România mamă a unității naționale/Vlașca

 

== 1. Pe Dunărea-de-jos spre Giurgiu.==

La pontonul Cernavodei, supt horbota de fier a uriașului pod, așteaptă vaporul austriac, încunjurat de spuma furioasă a Dunării, care răsfrânge în apele ei de leșie murdară cerul pătat de nori negri. E mai mic decât vaporul de reclamă al Ungurilor și n’are, ca acesta, două coșuri. Vine din Galați și servește mai ales la ducerea călătorilor bulgari, cari n’au la îndămână o linie ferată. Une ori pe podul și prin coridoarele lui își află locul peste o mie de lucrători de câmp și hamali, cari vin, după ce și-au încheiat munca la noi, înapoi spre țara lor săracă.

Trecem supt linia podului, de la care atârnă, îndreptând înainte corăbiile, felinarele ce se văd departe ca două stele călăuze, pe când dunga de lumină a trenului e înghițită mai iute de largul spațiu întunecos. Abia se mai zărește încă, în această clipă a înoptării, căreia-i lipsește farmecul apusului înroșit de soarele dispărut, dunga joasă, mărgenită de arbori, a Munteniei, linia mai înaltă, goală a Dobrogei. Printre micile insule de nori supțiați, craiu nou trece sfios câteva clipe, și în urma lui fulgere orbitoare luminează năprasnic de la o zare pănă la alta sau își răspund, depărtate, slăbite, de la un colț al bolții la cellalt. Cârmaciul, asupra cabinei căruia se răpăd șivoaiele pentru care se deschide îndată cerul, deplin acoperit acuma, pipăie cu greu cu privirile în noapte, și în tremurăturile moi ale vasului se simte lupta necontenită cu valurile învălmășite ale râului.

Malul muntean rămâne nepătruns, mut, cel interesant e tot al Dobrogii. Rasova-și răspândește luminile pe o coastă de deal, pe când din casele-i împrăștiate răsbate lătratul de pază, de frică nelămurită, al cânilor. Peste vre-un ceas-două am trecut de Ostrov (de unde merge vaporul la Călărași), și pe malul bulgar avem Silistra, care arală numai câteva vechi case luminate, în întunerecul brăzdat de ploaia zgomotoasă.

Iarăși câteva ceasuri de întunerec și potop. Pe o înălțime, luminile chiorcoșate ale Olteniței arată o mare schelă care trece răpede, lăsând vaporului doi drumeți români, cari comentează cu gust articole glumețe din „Veselia”. Ceva mai departe, Tutracanul Bulgarilor, Turtucaia noastră. E o Hârșovă mai mare, care scânteie pănă foarte departe cu nenumărații ei ochi de lumină. Se aud cântece de triumf, care se mântuie în noapte și încep iarăși, cu toate că vaporul s’a depărtat de mult de țerm. Pe copertă s’au suit aice două sute de reserviști din Rusciuc, adunați odată pentru războiul amenințător cu Turcii și licențiați acum, după încheiarea învoielii de desarmare mutuală treptată cu aceștia. Îi văd uitându-se uimiți la mișcarea minunată a brațelor de oțel ale mașinii: oameni mari, groși, cu fața spăriată, îmbrăcați în sarici de țărani, cu căciula pe cap sau în halaturi de postav odată cenușiu, iar acum de un gălbiu șters, murdar, cu șapca rusească trântită pe ceafă. Arată puternici și ascultători și, așa urîți cum sânt, la un războiu s’ar bate bine. Printre dânșii sânt și Români de pe malul drept, și a doua zi un cerc al nostru se formează, din care fac parte un artilerist român cu opinci, un sergent de linie, bine călit, câțiva țărani și un vânător bulgar, care povestește în limba lui de acasă, care nu e a Bulgariei, pățăniile lui de ostaș al străinului.

Ceva mai încolo, ploaia învinge, și vaporul, care nu-și mai poate găsi calea, cu toată experiența și energia cârmaciului, aruncă ancora pentru așteptarea pană în ziuă.

Abia se supțiază noaptea, la șase ceasuri din ziua următoare, când helicele începe a se învârti din nou. Arare ori cele două maluri, care încep a se deosebi, se asamănă. Podoaba de păduri o păstrează și de aici înainte mai mult al nostru, pe când întinderi lungi de țerm bulgăresc sânt goale, înegrite, spălate de apă. E șes de o parte și de alta, șes pustiu.

2. Giurgiul

De-odată, din partea noastră, încep a se vedea remorchere cu steagid țării, șlepuri purtând nume românești și inițialele N. F. R. (Navigația Fluvială Română). Pe mal, grămezi de mărfuri, vagoane, movile de cărbuni. Iar încolo, câmpie goală, brațe de Dunăre rătăcind prin nisipuri, bălți.

