Românii supt Mihai-Voievod Viteazul: Mirislău
| ←Cartea IV: Unitatea națională | Românii supt Mihai-Voievod Viteazul CARTEA V MIRISLĂU (iulie 1600 — ianuarie 1601) de Nicolae Bălcescu |
Lista scrierilor folosite→ |
| Manuscrisul lui Bălcescu a rămas neterminat la Capitolul XXXIII. |
I modifică
Îndată după întoarcerea lui Mihai în Alba-Iulia, sosiră acolo olaci de la împăratul, aducându-i urări pentru norocita izbândă din Moldova și înștiințându-l ca să se mulțumească cu Țara Românească și cu Moldova și să lase Ardealu pe seama împăratului. Mihai nu se putea învoi cu aceste propuneri, neîndurându-se a lăsa Ardealu; el porni îndată la curtea împărătească doi soli, pe Tudosie Logofătul și pe Gaspar Corniș, spre a ruga pe Rodolf II ca să-i lăse Ardealu, căci l-a dobândit cu sabia și cu atâta sudoare, osteneli și sânge, și să-l sloboadă asupra turcilor să meargă a lua mai întâi de la dânșii Timișoara, pe care s-o închine împăratului.[1] După aceea, Mihai schimbă cârmuirea vremelnică din Moldova și orândui acolo în locul său pe Marcu, fiul lui Petru-Vodă Cercel, trimițând împreună cu dânsul și pe Preda Buzescu.[2]
Întru acea, Mihai, la 20 iulie 1600, deschisă dieta în Alba-Iulia, spre a o consulta despre deosebite trebuințe ale țării. El o puse din nou de-i jură credință. Încă nu se spărsese dieta, și Mihai, aflând că doctorul Bartholomeu Petz, trimis de împăratul către dânsul, sosise la Sathmar în Ardeal, trimise doi ardeleni, pe Francisc Alard și Andrei Barcsai la Cluj, ca să se împreune cu banul Mihalcea, ce era acolo, ca să meargă tustrei la Sathmar, lângă acest ambasador, spre a-l invita să vie la Alba, unde îl așteaptă dieta cu nerăbdare, a aduce banii ceruți într-atâte rânduri împăratului de Mihai și, în sfârșit, spre a trata despre trebile Ardealului și ale cârmuirii sale. El le zise că la întâmplare când solul, bănuitor cum se aude, s-ar teme să vie, ei să rămâie la Sathmar zăloage până la întoarcerea sa.
Ajungând aceștia la Sathmar, înduplecară pe Petz a merge la Alba și ei rămaseră în acel oraș.[3] Petz fu adus în câmpia Albii în mijlocul mulțimii de popor și încunjurat de un strălucit cortegiu de pedestrași și de călăreți; pe urmă, după un măreț cuvânt de urare ce îi ținu Pancratie Sennyei, fu dus la palat, unde Mihai îi ieși întru întâmpinare până în mijlocul rândurilor. Bartholomeu Petz, fiind astfel primit, aduse domnului, în numele împăratului, daruri scumpe, titlul de locțiitor al său în Ardeal, acela de sfetnic împărătesc și o sumă însemnată de bani pentru plata ostașilor,[4] pe care însă o lăsase la Sathmar, sau din pricina nesiguranței drumurilor, cum da el a înțelege, sau pentru că nu vroia a da acești bani în mâna lui Mihai până a nu se asigura mai înainte bine de simțimântele sale.[5]
Mihai, după ce primi bine pe solul împărătesc, îi trimise răspuns prin Gaspar Corniș și Pancratie Sennyei: „ca sa binevoiască a se întoarce îndată lângă cezar, spre a-i cere, pentru dânsul și în numele său, ca să-i dea Ardealul supt niște nouă condiții și să-l roage d-a trimite răspuns craiului Poloniei ca să nu-l izbească cu puterea în Moldova, pentru că el, cu oștile ardelene, moldovene și muntenești și acele ce avea în leafă de la împăratul, să poată cu mai multă grabă și siguranță merge împotriva turcilor, a trece Dunărea și a amenința Constantinopolul“. Auzind aceste, Bartholomeu Petz le răspunse în taină: „că el știe că, după pornirea sa, Mihai nu va împlini nici una din făgăduielile sale, că înșelătoria lui este acum deplin cunoscută; dar zise el, treaba voastră este de a priveghea toate faptele lui și, de-l veți vedea că proiectează ceva împotriva împăratului, dați îndată de știre maiestății sale“.[6] Aceste cuvinte ale lui Petz ne dezvălește caracterul adevărat al misiei sale; cu toate aceste el făgădui d-a sprijini înaintea împăratului cererile lui Mihai. Astfel se întoarse Petz, după ce în câteva zile fu tratat cu mare cinste de cătră Mihai și umplut de daruri. În această vreme Mihai începu a-și lua următorul titlu: Mihai voievoda Țării Românești, al Moldovii, sfetnic al sfințitei majestăți împărătești și crăiești și locotenentul său în Ardeal.[7] Într-aceea, dieta hotărî o contribuție de șase florini de fiecare poartă pentru ținerea oștilor domnului, poroncind la toți a fi gata spre a pleca la război la porunca domnească.[8]În vremea aceasta, nobilii din Ardeal ce fuseseră trimiși în Țara Românească, la Pătrașcu, se întoarseră înapoi.[9]
II modifică
Încheindu-se dieta, vestiră lui Mihai că un sol de la marele vizir Ibraim se apropie de Brașov cu darurile ce-i trimite împăratul turcesc. De îndată el porni într-acolo cu o escortă numeroasă. Aflând sosirea solului, el ieși din orașul Brașov în câmpie, spre a-l întâmpina împreună cu toți gvardiștii săi și alte oști, ducând înainte, prin seizi, câțiva frumoși cai. El se pogorî de pe cal, primi steagul sultanului, plecându-se și îmbrățișându-l, pe urmă, salutând cu mult respect pe sol, primi de la dânsul sabia și cuca, pe care o puse pe cap. Pe urmă încălecând, puse pe sol la stânga sa (aceea ce pentru turci este un loc mai de cinste decât dreapta), pe urmă îl duse în oraș, în mijlocul descărcăturilor a tuturor tunurilor și bombardelor ce se afla în Brașov, și îl primi, în această lungă proțesie, cu toate semnele putincioase de bucurie și cu toate grațiile unei gazde recunoscătoare. După ce l-a tratat măreț, l-a împovărat cu daruri și l-a ținut câtăva vreme la sine, Mihai îi dete drumul și se întoarse la Alba-Iulia.[10]
Împreună cu solul turc, Mihai trimise în solie la marele vizir Ibraim, care bătea atunci cetatea Kanischa, pe vornicu Dima sau Dumitru, spre a trata despre trebile Ungariei. După luarea Kanischei pe la începutul lui septemvrie (1600), vizirul Ibraim trimise la Constantinopol pe ambasadorul român cu Iazid Sade, reis-efendi al taberei, spre a se înțelege acolo cu divanul și sultanul. Hafiz-Pașa eunucul, văzând pe Dima, care îl înșelase și îl biruise la Nicopol în anul 1598, cum am văzut înapoi, vru să-și răzbune. El dobândi de la muftiul Sanollah o fetvă care declara că solul unui domn viclean ca Mihai este afară de dreptul neamurilor. Pe această fetvă rezămându-se, eunucul puse mâna pe Dima și îl bătu la falangă până ce își dete sufletul în groaznice dureri. Această urâcioasă călcare a dreptului solilor trase asupra lui Hafiz-Pașa mânia tuturor, chiar și a turcilor. Ibraim-Pașa mai ales se supără foarte și scrise într-aceasta la sultana Valide. Hafiz-Pașa fu îndată depărtat din slujba de caimacam.[11] Această întâmplare însă mânie foarte pe Mihai și din nou îl întărâtă împotriva turcilor.
