația» Săcelelor.

După ce s’a isprăvit pădurea, drumul duce tot printre minunate pajiști înflorite, de care încă nu s’a atins coasa la acest sfârșit de Iulie. Drept înainte, el țintește, printre căsuțele unui sat mai mic și sărac, la pasul, tăiat în lutul dealurilor împădurite, al Bratocii^[28]. La dreapta, o cărare șerpuiește printre flori pănă la mănăstirea Cheii.

Te-ai aștepta la una din tainițile de murdărie și neîngrijire care sânt astăzi, prea adesea, mănăstirile călugărilor. Îndată ai însă o plăcută surprindere. Totul e în bună stare și arată un spirit de rânduială desăvârșită. De-asupra ușii, o inscripție cu slovele frumoase, bine săpate, arată cum s’a ridicat clădirea pe moșia Banului Mihalachi Ghica, frate a doi Domni și stăpân pe acest pământ de hotar, — însuși tatăl femeii, de o cultură universală, care a fost scriitoarea în mai multe limbi Dora d’Istria. Se pare că la început se pusese numele Banului între ctitori, de și el nu se îndurase a da pământul fără plată: un rând a fost, în adevăr, șters și înlocuit cu altul, care vorbește de cumpărătură.

Cei d’intăiu călugări de aici, cari au venit cu cărți multe, cu unele manuscripte bune^[29], cu icoane și portrete de învățători ai lor, au pornit de la Găldărușani, unde, ca și la Cernica, pătrunsese spiritul de reforme, de hărnicie disciplinată, de iubire pentru carte, de bună înțelegere frățească al Paisienilor din Moldova. În arhondaric se înșiră chipul de bătrâneță ale lui Paisie, acela al lui Calinic de Cernica, ajuns apoi episcop de Râmnic, și ale altor clerici din aceiași direcție. Calinic e înfățișat și mort, înveșmântat în scumpele-i odăjdii arhierești. Se vede și un portret al Mitropolitului Dionisie Lupu, ocrotitorul lui Lazăr și părtașul la întemeierea celei d’intăiu școli înalte românești în Capitala principatului muntean.

Azi paisianismul, sârguincioasa și rodnica obștejitie s’a dus. Dar îi vezi încă urmele în cuvioasa înfățișare a lucrurilor și oamenilor: bătrânul stareț voinic, eclesiarhul cu lungă barbă neagră, priceput în ale zugrăviei bisericești. Nu s’ar putea învia oare din asemenea urme vechiul curent folositor Bisericii și culturii?

---

1. Arhitectul Toma Socolescu a avut. mai de curând, nobila ambiție de a da orașului său un Palat de Justiție și Hale de caracter monumental, precum și o noua catedrală.
2. Numele se scrie și Ghighen. E luat după al târgului bulgar cu acest nume (vechiul Oescus, Οίσκος, la Dunăre).
3. Acum cuprins într’un măreț sarcofag (1939).
4. De la moșul Baicu, Băicoiu.
5. Am găsit-o încuiată. Parohul era la Ploești. Fusese înștiințat în zădar. Alte lămuriri n’am putut deci să ieau, și nici ce este în lăuntrul interesantei biserici nu pot să știu. Voiu fi poate mai fericit altă dată.
6. După „mănăstirea Sinaii”.
7. Azi e un Museu public, orânduit de Comisiunea Monumentelor Istorice (1939).
8. Nici azi, afară de Teatrul legat de o casă de joc (1939).
9. Dar cu totul împotriva stilului local și cu odioase chipuri pe turnul de întrare (1939).
10. Biserica s’a reparat de Comisiunea Monumentelor Istorice.
11. Biserica Galbenă, cu vechi fresce, scoase la lumină de supt pictura în uleiu a lui Tătărescu, a fost complet reparată de Comisiunea Monumentelor Istorice (1939).
12. Astăzi e una din șchelele cele mai bogate (1939).
13. De atunci a venit în locul lui un diacon învățat, părintele N. Popescu, cercetător priceput al vechii musici bisericești. El a suit apoi toate treptele carierei de preot și cărturar.
14. Frumoase biserici mai nouă. În această Poiană (1939).
15. De mult a mers la cimitirul jidovesc din Ploești veselul și stricatul la joc de cărți Moise de la Burdujeni, care se jura că a văzut pe Cuza-Vodă și care-și numise Mândruța una din fetele cele mici.
16. Obiceiu dispărut. Din bâlciu a rămas mai ales un prilej de beție populară, cu pepeni verzi aruncați pe stradă, o kermessă.
17. Acuma grădina Fundației „Cuvântul” pentru cărți populare, iar grădina e frumosul parc pe locul maidanului murdar al pieței săptămânale.
18. În timpul războiului s’a stins ca și bunul mare proprietar Cereșanu, și septuagenara doamnă Zănescu.
19. S’a spălat pictura în uleiu și au reapărut păturile succesive ale frescei.
20. Lărgit frumos astăzi.
21. Acest colț de Orient a dispărut.
22. Toate bisericile vechi, la care s’a adaus cel mai bogat museu de folklore bisericesc, au fost refăcute de Comisiunea Monumentelor Istorice.
23. Biserica s’a reparat de Comisiunea Monumentelor Istorice.
24. Munții au nume ciudate: Roma, Zimbrarul, Benia, Macrea, îmi spune d. Tache Macovei = Macabeu; v. numele biblice din Buzău și din Secuime.
25. Acuma Curtea e locuită de urmașul Filipeștilor, d. Vartiade (1939).
26. Biserica a fost trăsnită și se reface de Comisiunea Monumentelor Istorice (1939).
27. Și la Posești e tot așa.
28. E un nume de om. Cf. Obrocea.
29. Unul trebuie să se afle acum în biblioteca lui I. G. Duca.