E Giurgiul.

Agenția austriacă și-a strămutat pontonul aici, aproape, dar numai aproape, peste ceva bălți și mocirle, — de o șosea bunișoară, ce vine de la orașul care, de la ponton, e invisibil. O legătură în acest punct nu trebuie să se facă, de oare ce, după starea apelor râului, pontonul va rătăci aiurea. Drumul nostru merge spre alt loc, unde se lucrează de câtva timp, cu lovituri de milioane, portul în canalul dunărean de lângă oraș, dar apa, așa cum e fluviul astăzi, fără îndreptări făcute anume, nu vrea totuși să vie. Se vorbește, însă, pentru timpuri apropiate, de brațe de apă ce vor fi tăiate, de poduri ce vor fi întinse și vor învinge la sfârșit natura, aducând corăbiile drept supt înălțimea de argilă a orașului.

O birjă duce într’acolo, prin nisipuri și știoalme, iar apoi peste șoseaua largă, care despică terenuri joase, în care, una după alta, gâștele albe vâslesc cu pieptul, legănându-se de plăcere. De la o vreme, ești în fața unui dâmb drept, paralel cu malul, și pe capătul de către noi al dâmbului o biserică încununată cu două turnuri semnalează orașul.

El începe cu strădițe ce se ridică la deal, cu pietre mari albe risipite, între căsuțe de mahala bucureteană. Apoi, pe măsură ce se înalță casele, pavagiul se adauge cu elemente mai egale, mai puțin zguduitoare. Pănă ce, în sfârșit, sus de tot, te afli într’un complex de strade cu desăvârșire drepte, ca unele ce au fost croite în același timp pe dărâmăturile vechii cetăți turcești care a ținut piept creștinilor pănă la 1828: un granit desăvârșit le acopere de o potrivă, mărgenit cu elegante trotoare de basalt. Clădirile sânt une ori frumoase, în cele mai multe casuri curate. Prefectura e un impunător monument. Sânt case particulare ce apar destul de îngrijite și de armonioase în seninătatea lor, încât să poată aminti părți din Strada Domnească a Galaților. În mijloc, un turn de observație, ca un minaret uitat, răsare dintr’o grădină publică pe care o încunjură zidurile pieții centrale. Orașul s’a pregătit, de sigur, bine în așteptarea mișcării comerciale ce se va desfășura în curând la picioarele lui. Căci grânele noastre muntene nu ieau toate de-a dreptul drumul Brăilei, deci al străinătății cumpărătoare, ci găsesc mai ieften drumul mixt: pe uscat pănă aici, la Giurgiu, și de la Giurgiu înainte pe șlepuri către marele liman al exportului nostru.

Giurgiul are în față o insulă, unde au fost întărituri, pe care le acopere astăzi însă. ca pe o țernă obișnuită, care n’ar fi stropită cu sângele luptelor pentru lege și putere, învălmășeala sălciilor bogate în frunziș. Când vaporul atinge capătul ostrovului. Dunărea, împuternicită, îi cere silinți mai mari pentru a tăia valurile ce se zbat în voie pe întinderea largă. Iată acum câteva case albe cu coperemintele roșii, care pătează singurătatea malului drept, pe când, pe cel stâng, Giurgiul se înfățișează acum întreg, cu luntrile care lucrează dedesupt la bogăția viitorului. Și pe țermul străin se văd acum șlepuri ale serviciului nostru de navigație, un vapor românesc prin care comunică malurile, linii de drum de fier pe care sânt înșirate vagoane pentru transportul călătorilor, fragmente de cheiu întărind malul și o pârghie de ridicat mărfurile din vapoarele ce vin spre ponton. Mai departe ai o foarte frumoasă clădire care e un spital și altele mai mici, acoperite cu plăci de tinichea roșie. E „stația» marelui oraș bulgăresc Ruse, Rusciucul Turcilor și al nostru, al doilea oraș poate după capitală: Sofia.

Din adevăratul oraș se ivesc: o frumoasă biserică a catolicilor, mai departe, câteva case mari în stilul obișnuit la noi și, printre ele chiar, strade înguste. Pe coasta de lut, căruțe; hamali turci și bulgari își trag cu greu opincile din noroiul îndărătnic. La ponton, câțiva soldați în uniforme șterse de soare, un vânător, și el în mantă de aceasta murdar-cenușie, cu fundul căciulii și lampasurile verzi, cu sabia încârligată, un ofițer și lume amestecată. Iar pe urmarea liniei de dealuri se gaibără fără orânduială vechiul Rusciuc al Turcilor, străbătut de minarete. Două corăbii bulgărești de războiu stau în port.