Într-aceea Mihai, aflând că polonii adună oaste pe hotarul Moldovei și că ș-au așezat tabără lângă Nistru, în dreptul Hotinului,[12] scrise îndată generalului împărătesc din Ungaria de Sus ca să-și ție armia gata, ca la trebuință s-o poată avea supt mână.[13] Era Basta care comanda această armie. Din porunca împărătească el se trăsese din Ardeal la Casovia, capitala guvernului său, cu durerea în inimă că lasă Ardealu în mâna lui Mihai. El avea însă poruncă de a sta gata de a ajuta pe Mihai la orice cerere.[14]
Dar aceste favoruri ce împăratul făcu lui Mihai ascundea o vicleană trădare. Am auzit vorbele lui Petz către Corniș și Sennyei și am observat că ele vădesc adevărata misie a lui. Într-adevar, el fusese însărcinat ca, pe de o parte să aducă lui Mihai împlinirea cererilor lui, iar pe de alta a pregăti elementele prin care să poată trage răzbunare asupra lui Mihai pentru siluirea ce stăruința sa făcuse împăratului. În lipsă de oaste spre a putea scoate prin silă pe Mihai din Ardeal, cezarul, care se temea de ambiția lui ca el să se alieze cu turcii și să se proclame neatârnat de împărăție, hotărî a-l adormi, dându-i cererile sale, și, într-aceeași vreme, cunoscând ura nobililor unguri cătră Mihai, prin tainice instrucții ce dete lui Petz și lui Basta îi însărcină a se folosi de această ură, a o ațâța și a o lăți și mai mult și, când va izbucni răscoala, a o ajuta cu putere împotriva lui Mihai.
Petz și Basta nu pregetară într-aceasta; elemente găsiră cu prisos. Cunoaștem viclenile uneltirii ale lui Moise Secuiul și Ștefan Csaki în Moldova. Cu tot favorul la care îi avea Mihai pe amândoi, cinstea și darurile ce le-a făcut, ei își urmară în taină comploturile lor. Moise Secuiul lăsase pe Mârza în Moldova și însoțise, cum am văzut, pe Mihai în Ardeal. La întoarcerea sa, el se opri câtăva vreme în ținutul Bârsii, în orașele Földvar și Botfalva; el se înțelese acolo cu George Mako și cu ceilalți căpitani ce comanda pe ostașii unguri despre întoarcerea lui Sigismund și de revolta împrotiva lui Mihai, ațâțându-i a sta și ei una spre a mântui nația lor de supt domnirea unui așa de rău stăpân.[15] După aceea el trecu la Sighișoara (Sasburg) supt cuvânt ca să-și vază femeia și pe ginerele său, Wolfgang Corniș, și, șezând puțin acolo, fugi în Polonia la Zamoisky, ca să-i ceară ajutor de oaste împotriva lui Mihai. Îndată ce acesta auzi de dezertarea lui Moise și înțelese uneltirile lui, porni la Sasburg pe George Ratz ca să prindă pe Wolfgang Corniș și sa-l aducă în fiare la Alba-Iulia. Pe când se săvârșea aceasta, secuii din scaunul Odorheiului, aflând vicleniile nobililor, pe care atât îi ura, puseră mâna pe doi nobili, anume Francisc Farcaș și Mihai Szemere, și îi uciseră acolo, în Sighișoara. Unul din complotiști, anume Ioan Petki, ce se afla acolo, luă fuga; dar domnul, spre pedeapsă, îi confiscă avuturile, iar pe Wolfgang Corniș, după ce fu adus la Alba-Iulia, îl puse la închisoare.
Uciderea acelor doi nobili și arestuirea acestui din urmă dete pricină intriganților a ațâța și a spăimânta lumea și a pregăti și întinde complotul lor. Ei striga mai ales mai tare — și la aceasta se părea că au oarecare cuvânt — asupra relelor ce făcea ostașii în țară și zicea că aceștia ar fi omorât un preot sas din târgul numit Insula Creștină și că ar fi jefuit pe alții. Dar aceea ce pricinui mai multă turburare fu fapta ce se întâmplă în orașul Banfi-Hunyad. Mihai trimisese în acest oraș o sută de pedestrași români spre a fi hrăniți acolo. Lăcuitorii nu prea era mulțumiți de purtarea lor; când, într-o zi de duminică, dimineața, pe când ei mergea în mare număr la biserică, iată că văd în piață mai mulți ostași români beți, făcând feluri de rele și necăjind oamenii, luându-le marfa. Larma și strigările neguțitorilor și a soldaților auzindu-se în biserică, locuitorii ce se aflau înlăuntru, neștiind ce se petrece afară, ieșiră înspăimântați din biserică și se siliră a împăca cearta; dar întărtându-se și mai mult și unii și alții, românii cheamă pe soții lor într-ajutor și urmează a prăda și a face multe rele; locuitorii, din partea lor, se adună mulțime multă, iau armele și năvălesc asupra românilor și îi ucid pe toți, afară de un mic număr ce putu scăpa. Aflând aceasta, Mihai se turbură foarte și, în aprinderea mâniei sale împotriva locuitorilor Hunyadului, vrând a face o strașnică pildă, porunci lui Ștefan Csaki, căpitan-general peste toată armia țării, să ia câtă oaste îi va trebui, ca să meargă să spargă orașul, să ucidă pe locuitori sau să-i aducă prinși. Csaki, neîndrăznind a sta împotriva poruncii domnești, plecă spre a o îndeplini; dar apucă înainte de trimise pe ascuns un om care spuse locuitorilor primejdia ce-i amenința. Locuitorii se grăbiră atunci a fugi cu familiile lor și cu tot ce avea mai scump la munți; un mic număr numai de nenorociți, crezând că nu li se va întâmpla nimic, rămasără pe loc și orașul fu ars împreună cu dânșii.[16]
III modifică
Vestindu-se toate acestea in țară, se spăimântară peste măsură nobilii, încât mulți (ca la o sută dintr-înșii), încărcând în care familiile și cu tot ce avea mai scump, se silea a se mântui prin fugă.[17] Aflând Mihai aceste mișcari ale nobilimei și dezertarea lui Moise Secuiul, spre a opri ca din această fierbere să nu se aprinză un foc mai mare, plecat mai mult a întrebuința mijloace blânde decât aspre către nobili, trimise oficial în palaturile și locuințele lor pe Nicolai Viteazul, un român din Ardeal, vestit orator pre acele timpuri. Viteazul, supus și jertfit cu totul domnului, primi cu bucurie însărcinarea ce-i dete, închinându-i-se plecat, și se duse la fiecare nobil îndeosebi. Întrebuințând deosebite argumente după duhul celor la care se adresa, el se silea a-i încredința de strălucitele proiecte ce are domnul pentru creștinătate. Adesea sfârșea cuvântul său zicând că „Mihai iubește mai presus de orce mântuirea și păstrarea creștinilor; că zi și noapte el se gândește numai cum ar putea sluji mai cu credință pe împăratul, a întinde hotarele creștinești, a doborî puterile turcilor, în sfârșit a păstra ardelenilor, a căror vitejie o prețuise în cea de curând biruință asupra lui Ieremia, vechile lor legi și privilegiuri. Că el n-are nimic mai scump ca sângele nobililor, nimic care să iubească mai mult ca nația ungurească și că nu va întreprinde nimic împotriva legilor obștești a acestei patrii, precum de curând o încredințase lui Bartholomeu Petz, solul împăratului. Că nime nu trebuie să se turbure de fuga lui Moise Secuiul, care în cea din urmă expediție din Moldova făcuse parte dintr-o conjurație al cărei scop era de a omorî pe domn, spre a da prințipatul lui Sigismund, și că el, prin fuga sa în Polonia, scăpase de dreapta pedeapsă a vicleniei sale. Că deși doi oameni însemnați (Francisc Farcaș și Mihai Szemere) fusesără uciși la Sighișoara, prin furia secuilor, aceasta foarte a fost neplăcută domnului și el asigurează că uneltitorii morții lor se vor pedepsi îndată cu moarte, iar pentru vătămarea ce soldații domnului au făcut, fără știrea lui, locuitorilor, după o cercetare și o prețuire făcută, se va plăti până la o para“. Prin asemenea cuvinte și jurăminte personale, Nicolai Viteazul, părându-se a fi domolit înfierbântarea nobililor, se întoarse triumfător lângă Mihai.[18]
Nobilii unguri erau însă împărțiți în deosebite păreri și partide. Acei veniți din Ungaria, care numai de câtăva vreme se statorniciseră în Ardeal și care nu împărtășeau ura națională a nobililor ardeleni către români, se lipiseră din inimă de Mihai. Ei vedea de atâția ani, de la nenorocita înfrângere de la Mohaci, draga lor patrie, Ungaria, robită și sfâșiată de către turci și nemți. Ei vedea acum că n-au altă nădejde d-a mântui patria lor și a o reîntregi în libertatea și unitatea sa decât în Mihai. Într-însul ei își pironise toate nădejdile lor; ei îl încunjura, îl ațâța, îl îndemna, îl lingușea, dându-i titlu de crai, titlu cu care îl salutase și viziru Ibraim,[19] și rugându-l de a scapă crăiea Ungariei din mâinile turcilor și a nemților și a o opri pe seamă-i, aducându-și bine aminte că cele mai strălucite timpuri ale acelei crăii au fost când ea era cârmuită de familia română a Corvinilor.
Aceste nădejdi nu era deșarte; ele cuprindea o mare idee, care fusese visarea bărbaților celor mari, unguri și români, în trecut și care a rămas de atunci până astăzi și va fi încă în viitor idealul oamenilor de stat a acestor două nații, deopotrivă viteze și generoase. Într-adevăr, locuind în parte pe același pământ, singure numai deosibindu-se cu sângele de celelalte neamuri dimprejur, deopotrivă amenințate și bântuite de puternicile împărății ce le ocolesc, aceste nații dintru început semăna menite a-și uni viața printr-o legătură frățească, spre mântuirea și dezvoltarea comună și spre a forma un stat mare și puternic între Adriatica și Marea Neagră. Mai mulți crai ai Ungariei, precum Ștefan cel Mare, Carol Robert, Sigismund I și Ludovic I, precum și Corvinii doriră și se ispitiră a înființa această idee; dar, înfățisători a ideilor veacului lor și a geniului sumeț și iubitor de domnire a ungurilor, în loc d-a vorbi românilor de frăție și egalitate, cereau ca să li se supuie și să recunoască supremația lor. Aceste smintite și nenorocite pretenții ațâță în inima românilor, înfocată atunci pentru libertate, o ură mare împotriva ungurilor; și încercările crailor Ungariei, și năvălirile lor în Țara Românească și în Moldova fură greu pedepsite. Ambiția lui Mihai zâmbea la proiectele nobililor din Ungaria; el întrevedea poate în viitor o zi în care se va ispiti întru îndeplinirea lor; dar deocamdată se vede că, deși amenința prin vorbe Austria, ca s-o aducă a-i împlini cererile, dar în adevăr nu avea de gând a ridica război asupră-i spre a-i smulge drepturile ei asupra crăiei Ungariei, după cum îl învinovățesc unii din istorici.[20] Nevoia și înțelepciunea sa îl silea spre aceasta. Încunjurat de atâția dușmani, el nu putea ridica sabia și asupra Austriei, când toată nădejdea lui de sprijinire o avea numai într-însa.
IV modifică
Cu totul altele era sentimentele nobililor unguri din Ardeal către Mihai. Un mic număr numai dintr-înșii, recunoscători pentru purtarea cea blândă a lui Mihai către nobili, se lipise de dânsul și îl slujea în dreptate. Ei vedea bine că, de vor scăpa de stăpânirea lui Mihai, vor cădea supt nemți, turci sau supt Sigismund Bathory și vor fi mult mai rău. Cei mai mulți însă ura în Mihai un domn român. Învățați a urî și a desprețui nația română în iobagii lor țărani, lor le venea cu ciudă a-și pleca trufașul și sumețul cap supt un stăpân român. Ei se temea încă, cu mare cuvânt, de relele urmări ce poate avea pentru dânșii întemeierea unei stăpâniri românești în Ardeal. Ei se temea de o schimbare de politică a lui Mihai, de o zi când el va înceta d-a fi generos, ocrotind pe ei și privilegiile lor cu paguba românilor. Se temeau încă că chiar cei mai mulți dintr-însii, câștigați de domn sau mânați de duhul slugăriei și al ambiției, să nu se lepede cu încetul de naționalitatea lor și a se români.
Aceea ce se petrecea în Ardeal de câtva timp de temei mare temerilor lor. Mihai începuse a favora cu deosibire pe români și a căta cu ochi bănuitor către nobilii unguri, pe care îi învinovâțea de a fi nemulțumitori către dânsul, iar mai ales către nobilii secui, pe care îi știa dușmanii lui, pentru libertatea ce dedese poporului.[21] El înălță din românii ardeleni la treapta de nobili, silise pe unguri a face oarecare ușurare țăranilor și ocrotea pe aceștia împotriva abuzurilor.[22] deosebit de acestea, începuse a umplea Ardealul, deșert în mare parte de locuitori, cu colonii de români din Țara Românească și de bulgari, și nu se încredea decât în acei nobili unguri care adoptaseră cu totul obiceiurile și învestmântarea românească.[23] Deosebit de acestea, Mihai, spre a plăcea românilor, le zidise mitropolie în Alba-Iulia și o înzestrase cu multe averi.[24] Un baston de argint, dăruit de dânsul mitropolitului Ion la anul 1599, se păstrează până astăzi la Blaj.[25]
Toate acestea dovedea în Mihai planul d-a români cu încetul Ardealul. Toate acestea îngrija tare pe nobilii unguri; ei vedeau că se stinge cu totul supremația lor în Ardeal, care se va preface într-o țară ales românească. Aceste temeri le ațâța și le mărea încă micul număr de complotiști pe care i-am văzut în lucrare încă din expediția în Moldova. După fuga lui Moise Secuiul, soțul său Ștefan Csaki rămăsese capul complotului. Csaki se trăgea dintr-una din cele mai strălucite familii ungurești din Ardeal. Era el om ager la minte, harnic, cu falnică înfățișare, dulce la limbă, dar viclean la inimă și ambițios peste măsură; el își închipuise d-a aduce răsturnări în Ardeal, ca da de va putea dobândi pe seamă-i tronul acestei țări. El începuse prin a se face cu totul curtizan al lui Mihai, imitând în toate gesturile și obiceiele lui, apărând cu înfocare faptele și proiectele lui, înălțându-l până la ceriu și comparându-l cu cei mai mari eroi ai lumei, a căror mari fapte slăvește istoria. Prin aceste chipuri, iar mai ales prin vitejia ce arăta în expediția Moldovei, Mihai îl luase foarte la inimă, îi arăta mare încredere, îl numise căpitan-general al toatei armiei sale și îi dăruise mai multe moșii însemnate în Ardeal.[26] Csaki trădă cu nevrednicie încrederea domnului și bunătățile lui către dânsul și profită de favorul ce avea ca să comploteze fără temere și să surpe pe făcătorul său de bine. Pe lângă aceea că povățuia propaganda rebeliei în Ardeal, el era în corespondență necurmată cu generalul Basta, către care se arăta cu totul jertfit Austriei și că lucrează numai pentru dânsa, și într-aceeași vreme, prin Moise Secuiul, sta în relații cu polonezii, cu Sigismund Bathori și cu Ieremia Movilă. Acesta se puse atunci în raport cu tătarii și cu turcii, cerând ajutor împotriva lui Mihai, și unii și alții fuseră voioși a intra în coaliție. Turcii trimiseră îndată, cu taină, 40 000 galbeni de aur, sumă însemnată pe acele timpuri, la Ieremia Movilă, ca să facă oști asupra lui Mihai, și hatiserif de domnie neschimbată în Moldova, lui și seminției lui.[27] Într-aceeași vreme, adună oști în Bulgaria, gata a năvăli la vreme în Țara Românească.