Apoi iarăși Dunărea curge între malul carpatic jos și verde și înaltul mal balcanic, cu muncele gârbove, pe care le acopere o plisă moale de verdeață veștedă.

De-o parte și de alta a vaporului trec șlepuri grecești, ungurești, în șir. Iar în sala cea mare, pe lângă Evrei ce vorbesc în românește și Ungurii Navigației austriece, Bulgari slavi, Bulgari greci și Bulgari semiți, deosebiți după lungimea și forma nasului lor, vorbesc unui Român ce nu poate zice ș despre ieftinătatea otelurilor din principat, unde doi oameni pot sta cu doi lei pe zi, despre bunătatea pârjoalelor și „mititeilor” din București, despre intrigile rusești din care ar porni măceluri ca acelea din Belgrad și despre meritele lui Stambulov, căruia i se spurcă și strică necontenit mormântul fiindcă a trimes pe lumea cealaltă un număr de compatrioți prea mic…

3. Comana. Dobrenii. Fierăștii.

Trenul străbate părți din București, câmpii drepte, modâlci de lut, iarăși case risipite, se oprește la Cotroceni, în Dealul Spirii, face un popas mai lung în gara întinsă, modern alcătuită, a Filaretului și în sfârșit își iea avântul de-a lungul șesului, larg, fără de margeni, care duce în jos, prin Vlașca, spre Dunăre, la Giurgiu. Arături oacheșe despart lanurile pe care grâul tânăr, bine răsărit acuma, după ploi, în Octombre, se întinde ca un moale covor fraged, luminos și vesel. Cerul cenușiu, blând, cu norii înalți, se boltește liniștit și trist.

Cele câteva stații sânt înțesate de țărani: preoții spun că, de când cu trenul, ei lasă bucuros slujba pentru a se grămădi înaintea vagoanelor zorite care aduc chipuri nouă. Vezi multe croieli de trup și de față foarte străine: pe lângă linii fine, ochi buni cu tăietura aleasă, mustăți rare și supțiri, un stat mlădios, par și mai neplăcute făpturile scurte, îndesate, cu picioarele arcuite, cu fața boțită, fruntea mică, ochii înfundați, neînțelegători sau crunți, fălcile ieșite, mustățile groase. În port se vede la toți înrâurirea bulgărească: căciula înaltă, de-o potrivă sus și jos, ca un știubeiu, se înfundă pe ochi, un mintean albastru de lână înveșmântă coșul trupului; brâul roșu, lăsat în voie, împodobește mai mult decât încinge, șalvari mai mult bruni se strâng în falduri grei și urîți, atârnând în jos ca o traistă: ciorapi, albi sau colorați, se ridică peste șalvari; podoabele sânt în cusături și găitane, roșii și verzi. Toate femeile au haine de oraș, în care nu se amestecă nimic din vechea îmbrăcăminte țărănească, părăsită de multă vreme aici, pe când ea mai trăiește încă în Teleorman, Olt și în șesul Romanaților și Doljului.

Pe o înălțime stăpânitoare, un puternic castel nou, din cărămidă aparentă, se desfășură nemântuit încă: el amintește risipa nechibzuită a unui coborîtor dintr’un vechiu neam, care s’a ruinat, s’a pângărit, a fugit și a căpătat în urmă osânda tribunalelor. Încă puțintel, și, pe o altă culme din acest șes de priveliști neașteptate, zidurile ruinate ale Comanei, cu spârcuiri roșii ca sângele, se oglindesc în apa, mai cu totul netedă, a Neajlovului. Două turnuri cu niște cupole grele răsar din cadrul, zimțuit și spart de negre ferești moarte, al dărâmăturilor^[1]. În față, spre râul lat, alb ca de argint, înaintează sus, la catul al doilea, un balcon, cu patru stâlpi de piatră lucrați la basă și la creștet.

Zidurile aceste erau, în vremuri, de o mare putere, și lucrul lor e foarte îngrijit, din cărămizi bune și din puțină tencuială tare. Turnuri boltite păziau din loc în loc asupra marii întinderi ușor învăluite, sămănată odinioară cu păduri dese —, acolo unde acum sânt de multe ori copaci răzleți Radu-Vodă Șerban, urmașul lui Mihai Viteazul, le-a făcut să se înalțe, și tot el e și ctitorul bisericii. Egumenii greci, cari au prefăcut într’o casă de locuit, și ea dărâmată, astăzi, o parte din zidurile acestea cu turnuri boltite, arcade și chilii, au schimbat însă cu totul biserica, supusă întăiu unei înoiri din partea lui Șerban, fiul lui Drăghici Cantacuzino și strănepot al lui Radu-Vodă, încă din 1699-700. Astăzi mormântul care cuprinde rămășițile celui d’intăiu întemeietor, ale lui Drăghici, apoi, și în sfârșit, ale unui fiu al acestuia înfățișează singurul frumos lucru vechiu în clădirea meremetisită așa de mult, încât nu se mai poate recunoaște nimic. Radu-Vodă a fost adus aici din străinătate, unde murise ca fugar, fiind îngropat întăiu, cu voie de la Împăratul, în catedrala vienesă a Sfântului Ștefan, apoi și fiul „Viteazului”, Pătrașcu.