Astfel o coaliție puternică și îngrozitoare se pregătea asupra capului lui Mihai. Austriacii, ungurii, polonii, Ieremia cu partida sa în Moldova, turcii și tătarii, toate aceste popoare, care fuseseră umilite prin triumfurile noastre, călcate prin oștile noastre, acum, înțelegându-se din mână în mână împreună, se înfiora de mânie și de nădejde și se gătea a năvăli într-una mii de mii, ca o vijelie furioasă, spre a doborî la pământ un singur om; dar acest om era Mihai Viteazul, domn al vitejilor români.
V modifică
Mihai nu bănuia nimic de furtuna ce îl amenința. El se încredea încă în steaua sa și în fatalitate, această superstiție a oamenilor cărora mult le-a slujit norocul. El vedea bine că polonii sau turcii nu-l va lăsa mult în odihnă, dar socotea că, cu sprijinul Austriei, de care nu se îndoia, va putea lesne a pedepsi îndrăzneala dușmanului. Se vede că Mihai se ținea de hotărârea sa d-a porni împotriva turcilor ca să le ia Banatul, după cum se făgăduise Austriei. El nădăjduia că pe lângă folosul d-a uni Banatul cu celelalte țări române, printr-acest război va câștiga încă cu totul încrederea Austriei, temătoare ca el să nu se alieze cu turcii. Spre acest sfârșit, Mihai avea nevoie d-a fi sigur că nu va fi izbit de poloni. Pentru aceea trimise la craiu Poloniei doi soli, pe George Ratz și Stroe Buzescu, boier însemnat, spre a-i arăta pricinile care l-a silit a cuprinde Moldova, asigurându-l că „nu are de gând a face nimic împotriva Republicei Poloniei și a craiului ei, că încă el se pune la voia craiului, îmbiindu-l cu prietenie și bună vecinătate, numai să voiască a se uni cu creștinii și a se lepăda de alianța turcească“. Pretinde Bethlen că această solie era o prefacere din partea lui Mihai, ca să înșele pe craiul Poloniei, după cum înșelase pe Andrei Bathori și pe Ieremia Movilă, și a-l izbi fără veste și fără a fi gata de apărare; iar că scopul lui Mihai era de a subjuga Polonia; că solii săi, sosind la Sathmar, spuseră în numele lui Mihai, la ofițerii împăratului ce găsiră acolo, că Mihai are mare prietenie către arhiduca Maximilian și are de gând să-l facă crai al Poloniei; că întru aceasta are corespondență tainică cu duca țării muscălești, pentru ca muscalii de o parte, Mihai de alta și Maximilian de a treia parte, într-aceeași vreme să izbească Polonia; ca pe urmă, comunicând la acei ofițeri solia lor către craiul Poloniei, ei asigura că merg la dânsul numai spre a-i da mai multă încredințare de gândurile lui Mihai; dar într-adevăr proiectele acestuia țintea întru a goni, de se va putea, pe craiul Poloniei, pe urmă a da mai lesne deoparte pe Maximilian și a-și asigura pentru sine crăia Poloniei.
Solii, sfârșind treaba lor la Sathmar, plecară spre Muncaci.[28] Este cu greu a crede că Mihai, pe care acești istorici străini îl arătă atât de ascuns și prefăcut în gândurile sale, să și le fi dat pe față cu o asemenea nesocotință. Credem că multe din aceste sunt bănuieli; că Mihai se mulțumea pe câte ținuturi cuprinsese, ca să voiască a mai răpi și altele de la poloni, și că ar fi fost mulțumit dacă polonii l-ar lăsa a stăpâni în pace Moldova, dorința lui fiind acum d-a-și mări țara, cuprinzând locuri, țări și cetăți de la turci, iar mai ales Banatul Timișian și cetățile Ghiula și Solnocul din Ardeal, ce se afla în mâinile turcilor.[29]
VI modifică
Dar cu toate asigurările ce Mihai dedese nobililor unguri prin Nicolae Viteazul, fierberea tot domnea între dânșii. Aceasta începu a neodihni pe domn. O rază de tristă îngrijire — presimțire a viforului ce urla în depărtare, amenințându-l — intră în cutezătoarea și voinica sa inimă. Crezând, ca toți contemporanii săi, în înrâuriri misterioase ale naturei asupra omului, în astrologi și ghicitori, el întrebă pe mumă-sa, ce era meșteră în a ghici viitorul, care îi răspunse că „termenul puterii sale se apropie“. Fără a se îndupleca la această dezvălire a viitorului, Mihai, într-o zi când un mare număr de nobili se afla adunați la Alba-Iulia, puse de alese juni sprinteni români și unguri, spre a-i pune să se lupte înaintea lui, ca să prevază prin ieșitul bătăii dacă până în sfârșit triumful va ramânea pe lângă nația română sau pe lângă cea ungară. Se alese dar atâția români cât și unguri și îi armară numai cu darde și ciomege. Rânduindu-se în bătaie în fața domnului, lângă râul Ompoly, junii luptători români și unguri se înhățară la luptă cu o potrivită îndrăzneală și se luptară multă vreme, țiind biruința în îndoială, nevrând a se lăsa unii altora. În sfârșit, ungurii, carii era mereu umiliți prin cuvintele ocărâtoare cu care românii se obicinuiseră a întrebuința când le vorbea, văzând și că unii din pedestrașii români se amestecă pintre luptători, năvăliră cu mânie mare cu dardele lor asupra românilor și izbutiră a-i pune pe goană până la porțile cetății. Domnul, după ce a lăudat pe junii unguri pentru izbândă lor, îi chemă la curtea palatului său și puse de le dete cu îmbelșugare pâine și vin și apoi le dete drumul. Pe când junii unguri ieșea din curte, felicitați de mulți că în această luptă s-au arătat mai voinici ca românii, soldații români ce păzea la poartă, supărându-se de îngâmfarea lor, puseră mâna pe unul dintr-însii și începură a-l bate cu nuiele și ciomege. Soții lor, mai luând îndrăzneală din vinul ce băuseră, alergară în ajutor și încăierară din nou lupta cu ostașii români, pe care îi risipiră.[30]
În aceleași zile, altă întâmplare veni de mai adăogă ura între cetele ostășești. Vro sută de ofițeri cazaci veniseră la Alba-Iulia spre a-și primi leafa. Aci în oraș, unul din cazaci găsi o femeie publică și o luă la sine. Amorezul acestei femei, care era din curtea domnului, aflând aceasta, se duse de-și luă cu sila amoreza înapoi. Cazacul, mâniat asupra românului, cheamă pe soții lui într-ajutor, românul chemă pe pedestrașii români și îndată se încăierară la luptă cu armele. Aflând căpitanii cazaci că soții lor în oraș se află în primejdie, ies cu armele, ucid și răpesc mai mulți din romăni. Aceștia se adun atunci în mai mare număr și dau năvală cu puștile în cazaci; și îndărătnicindu-se și unii și alții, ținură bătaia ca la trei ceasuri, încât pieri din ambe părți ca la 100 oameni. Auzind aceasta, ceilalți cazaci din tabără se ridic cu toții și sosesc înglotiți lângă Alba, amenințănd românilor. Aflând domnul aceasta, se grăbi a trimite oameni de-i împăcară și liniștiră pe unii ca pe alții, prin amenințări și făgăduieli.[31]
Aceste dezbinări arătau slăbiciunea unei armii compusă de oști de felurite nații, neînfrânarea, gelozia, pizmuirea și vrăjmășia unor cete către altele și da curaj la dușmani, în uneltirile lor cele tainice în contra lui Mihai.
VII modifică
Într-adevar, nobilii ce complotau se foloseau de orice spre a ațâța lumea și a o îmbărbăta spre a o aduce la o revoltă de față împotriva lui Mihai. Spre a trage prin spaimă pe toți nobilii în sfaturile lor viclene, ei răspândea mereu vorba că Mihai are de gând să-i puie supt sabie pe toți. Prin asemenea vorbe intrigoase, ei ațâțau patimile, deșteptau pizmele, hrăneau spaima între nobili. Noi am arătat înapoi viclenia acestei mincinoase veste și cuvintele ce depărta pe Mihai de la o asemenea urmare. Analiștii unguri, care pun temei pe aceasta bănuială, nu aduc nimic spre a o întemeia prin dovezi, fără numai aceste două fapte, care încă și ele au trebuință de a fi adeverite. Ei spun că, într-o seară, Mihai, aflându-se în palatul din Alba-Iulia, în camera numită Veres Bársonyos (căci supt vechii principi zidurile erau îmbrăcate în purpură), unde pre obiceiul său se odihnea (reposa) pe perne și pernițe puse unele deasupra altora, după moda turcească numită kerevat, chemă la sine pe un ofițer ungur, anume Ștefan Hadnagy, din legionul mercenarilor unguri, ce se afla în cvartir în Țara Bârsei. După ce l-a pus de a jurat pe icoana Maicii Domnului, ce era spânzurată pe zid, Mihai spun că-i vorbi astfel: „Îți aduci aminte, Ștefane, tot ce am făcut pentru creștinătate în Țara Românească, ce primejdii am înfruntat spre a supune Ardealul rebel craiului românilor și spre a birui pe cardinalul care dobândise, peste voia împăratului, prin îndemânarea și înșelătoria prințului Sigismund, domnia acestei țări. Cât pentru voi, pe care ceilalți principi nesocotea, nedându-vă nici bani, nici cinstirile cuvenite vitejiei voastre, dărnicia mea v-a încărcat de faceri de bine; ajutând Dumnezeu și norocirea, v-am făcut din săraci bogați, din pedestrași călăreți, din necunoscuți vestiți și faimoși, fiind eu singurul prinț care caută mai puțin la naștere, avere și altele — lucruri ce ceilalți prinți cinstesc mai cu seamă în supușii lor — decât la vitejie și la fapte frumoase… Am câștigat trei frumoase provinții, Țara Românească, Ardealul, Moldova, pe care le-am luat cu mare greu de la prinți puternici. Ce ne mai rămâne oare să dobândim, după părerea chiar a împăratului turcilor, fără numai diadema crăiască? Împăratul creștin ne-o va acorda lesne, mai cu seamă după ce va încerca puterile noastre, de veți voi. După dărnicia mea cea veche către voi, atunci când n-aveam atâtea mijloace, puteți a vă închipui ce cinstiri vă așteaptă pe tine și pe soții tăi. Dar, iubite Ștefane, avem o stavilă, pe nobilii ardeleni, obicinuiți a trăi în desfătări casnice, țiindu-se de lucrarea pământului, vânătoria, negoțul și alte petreceri. Puțin doritori de slavă, de triumfuri asupra națiilor streine, d-a mări hotarele țării lor, ei se mulțumesc pe starea de acum a lucrurilor. Ei au purtat cu părere de rău armele pân-aci împotriva turcilor a căror alianță le-a slujit d-a petrece câtva timp în desfătări. Dar fiind opriți prin credința ce au făgăduit într-atâtea rânduri împăratului, ei privesc ca o fărădelege d-a întreprinde ceva împotrivă-i sau de față, sau pe taină. Așadar, numai zdrobind și pierzând până la cel mai din urmă pe aceste trândave trunchiuri ale creștinătății, vom putea noi dobândi adevărata glorie a unei mari vitejii și marginile dorite a celor mai bogate țări. Trebuie să-i zdrobim pe toți, al meu Ștefane. Aleargă îndată către ungurii noștri lăsați în ținutul Bârsei și zi-le în numele nostru ceea ce ai auzit. Ei uciși și țara umplându-se de sârbi și români, atunci lesne vom putea pune mâna pe hotarele Ungariei și cu încetul vom putea merge până la Praga. Acum primește 200 colonate, preț al credinței tale, și, de ne va ajuta norocul, vei primi și mai mult“. Aceste zicând, dete drumul lui Hadnagy, primind de la dânsul făgăduiala că îi va fi credincios și va împlini însărcinarea sa.[32]
Ca Mihai să se fi plâns adesea de nemulțumirea către dânsul a nobililor unguri, ca el să-i fi amenințat poate că-i va pedepsi de vor urma comploturile lor este lesne de înțeles. Dar ca el să fi avut hotărâre a-i ucide, aceasta n-avem destul temei a crede. El totdeauna a tăgăduit aceasta. De ar fi avut el o asemenea hotărâre, cum de nu-i ucise într-atâtea rânduri, când îi avea pe toți adunați launloc, cu ocazia dietelor, sau pentru alte pricini? Spre îndeplinirea acestui scop, el nu avea trebuință d-a câștiga pe Hadnagy sau chiar pe cei 1 500 unguri ce formau legionul ce se afla în ținutul Bârsei, având destui soldați în jertfirea cărora avea deplină încredere. Apoi chiar în lipsă de soldați, spre a se curăța de nobili, n-avea decât să închiză ochii și să lăse pe țăranii români din Ardeal și pe secui a-și împlini înfocata lor răzbunare asupră-le.
A doua faptă adusă de unguri împotriva lui Mihai este o scrisoare ce el, spunea, a scris lui Tamasfalvi. Acesta era de neam secui și de mai mult slujea în armia lui Mihai, care, pentru vitejia ce arătă la bătălia de la Sibiu, îi mărise leafa și îl făcu prefect mai mare și căpitan peste secuii din scaunul Mureșul. În campania Moldovei, fiindcă jefuise o mănăstire, Mihai poruncise să-i taie capul, dar apoi îl iertă. Tamasfalvi, cum vom vedea, fu nevrednic de încrederea și generozitatea domnului său.
Scrisoarea ce spun că Mihai scrise lui Tamasfalvi suna așa: „Tamasfalvi! În cele mai mari greutăți, în minutele cele mai critice, noi am încercat și niciodată nu ne-am îndoit de jertfirea ta pentru noi, cunoscând vitejia ta, talentele tale și credința ta. Când vei vedea această carte, desfășură-ți steagurile și pune-te în cale cu ostașii tăi; pe unde vei afla că se află vro tabără de nobili, du-te acolo în grabă și ucide-i până la cel mai de pe urmă. Tu vei primi peste puține zile o mare și însemnată dovadă de recunoștința mea.“[33] Scrisoarea aceasta, adevărată fiind, nu dovedește ceea ce au cugetat ungurii a o face a dovedi. Ea se vede scrisă după răscoala nobililor, și atunci Mihai era în drept a porunci de a risipi taberile nobililor și a-i ucide.