Coborîm dealul mănăstirii, care se înfățișează altfel, dar totdeauna impunător de romantică, atunci când o privești din locuri și depărtări deosebite. Satul e mare și foarte bine ținut: casele cu căciuli de trestie frumos clădită, cu fațade de stâlpi supțiri, albăstriți, cu ferești multe și mari, sânt din cele mai bune ce se pot găsi în șes. Pălule de vergi, date cu lut în partea de jos, împrejmuiri îngrijite. O școală nouă, mare, și un monument al soldaților din 1877 pe o piață cu două cârciume, dintre care una se întitulează „restaurant”. Țăranii pierd timpul Duminecii strânși în mijlocul drumului, mai sfătuind, mai certându-se. Puțini beau la Grecii cârciumari, dintre cari unul vinde friptură de porc și un tulburel acru care te dă în boală a doua zi. Văzându-mă cercetător de lucruri vechi, el îmi oferă cu multă gravitate, pentru suma de șaizeci de lei, acea „carte veche” care e „Les Misérables” de Victor Hugo, și se arată foarte jignit când o refus. Cineva, spune el, a vrut să-i dea patruzeci de lei pe dânsa și n’a primit…, așteptându-mă pe mine!În căruțe cu paie, care zguduie amarnic, mergem spre satul Coeni, unde mi s’a spus că e o biserică veche și ale cării vechi stăpâne, jupănesele Ana și Maria, au fost mama și bunica Domnului care se odihnește la Comana.

Îndată ne coborîm ca pe niște trepte uriașe prin pădurea Comanei, vestită printr’o luptă de acum un veac și jumătate. Rușii, în fruntea cărora se găsia bogatul, ambițiosul boier muntean Pârvu Cantacuzino, au fost prinși aici de cetele Turcilor și prăpădiți cu desăvârșire.

Pe locul vechilor stejari cari fură străpunși atunci de gloanțe și stropiți de sânge^[2], sânt astăzi copaci tineri. Numai în unele adâncuri, în care șoseaua trece printre două prăvălișuri adânci, trunchiurile fug mlădioase pănă la înălțimi mari, răsărind dese din țerna grasă pe care mucezește aurul șters al frunzelor moarte.

Sântem apoi iarăși în șes, și de odată un dulce tablou de vioriu și albastru depărtat se deschide între coastele a două dealuri joase, la stânga. Apoi ne apropiem de margenea râpei, și de aici se desface o strălucită priveliște.

Acolo la stânga sânt tot dealuri de acelea blânde în liniile și în coloarea lor. Drumuri albe, înguste, se strecoară la picioarele lor, și ochiul deosebește prin acest văzduh limpede de toamnă punctele albastre, negre ale femeilor ce merg la horă spre alte sate, precum e, colo jos, Goștinarii. Printr’o largă albie moale, lipsit de maluri și aproape fără straja obișnuită de sălcii a țermurilor noastre, Argeșul se răsfață în ochiuri mari, care se par lacuri de lumină albă. În locurile unde adâncimea e mai mică. se văd pete viorii foarte delicate, și, în de obște, râul e așa de scăzut, cu toate ploile de dăunăzi, încât drumeții de Duminecă îl trec cu piciorul fără să-și primejduiască hainele cele bune. Nu se poate o mai liniștită, mai veselă desfășurare de ape.

Pe mal chiar, stăpână peste minunata vedere, stătea din vechiu Curtea celor două Doamne. Astăzi au rămas din ea trei rânduri de păreți sau stâlpi în ruină, dintre cari cel din fund, foarte înalt, cască, în al doilea cat, două mari ferești goale. Pănă și beciurile, unde, mai dăunăzi încă, se păstra vin, sau astupat pentru totdeauna.

Amintindu-și de zimbitorul Ținut în care-și trăise zilele tinere, Radu Șerban făcu și o biserică, pe care o drese după vre-o jumătate de veac fiică-sa cea mică, Elena, soția lui Constantin Postelnicul Cantacuzino, și copiii ei mai tineri. E o lungă clădire destul de înaltă, cu pridvor ogival, cu un singur turn, fără strane ieșite în afară, și cu un altar poligonal. Fereștile și ușa au frumoase cadre de piatră săpată, și de jur împrejur aleargă brâie de zimți, ciubuce, firide prinse câte două.