VIII modifică
Într-aceea, George Mako, capul legionului de unguri ce se afla în Țara Bârsei, după înțelegerea ce am văzut că avusese cu Moise Secuiul, nu numai că lucra mereu a face pe ostașii legionului ce comanda a se revolta împotriva lui Mihai, dar încă îndemna de față și pe alți prieteni ai lui a sta gata a se răscula. Unul din acești prieteni trimise lui Mihai-Vodă o scrisoare ce îi scrisese Mako, în care spunea: „Să ai de sigur că nelegiuitul Mihai-Vodă conspiră moartea tuturor nobililor. De aceea trebuie prin toate chipurile, prin înșelare sau silă, de se poate, a-l prinde mai dinainte… Iată-mă eu, chiar de m-ar chema el lângă dânsul, nu mă voi duce, ci cu soldați aleși, pe care cred a-i aduce lesne ca să apere sângele lor și patria lor, voi apăra nația mea până la cel din urmă suspin împotriva cruzimei acestui tiran. Nu mă îndoiesc că vei face asemenea“. Aflând apoi Mako că această scrisoare a picat în mâna lui Mihai, scrise lui Ștefan Halmagyi, nobil ungur, prieten al său, care se afla în slujba prea de aproape a domnului, d-a-i trimite cum va ști acea carte scrisă în glumă, fiindu-i teamă a lăsa în mâna lui Mihai acea dovadă materială, cu care putea fi tras în judecată. Dar Halmagyi, și el prieten necredincios, spuse tot domnului și se sili prin multe cuvinte a-l face a întoarce acea carte lui Mako; unul din cuvintele sale era că „dând înapoi acele cărți, va ridica orice neîncredere de la Mako și că, liniștindu-l și mântuindu-l de temerea pedepsei ce îl așteaptă, va putea lesne a-l trage la curte“. Dar MihaiVodă răspunse: „Nu se poate, fătul meu, nici se cuvine a da o scrisoare atât de obraznică și atât de primejdioasă la cel care a scris-o. Ea e o dovadă a vicleniei lui împotriva mea și o mărturie temeinică a dreptei pedepse ce am hotărât a-i face“. Cu toate aceste, junele Halmagyi înduplecă pe domn a rupe o parte pe care să o ție ca o dovadă de dreptatea pedepsei ce îi hotărâse și să-i dea pe celelalte, pe care să le trimiță înapoi lui George Mako. Halmagyi duse aceste scrisori lui Mako, asigurându-l că domnul nici le citise, nici le văzuse. Dar Mako, băgând de seamă că lipsește din ele, îi crescu temerea și, cu toate că domnul îl chema prin scrisori a veni cu soldații în tabăra sa, el rămase statornic pe lângă hotărârea sa de mai nainte de a nu merge.
El nu stătu însă în nelucrare și în toată ziua răspândea vorba printre soldații săi că Mihai voiește a ucide pe toți ungurii, vorbă care se mărea trecând din gură în gură, fiecare, după obicei, mai adăogând ceva de la sine; și se silea a aduce pe ostașii, mâniați prin aceste vorbe, a se revolta împotriva domnului lor. Dintr-altă parte, Mihai îl chema mereu prin cărți a veni la Alba cu oștile alese și nobilii ce avea supt porunci, fiind gata a întreprinde o expediție împotriva turcilor. Văzând însă că supt nici un cuvânt nu poate birui îndărătnicia lui George Mako, Mihai, plecat mai mult spre mijloace blânde și împăcătoare, chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George Mako, ostașei, el făcuse însă o așa mare întipărire asupra duhului oștilor, că supt nici o pricinuire ei nu vor merge la dânsul, de nu le va trimite mai nainte cărți care să declare de mincinos acest zgomot“.
Auzind Mihai acestea de la deputați, rămase încremenit de mirare și de ciudă de aceste nevrednice zgomote răspândite de voitorii de rău. El răspunse, jurându-se pe tot ce avea mai sfânt, pe viața sa, norocirea sa, femeia și copiii săi, că niciodată el n-a meditat un asemenea proiect. „Ar trebui, zicea el, a avea o inimă de fier spre a nu recunoaște meritele și faptele lor cele bune; ar fi cea mai mare nemulțumire de a trata pe niște veterani ce l-a slujit așa de bine, pe el și pe copiii lui, ca niște făcători-de-rău, prin pedepse. Deci să nu se mai teamă nimeni de acest zgomot mincinos, semănat de turburătorii păcii obștești și prin dușmanii norocirei sale. Căci el le va da cărți încredințate, unde le va arăta gândurile lui; asemenea le va plăti și leafa ce aveau a lua.“[34]
Dar aceste asigurări curate și sincere zădarnice erau, căci Mako ca și nobilii care știa bine că acele zgomote era mincinoase erau bine hotărâți a duce complotul până la sfârșit.
IX modifică
Toate aceste fapte de care atinserăm pân-acum într-această carte se petrecură în cursul lunei lui august (1600). Pe la capătul acestei luni, fiind lucrurile într-această stare între domn și George Mako, Ștefan Csaki cu vro câțiva magnați, conjurații lui, se adunară la Cluj, unde ținea sfaturi tainice cum vor face spre a împărtăși proiectele lor nobilimei și a scula țara; și hotătâră a trimite veste tainică la fiecare d-a se afla într-o zi hotarâtă în câmpiile vecine orașului Torda. MihaiVodă, aflând această adunare a nobililor la Cluj și bănuind — din cele ce știa despre complotul unor nobili în Moldova, ca să cheme pe Sigismund și pe Zamoisky, și din scrisorile lui Mako — că este oarecare mișcare în Ardeal, trimise răspuns acestor nobili adunați în Cluj să vie îndată la curtea lui. Dar aceștia, știindu-se vinovați, se temură, se scuzară cu deosebite pricinuiri și îndată se răspândiră.
În vreme ce aceste se petreceau în Ardeal, Mihai primi veste sigură din Polonia că Zamoisky, Ieremia Movilă și Sigismund Bathori, cu o puternică oaste stau gata a intra în Ardeal.[35] Îndată el porni olăcari spre Casovia, către George Basta, ca, după cum îi era poruncit prin cărți de arhiduca Matei, să-l invite, cu cea mai mare grabă a veni împreună cu oastea sa spre a se împreuna cu dânsul la Alba-Iulia, rugându-l foarte că, de va vedea că nu poate ajunge la vreme cu pedestrimea, să-i trimită înainte cât mai curând două mii călăreți.[36]
Trimișii lui Mihai întâmpinară pe Basta, două marșuri de Casovia, în cale spre Ardeal.[37] Printr-o coincidență lesne de înțeles din cele ce am văzut înapoi, pe când nobilii se aduna la Cluj și hotăra ziua izbucnirei revoltei, Basta se mișcase și el din Casovia,[38] în 2 sept. 1600.[39]
și luase calea spre hotarele Ardealului. El avea cu dânsul pe colonelui Rotowitz, cu o mie călăreți reiteri, un regiment de o mie pedestrași toți din Silezia, regimentul lui Pezzen de trei mii nemți, apoi o seamă de oști din partea locului, cu patru companii numai de nemți de călărime de rând și compania gvardiei sale de călărime valonă, cu vro câțiva husari și haiduci. Pestetot oastea sa se urca la 7 mii oameni pedestrime și călărime și 9 tunuri, din care trei de baterie și șase de campanie, cu toate cele trebuincioase.[40]
Basta, înaintea trimișilor lui Mihai, se prefăcu că are mare prietenie către domnul lor și se arătă foarte voios a-i veni într-agiutor.[41] El le zise că nu poate, fără a face o mare nesocotință și a se pune în primejdie, a trimite înainte călărimea, cum cerea Mihai, de care are nevoie spre a sprijini pedestrimea prin câmpiile pe unde are a trece și unde poate fi izbit de turci, poloni sau tătari; dar făgăduia că, cu cea mai mare grabă putincioasă, va alerga cu toată oastea spre a da ascultare poruncilor cezarului și a sluji pe Mihai într-o așa frumoasă ocazie.[42] Trimișii se întoarseră spre a aduce acest răspuns lui Mihai, și Basta, trecând râul Tisa și câmpia Kalo cu o iuțime neauzită, își aduse oastea pe la Sathmar la hotarăle Ardealului, la satul Maitin, unde se opri spre a priveghea cele ce se petrecea în Ardeal.[43]
X modifică
Mihai-Vodă, nădăjduind că Basta va veni în ajutorul său, poruncise la toți ai țării d-a veni armați în tabăra de lângă orașul săsesc numit Sas-Sebeș. Aci se adunară îndată toți ostașii: românii, polonezii, cazacii și secuii toți, deosebit de călăreții din scaunele Mureșul și Aranyos. Dar nobilii unguri, după cum li se dedese cuvântul de magnații conjurați, se adunară cu toții lângă orașul Torda, în câmpia numită Keresztes, lângă râul Aranyos, și tăbărâră acolo. Văzând Mihai că nobilii nu înaintează mai încolo de Torda, începu a le da zor și le porunci ca în trei zile să pornească spre Alba-Iulia. Dar nobilii, dând de azi până mâine, îi trimiseră pe Gabriil Banfi ca să arate domnului cuvintele ce îi oprea d-a veni la Sas-Sebeș, din care cea mai de căpetenie era: că în ținutul Albei și al Sebeșului, fiind pustiiți prin atâta soldățime și prin oamenii curții ce alerga mereu într-o parte și într-alta, nu pot găsi nutreț de cai, în vreme ce la Torda era livezi și izlazuri de vite și de cai îndestule și că viața oamenilor e mai lesne; că toți comiții ce se afla duși ca să strângă contribuțiile hotărâte de dietă încă n-au sosit; dar că ei stau gata la cel dintâi semn al domnului să meargă unde le va porunci.
„Astfel, zise Bethlen, nobilii, ca niște păsări care au sa fie prinse în cursă, vâltora împrejurul lațurilor ce pe ascuns ei întinseseră lui Mihai“. Acesta păru a se domoli prin cuvintele lui Banfi și făcu cunoscut magnaților și nobililor ca să vie la Alba-Iulia fiecare cu câte o slugă, lăsând celelalte oști ale lor în tabără, fiindcă împrejurările cereau ca să le comunice lucruri de interes public. Pretinde Bethlen că această chemare era cu gând ca să-i omoare; că banul Mihalcea dedese acest sfat, pe care îl aprobase cea mai mare parte din boieri, care ziceau că va pieri domnul de nu va face să piară nobilimea. Dar Radu Buzescu, care era aplecat către unguri, căci slujise odinioară ca stolnic pe Ștefan Bathori, când era el prinț în Ardeal, fu de părere d-a întrebuința mijloace blânde către nobili, fiind mai lesne a le câștiga dragostea decât a le insufla temerea.[44]
Era anevoie de înțeles cum Mihai să poată crede că nobilii, care nu voiau a veni la dânsul cu oștile lor, să vie fără oști. Fără îndoială că acum nu mai era de întârziat. Trebuie a merge asupra acelor nobili care îndrăznea a nu da ascultare poruncilor domnului lor, a le împrăștia oștile încă nehotărâte și neadunate toate și a pedepsi pe capii conjurați. Iar de apuca ei a se întemeia în puteri, a face un apel poporului, români și secui, și, la insurecția nobililor, a răspunde printr-o insurecție populară. Cu această pârghie puternică în mână și sprijinind cu oastea sa regulată, ce avea în leafă, armia națională, Mihai ar fi fost sigur d-a nimicnici orice putere dușmană în Ardeal.
Adevăr că furia poporului ar fi cucerit toată nobilimea. Fie! piară! căci și-au meritat pieirea. Din nenorocire, Mihai nu pricepu niciodată că în popor și numai în popor e adevărata lui putere, adevăratul său sprijin. El îl căutase când în nobili, când în armie și în oștile mercenare, când în Austria. Deși încă apăsând poporul său nefăcând nimic pentru dânsul, el îi depărtase inima de la dânsul, dar poporul, în care simțimântul național vecinic și curat trăiește, era încă gata a se scula la chemarea lui. Când însă Mihai se hotărî a o face, era prea târziu.
O fatalitate orbește pe Mihai, sau mai bine el este târât și pedepsit prin urmările neapărate ale greșelelor sale. El, care a minunat pe toată lumea prin îndrăzneala sa, prin iuțimea prin care apuca de izbea pe dușman pân-a nu prinde acesta de veste, el care a zdrobit atâți puternici dușmani, acum stă amețit înaintea răscoalei a unor nobili. În loc d-a porni asupră-i, el stă în nelucrare, măgulindu-se cu nădejdea că cu vorba îi va aduce la cunostință. Asigurarea că Basta îi va veni în ajutor și că astfel nobilii, aflându-se prinși între două armii, nu vor îndrăzni a face nimic, singură numai poate tălmăci purtarea lui. Astfel, ca cum și-ar fi pus în gând, cu paguba sa, a arăta neadevărul calomniilor analiștilor unguri asupră-i, în loc d-a porni asupra nobililor, trimise în tabăra lor doi unguri, pe Ioan Kemeny, un senator, și Ștefan Petki, războinic ales (acesta, căzând în vină mare, fusese osândit a i se tăia capul, dar Mihai, după rugăciunea senatorilor și mai ales a episcopului Ardealului, Naprazdi, luând în privire că el se purtase vitejește la Lipova și într-alte părți, îl iertă), spre a afla ce vor ei și a căuta a-i împăca prin făgăduieli.[45]
XI modifică
Acești doi trimiși unguri trădară încrederea ce Mihai puse într-înșii. Sosind în tabăra nobililor, ei auziră plângeri, tânguieli ascunse, văzură pe unii vărsând lacrimi. Cu toate că toți nobilii adunați în tabără erau împotrivitori domnului, nu era nici o unire între dânșii, nici unul nu îndrăznea a se încrede în altul. Numele numai al lui Mihai îi amețea pe toți și, deși știau că sufer tot d-o durere, nimeni nu îndrăznea a descoperi rana comună. „Corturile răsuna de suspinuri și vaiete; ar fi zis cineva că sunt niște oameni izbiți fără veste de focul trăsnetului, spăimântați de zgomotul tunetului, care arată însă printr-o cătare neghioabă că o otravă de o duhoare puturoasă i-a pătruns“.[46] Puțini era care îndrăznea a-și vărsa mânia ce fierbea în inima lor, și aceia, vorbind încet și numai către prieteni, zicea: „că voievodul este un înșelător, un adevărat turc, că trebuie a se mântui de această pieire prin orice mijloc“. Cu toate că puseseră în capul oștilor lor pe Ștefan Csaki, dar știindu-l favorit și entuziast de Mihai, nimeni nu avea încredere într-însul și nimeni, chiar din prietenii săi, nu îndrăznea înaintea lui a spune ceva împotriva domnului, chiar în glumă.