Înlăuntru, din nenorocire, totul e văruit și distrus. Ne luptăm cu „ctitorul”, un țăran beat, care, încunjurat de o droaie de alți bețivi, țipă la noi și ni explică, lovindu-ne necontenit cu podul mânii, că tatăl lui, Petcu, a făcut biserica, că e a lui, că e frumoasă și că trebuie să i se dea lui moșiile întemeietorului. Fața ca și purtarea îl arată Bulgar, ceia ce nu-l împiedecă să spuie că în sat nu sânt decât Români: „numai Rumâni, domnule”, aici o lovitură de afirmație cu podul mânii —, „nici Sârbi, nici Țigani” —, „nici Țigani, măi”, strigă el către un consătean care pretindea că tot e și câte unul negricios —, „numai Rumâni!”. Cât privește limba,— firește că da.

De la Vidra, o stație pierdută în mijlocul câmpului, pe calea către Giurgiu, o căruță cu fân pe care s’a prins cu cercuri de fier o băncuță luată din vre-o trăsură sfărâmată, ne duce prin valea Sabarului. Râulețul nu se vede decât o singură dată, în dreapta, ca un petec de iaz alb spârcuit. Dincolo de dânsul, sânt clădite lungi dealuri drepte, care mărgenesc cursul Argeșului depărtat.

Drumul străbate un lung sat, Bragadiru, apoi altele, mai scurte: Dobrenii și Vărăștii. Cel d’intăiu înșiră case foarte bune și deosebit de îngrijite, cum se mai află numai prin părțile Buzăului; coperemintele de stuf sânt frumos clădite, și printre ele se află și câte unele de tablă. Cerdacele se razimă pe supțirateci stâlpi albaștri; pe prispă, în jurul fereștilor și ușilor, brâie de aceiași coloare, care e și a mintenelor purtate de țărani (aceleași ca la Comana și Coeni); desemnurile făcute cu tiparele puse peste tencuială cuprind flori și câte odată două găini sau rațe caraghioase care stau una în fața celeilalte. Și aceste podoabe sânt date une ori cu albastru. Curțile sânt mari, bine împrejmuite, pe alocurea cu ostrețe de lemn care pot sluji de model; pătulele arată aceiași gospodărie aleasă.

Dobrenii e destul de aproape, căci în această vale numai mici petece de câmpie dreaptă, acoperită cu catifeaua tânără a lanurilor nouă, despart curțile lipite una de alta. Și aici la porți, la cârciumă, de-a lungul șoselei vezi sătenii gătiți de Duminecă: bărbații foarte curați în hainele lor urîte, femeile îmbrăcate cochet în rochii și polcuțe ca la mahalà, în toate colorile bătătoare la ochi. Bețivi nu se văd nici în acest sat, nici în cele din apropiere. La capătul Dobrenilor se întinde hora: deocamdată, bărbații singuri își destind picioarele tropăind și chiuind, supt ochii râvnitori ai fetelor gătite, cu câte o floare roșie pusă de după urechi.

Dintr’un desiș de arbori supțirateci și înalți, având la picioarele lor vechi crucilițe albe de piatră, despărțite prin ruginii frunze moarte, se înalță biserica, mare, puternică, frumoasă. Turnulețul de lemn și tablă, pridvorul de zid prost sânt adause în vremi cu totul nouă. Vechea clădire cu ocnițe și fără abside, împodobită încă la ușa de intrare, pe când podoabele de la ferești, cadrele lor de piatră cioplită, au căzut, e zidită de zămislitul din flori al neastâmpăratului copil din flori de la Comana, Domni și unul și altul. Numai cât lui Șerban, care și-a zis Radu-Vodă, drepturile de stăpânire îi veniau de la mamă, de la bunică, și nu de la tatăl necunoscut, pe când Constantin Cârnul, odrasla sălbateca a acestui Radu-Vodă, era născu! numai din aceia care a fost poate preuteasa de pe la 1600 a acestui sat al Dobrenilor.

Constantin Șerban făcu biserica pe când era numai Serdar al lui Matei Basarab. Locul era al lui, care stăpânia toată moșia din prejur și-și durase și niște case de toată frumuseța, cu turnuri, „icoane de sfinți și înfățișări de lupte”. De jur împrejurul acestei așezări trainice a lui se întindea, ca o podoabă, ca un ajutor pentru masă și ca un minunat mijloc de apărare, marele heleșleu de care vorbesc călătorii. Aici se zice că Domnul fugar și-ar fi cufundat comorile, viind apoi în năvălirea primăvăratecă din 1660 ca să și le iea înapoi. Un foișor se vedea pe un mic ostrov în mijlocul luciului de argint al apelor adânci.

Acum biserica e despoiată de vechile odoare și prefăcută cu totul pe dinăuntru, unde singurul lucru neschimbat e marea piatră de mormânt, cam grosolană, care acopere rămășițile „maicii” Domnului întemeietor, preuteasa ibovnică de Domn, care muri fără să vadă coroana lui Radu Șerban coborându-se asupra părului cărunt al lui ConstantinVodă, feciorul ei. Heleșteul întinde numai o față de noroiu pe jumătate secat, și-l încunjură bordeie sălbatece făcute din împleticiri de vergi unse cu lut. Aici, în aceste ciudate coșcovituri galbene-verzi, locuiesc Țiganii turcești așezați mai dăunăzi. Fostul Mitropolit Ghenadie i-a botezat în acest neleșteu, care fusese odată vistierie de aur și pietre scumpe, și amintirea acestui fapt e păstrată și într’un urît petec de hârtie mâzgălită cu iscălituri fudule, care atârnă, încadrat sărăcăcios, pe păreții bisericii.

Un alt grup de sate, Vărăștii, Valea Dragului, Fierăștii, au în parte, pe jumătate sau în mare parte, locuitori bulgari. Odată stătea aici Logofătul Radu din vremea lui Mihai Viteazul, care avea un fiu învățat în străinătate, pretențiosul pedant Udriște, Uriil, Orest sau Iorest, își zicea in toate limbile și în toate felurile -, Năsturel și două fete. Ilina fu soție bună și cucernică lui Matei Basarab, părintele țării; cealaltă avea la Vărăști o casă de piatră, cu trei caturi, de care nu se puteau minuna de ajuns călătorii, chiar cei ce veniau din Răsăritul bogat în clădiri. Elena și Udriște zidiseră la Fierăști și una din cele mai falnice biserici ale șesului.

Năsturelii sau Fierăștii avură și mai departe satul de obârșie, pe când în Vărăști, ca și în Dobreni, stăteau Ilinca și Constantin Postelnicul Cantacuzino, moștenitorii lui Radu Șerban. Mai tărziu, acum vre-o șaplezeci-optzeci de ani, prințul sârbesc fugar Miloș, fostul porcar liberator al țării sale, luă de la Banul și generalul Herescu și de la alții cele trei moșii care s’au pomenit mai sus. Pe atunci granițile noastre se deschideau pentru exportul de grâu și câmpiile românești se acoperiau de holde menite străinătății. Proprietarii aveau nevoie de multe brațe și, pe când cei din Moldova împănau Dorohoiul, Botoșanii, Suceava cu sate rusești, Miloș punea să i se aducă Bulgari dintre acei cari răbdau, peste Dunăre, prigonirea turcească. La Fierăști, unde erau, zice bătrânul preot —, numai vre-o douăzeci și Irei de familii românești „și taică-mieu prindea iepuri cu fierul, aici lângă casă, din mijlocul pădurii”, se ridicară cu grămada case pentru cei de alt neam. Românii se păstrară însă deosebit, și astăzi Bulgarii încep a deprinde bine limba țării pe care bătrânii ajung abia să o mai pocească. În această operă școala-și are datoria ei, și harnicul învățător, ginere de nepoată al preotului bătrân, — un învățător care sapă în lemn și crește albine după sistemele cele nouă —, o îndeplinește după cuviință. Înaintea purtătorilor de poturi, cari se întorceau de la o nuntă serbată după alte datine, boscorodind bulgărește, un băiețel vesel și deștept îmi cetește fără greșeală din jurnalul pe care i-l întind. Altfel, și așa cum sânt astăzi, locuitorii par oameni de omenie, strângători, curați și feriți de patima beției. Ei se vor îndemna poate cu timpul după bunele exemple ale muncii aducătoare de bogăție, ale prosperității patriarhale ce se vede în casa preotului, care e și a învățătorului.

Apusul soarelui înghiață văzduhul limpede, umed de ploaia zilei trecute. Pare o seară de Novembre, și luna zvâcnește de-odată în cerul siniliu, galbenă, fără strălucire, având lângă ea luceafărul păzitor.

4. Între ruinele Giurgiului (1920).

Voiți să resimțiți pănă în adâncul sufletului ceia ce ne îndeamnă pe câțiva să nu putem ierta anume umiliri și suferințe ce ni le-a adus un războiu pe care, dacă nu l-am voit noi, trebuia să-l facem pentru izbândirea drepturilor noastre?

Poftiți numai la Giurgiu. E așa de aproape de Bucureștii fără memorie, dacă nu fără demnitate, și poate da atâtea învățăminte!

În locul străzilor centrale înărgenite odinioară de înalte clădiri cochete, în care se cuprindea atâta bogăție de mărfuri și acel complet confort al locuinții care constituie la nația noastră o dovadă strălucitoare a simțului pentru civilisație, nu sânt decât ziduri frânte pe care focul și-a lăsat urmele, focul pus anume după jăfuirea vandalică a Bulgarilor, ori înjghebări provisorii, în care coperemântul de tablă e la jumătatea nivelului atins de clădirea dărâmată. Noile clădiri par să se strângă de rușine și de sfială față de ce au fost odinioară. Numai ici și colo silinți desperate au izbutit, pe aceste vremuri de scumpete, să refacă întreaga zidărie, și albele case răsar ca niște sprinteni ghiocei de primăvară în mijlocul ruinelor unei ierni îndelungate și grele.

Mi se asigură că, pe când Rusciucul triumfă cu prada lui de războiu (de la particulari!, școlile înseși mândrindu-se cu material didactic furat, și fac tot ce poate minciuna și perfidia ca să refuse restituirea, aici mobilarea e redusă la cele mai simple elemente. Sânt oameni odată îndestulați cari n’au în casa lor mai mult decât două cămăși, atât de cumplită a fost urgia.

Numai școala de pe la 1860, care păstrează în fruntea ei vechea stemă a Țării, înlocuită astăzi printr’o așa de săracă imitație a nu știu cării pajuri jumulite, prusiene, sârbești sau polone, a fost cruțată, nu înțeleg cum, și de ghiulelele bateriei neobosite de pe malul din față și de torțele nimicitoare ale tăciunarilor bulgari. Pănă și câte una din biserici a primit expresia elocventă a recunoștinții bunilor noștri vecini. Și urîtul turn central, atât de turcesc în răsărirea lui stingheră, s’a păstrat neatins.

Lângă edificiul, cam curios, care s’a ridicat mai de curând pentru ca să adăpostească pe platforma lui, peste stâlpii striviți, serbările orășenești, o aspră cruce de piatră pomenește trecerea liberatoare a soldaților francesi. E un exemplu de simplicitate și de discreție, de la care am putea învăța mult. Și de sigur că și inscripția trebuie să aibă aceiași concisie militară. Din veac în veac se va aminti astfel pătrunderea în Muntenia torturată doi ani și jumătate de „execuția» năvălitorului, a mărunților soldați în mantăli albastre, cari fără un Napoleon în fruntea lor dăduseră lumii cea mai greu câștigată și de aceia cea mai onorabilă din victoriile pe care le cunoaște istoria.

Pentru întăia oară văd rămășițile cetății turcești care a dăinuit patru sute de ani pănă la cucerirea rusească din 1828 și alipirea teritoriului demilitarisat la pământul Țării Românești, de care atâta vreme fusese desfăcut pentru a fi adăpostul paznicilor și jăfuitorilor noștri.

Zidul vechiu se urmărește foarte bine, și de-a lungul lui s’ar putea face săpături care ar da interesante fragmente din trecut. Construcția de piatră sură în lespezi mari, ca în veacul al XVIII-lea, când încunjurul palancei a trebuit să fie refăcut, samănă cu sistemul de zidire pe care l-am văzut în cetatea turcească a Hotinului. Într’un punct, cărămida roșie alternează cu acest material sumbru: s’ar crede o frântură de zid românesc, după normele noastre deosebite, luate din arhitectura bizantină. Mi se dă însă asigurarea că ar fi vorba de o simplă cârpeală făcută mai aproape de noi.

Biserica Sfântului Nicolae, numită astfel după Țarul biruitor în 1828-9, e moscheia apărătorilor păgâni ai cetății. Solidă construcție, în care lespezile pătrate, de un lucru foarte îngrijit, se sprijină în straturi simetrice. Inscripții rusești și românești prinse în ambele ziduri, la dreapta și la stânga, comemorează succesul armelor rusești. Când au intrat, aici, avangardă demnă de a conduce barbaria ce se îngrămădia pe urmele ei, Turcii ca să străpungă cu vârful baionetelor chipurile de sfinți, rămase așa pănă astăzi, marmura Rușilor a fost respectată de Bulgari, asociații lor, dar cealaltă, cu transpunerea sensului în românește, a fost zdrobită, ca și cum devastatorii ar fi hrănit speranța nebună că s’a isprăvit pentru totdeauna cu dominația românească.

Și, de fapt, după tratatul din București, aici trebuia să fie domeniul de exploatație germană.

La Ramadan, alături, vremurile au adus schimbări. De o parte se ridică gârbova spinare imensă a șantierului pe care Germanii voiau să-l așeze ca semn al stăpânirii lor pe Dunărea-de-jos, în ciuda instalării tovarășilor lor Austriecii la Severin. Am ajuns noi stăpânii acestei construcții impunătoare, și de sigur am avea altceva de făcut decât s’o păzim bine fără a o putea întrebuința. Ni se spune că materialul de mașini așteaptă în nu știu ce fabrici din Germania. Sper că nu așteaptă întoarcerea acelora cari și astfel voiau să se impuie aici. Ar fi, dacă nu putem noi înșine —, un mijloc de a atrage aici capitaluri mai puțin primejdioase pentru însăși viața Statului român.

La dreapta se grămădesc vasele, gata de a fi întrebuințate, ale Lloydului bavares, care se judecă împotriva confiscării cu Statul român și se pare că instanțele noastre judecătorești au dat dreptate dușmanilor de ieri. Dreptul, evident, n’are nimic a face cu însăși grija conservării și desvoltării naționale… Iar unii oameni își închipuie că, orice am fi iscălit cu privire la regimul Dunării, ar mai putea flutura în bătaia vântului dunărean steagul care e picurat de sângele poporului nostru.

În față, insula de pe vremuri, legată azi de țărm printr’un istm, după ce cursul Dunării a fost răspins mai departe, acel curs care odată umplea de apă șanțurile de încunjur ale cetății.

Aici întăiu, în acest ostrov îngust, cocoșat și rătăcănos, din adâncul căruia se scoate piatra de var și pe cei câțiva metri pătrați de pustiu rătăcesc cânii paznicului, am înfipt noi sulița vechilor ostași munteni în țermul dunărean. De aici au privit ochii întemeietorilor de țară asupra Dunării largi ca o Mare, încingând și apărând teritoriul, de străveche moșie, pe care ei se ridicaseră domni și pe care nu înțelegeau să-l împartă cu nimeni. Pe acest punct de înaintare îndrăzneață am afirmai că n’avem numai muntele nostru înalt, ci și râul nostru cel mare, ducând la întinderea Mării, unde niciun drept nu poate să înlăture pe acela, firesc, al nostru.

Când, la 1445, cruciații supt steag papal și supt flamură burgundă veniau pe Dunăre să întâlnească, în sus, pe Iancu Hunyadi cu cetele lui de luptători, ca să caute ori să răsbune pe regele Vladislav, bătui la Varna și dispărut în vălmășagul înfrângerii, ei au dat de Vlad Dracul, feciorul lui Mircea care stăpânise și Silistra și toată Dobrogea pănă în zarea acelei Varne, fatală pentru creștini, și, între asprii lui luptători, chiuind a bucurie și a moarte în descărcarea asurzitoare a bombardelor apusene, Vodă Românul a spus neobișnuiților oaspeți câte pietre de sare l-a costat pe tatăl său clădirea cetății din Giurgiu.

Din această cetate, care a durat multă vreme, și pănă în zilele lui Mihai Viteazul, când, cu ajutor ardelean și cu iscusința inginerilor militari veniți din Toscana ca să ajute la apărarea crucii, el scotea din Giurgiu rămășițile oștirii învinse a Vizirului Sinan, abia au mai rămas câteva ziduri rupte. Am pe masa mea când scriu frânturi din ele: bucățile de cărămidă tare, de o deasă alcătuire ce pare a fi antică, sânt prinse într’un ciment ca piatra, care cuprinde în încleștarea lui prunduri dunărene. Pănă acuma nimeni n’a săpat aice pentru a vedea ce ni păstrează pământul, și nu s’a încercat măcar a se desluși resturile de construcție. Pe aceste locuri de străveche amintire pioasă cânii latră în margenea gropilor de var.

Supt vântul de iarnă aspru, care taie, Dunărea se odihnește închegându-și pe alocurea undele biciuite de șfichiul crivățului. În fund Rusciucul, pasăre de pradă sătulă, își mistuie în clădirile-i neatinse roadele crimei împotriva vecinilor buni și ajutători totdeauna. Dinioarea chiar treceau spre casă, cu expansive semne de prietenie către ai noștri, oamenii de acolo, cari păreau veniți să-și mângâie la privirea ruinelor făcute de dânșii suferința „patriotică” a făcătorului de rele înlănțuit de dreptatea imanentă a istoriei.

---

1. De atunci bine reparate (1939).
2. Ce imensă jertfă a noastră mai așteptau aceste locuri fatale (1939)!