În această stare de spaimă și neîncredere reciprocă în care se afla nobilii, ar fi fost foarte lesne a-i risipi, dacă Mihai, pe lângă solie și vorbe blânde, ar fi înaintat îndată spre dânșii cu armia sa. Ar fi fost asemenea cu putință, atunci la început, a-i împăca și prin vorbe și prin făgaduieli, dacă trimișii lui Mihai, în loc d-a căuta a face pace, nu ațâța încă mai mult pe nobili și nu îi apropia unul de altul. Csaki, înțelegând inima lui Ioan Kemeny și Petki, trimișii lui Mihai, și văzându-se obiectul neîncrederii tuturor, se adresă către dânșii, zicându-le: „Îndrăzni-voi a vorbi cu siguranță înaintea voastra“. „Și noi înainte-ți?“ răspunseră ei. Csaki le-o asigură, dându-și cuvântul și mâna dreaptă. Atunci aceștia îl îndemnară a nu pierde vreme. Conjurații toți, care erau înțeleși unii cu alții, se adunară.[47] Ei convocară o adunare generală a nobililor, în care Csaki luă cuvântul și îi îndemnă cu multă elocvență „a scutura jugul unui domn strein, barbar și tiran, care a jurat pieirea lor, și pentru aceasta a se folosi de ocazia de față, când se află toți adunați launloc și armați și când oastea cezarului nu e departe“. Și sfârșește propunând: „ca să trimită adunarea soli la Basta, generalul Ungariei de Sus, care acum se află la hotar, spre a-i chema într-ajutor, arătându-i că a venit vremea ca să dobândească Ardealul pe seama împăratului și a-și izbândi despre Mihai și totdeodată pe dânșii să-i mântuiască de tirania lui“.[48]
Avu mare putere cuvântarea lui Csaki asupra nobililor adunați, nu spre a crește ura lor către Mihai, dar spre a-i hotărî spre răzbunare.[49] Îndată ei aleseră din sânul lor pe Francisc Alard și pe Gabriil Haller ca să meargă lângă Basta, însărcinându-i „ca să-l roage de a le da ajutor spre a-i mântui de jugul și cârmuirea cruntă a lui Mihai; să-i spuie că voievodul este aliatul tainic al turcilor; că d-abia dedese drumul trimisului împăratului Rodolf, când primi cu mare pompă pe trimisul turc, care îi dedese, spre întărirea domniei, semnele de la împăratul turcesc; că ei făgăduiesc o vecinică credință împăratului Rodolf, către care sunt și de mai nainte legați; că primejdia grăbește, paloșul domnului amenință acum capetele ungurilor; că după nimicnicirea lor, acest trufaș barbar va merge cu sabia și focul în mână să-și cerce norocul spre Casovia, după cum o făgăduise la marele vizir Ibraim-Pașa;[50] că dacă Basta nu le va da ajutorul nădăjduit, ei, care sunt hotărâți a nu mai suferi pe Mihai, se vor vedea nevoiți sau a chema pe Sigismund, ce era la hotar cu oaste puternică, sau a cere ajutorul sultanului turcesc“.[51]
Nimic nu era mai neadevărat decât aceste învinovățiri ce aducea ungurii lui Mihai. În loc de-a se arăta tiran către nobili, el le mântuise viața de furia secuilor și românilor; în loc d-a-i ucide, după cum făcuse Sigismund, pe care ei dorea a-l avea domn în locul lui Mihai, acesta nu pedepsise pe nimeni fără vină și judecată, ba încă pe mulți din cei osândiți iertă. El păstrase starea și privilegiurile lor cu paguba românilor și scăderea sa; păstrase cu scumpătate constituția țării, nu făcu nici o schimbare în legi, nu scoase nici o dajde fără învoirea dietei și nu silui hotarârile dietei, după cum într-atâtea rânduri o făcu Sigismund. Pe lângă aceasta, e învederat că nu el era tainic aliat al turcilor, ci tocmai nobilii, care în față se arăta jertfici împăratului, iar pe ascuns își da mâna cu Sigismund, polonii și turcii, ale căror viclene urmări nu întârziară a ieși la iveală. Pe nădejdea lui Sigismund și a polonilor mai mult se sculaseră ei, și dacă acum se adresa lui Basta, era de nevoie, căci Sigismund și polonii era încă departe și vegeta încă și le era teamă d-a nu fi izbiți de Mihai în grabă; pentru aceea se adresară la Basta, pe care-l știa aproape și gata a-i ajuta. Gândind nobilii că Basta va voi un act de credință publică, deteră deputaților spre a-i duce cărți iscălite cu mâinile tuturor stărilor și pecetluite cu pecetea lor, în care își da credința lor cezarului Rodolf.[52]
XII modifică
După ce porniră p-acești deputați la Basta, nobilii trimiseră alții lui George Mako, ca să-l roage, de-i este scumpă mântuirea patriei, să vie îndată la dânșii cu oștile ce el comanda. Aflând aceasta, Mako lăsă ținutul Bârsei și se îndreptă spre orașul Mediaș. Când primiră veste nobilii de sosirea lui la Mediaș, îi trimiseră pe Nicolae Bogathi, ca să-i făgăduiască, între alte lucruri, că ei nu-și vor mai aduce aminte de relele ce el le-a făcut de curând, că nu-i vor lua niciodată fără despăgubire și fără o judecată mai dinainte moșiile ce voievodul îi încredințase și încă că îi vor dărui leafa pe două luni. Și spre a da mai mult temei acestor făgăduieli, îi trimiseră în același oraș, unde încă se afla, pe Ioan Kemeny și Ștefan Petki, care veniseră la dânșii de la Mihai, și îl rog d-a-și aduce aminte de nația ungară din care și el se trage, de a urma ceea ce a început, d-a veni în tabăra de la Torda, a-și uni puterile sale cu ale lor, spre a depărta din țară un tiran crud, d-a nu se teme de un popor căruia norocul a slujit mai mult decât curajul.
În vremea aceasta, curierii vestiră lui Mihai că Mako, stăruind în îndărătnicia sa, în loc d-a merge cu oastea sa la Alba-Iulia, după cum îi poruncise, s-a dus la Mediaș. Ținându-se de hotărârea sa d-a umbla cu binele și a-i liniști și domoli mai mult cu mijloace împăciuitoare, Mihai găti două solii, una către soldații lui Mako, punând în capu-i pe Ioan Nemeș, cu însărcinarea de a astâmpăra duhul oștilor și a le ridica orice bănuială, plângându-se de răscoala lor, chemându-i la datorie, pentru ca în acest minut greu pentru creștinătate să nu-i puie în nevoie a-i pedepsi el, care totdeauna a fost binevoitor către dânșii, și pentru ca ei să nu fie o stavilă la bunele și cuvioasele sale strădanii. Ceailaltă, compusă din Pancratie Sennyei și vistierul Stoica — român, ispravnic al palatului, care de curând se întorsese de la Pilsna, unde fusese trimis ambasador către împăratul Rodolf — la tabăra nobililor la Torda. Ei era însărcinați sa dea de minciună zgomotul răspândit între nobili că el voiește pieirea lor. Cu aceștia dete împreună și pe trimisul către Mako, spre a-i prezenta nobilimei.
Ajungând cu toții la Torda, acești deputați, înaintea tuturor nobililor adunați, față fiind și doi deputați trimiși de George Mako, își împlinesc misia ce li se încredințase. Făcându-se tăcere, vistierul Stoica, cu gravitatea sa obicinuită, astfel cuvântă: „Cu mare părere de rău a aflat domnul răzvrătirea lui George Mako și răscoala legionarului său, răscoală ce el n-a întărâtat prin nici o nedreptate, fiind mulțumit de bunele slujbe ale ei până acum; că el nu cunoștea pricina unei așa de fără veste dezbinări; că bănuia că poate ea ar fi ieșitul unei mișcări pricinuită printr-un zgomot mincinos mai mult decât printr-o veste sigură. Dacă ei au fost îndemnați l-această îndârjire nesocotită căci le-a rămas simbrie neplătită, iată că le-a trimis prin Ioan Nemeș simbria pe patru luni întregi; de au altă temere, s-o părăsească, căci domnul le-a trimis cărți de încredințare, la care tot creștinul trebuie să crează. Dacă sunt în ceva vinovați în legătura făcută cu Sigismumd, domnul îi îmbiază cu o uitare și o iertare deplină. Cu mai mare părere de rău a aflat domnul că nobilimea s-a turburat de oarecare larmă răzvrătitoare, care dă domnului gânduri mincinoase și nelegiuite; că el ia de martor pe Dumnezeu și pe sfinți ca n-are nimic mai scump ca sângele nobililor, că nimic nu are mai la inimă fără numai de a păstra legile lor cele vechi și ale patriei, și că el stă gata a răsplăti fiecăruia după meritele sale“.
Abia sfârși Stoica cuvântul și cei doi trimiși ai lui George Mako strigară: „că soții lor de arme nu vor să meargă a se împreuna cu domnul, că ei nu mai vor să slujească supt steagurile lui; că ei vor mai bine să treacă îndată în Ungaria, unde vor găsi vechea libertate a patriei, administrația dreptății, siguranță pentru viața lor și milostivirea împăratului; că în zadar Stoica ostenește urechile lor printr-atâtea vorbe, căci Mako a și hotărât a trece în Ungaria“.
Deputații romăni, văzând îndărătnicia lor, nebănuind nimic nici de înțelegerea lor cu nobilii, nici de hotărârea acestora d-a ridica cap și sabie împotriva domnului, crezând vorbele trimișilor lui Mako și gândind că acesta se va îndrepta spre Cluj, ca să treacă în Ungaria, se duseră acolo spre a-l întâmpina. Ei avea de gând să laude lui Mako și oștilor sale milostivirea domnului, d-a se sili a domoli mânia lor și a-i aduce în tabăra domnului, sau, de nu izbutea cu vorbe, d-a scula în numele domnului pe țărani și d-a ucide pe soldați până la unul. Aceasta fusese și dorința lui Mihai. O asemenea hotărâre ar fi trebuit a o lua la vreme și a o întinde pe toată țara. Din nenorocire, nu se făcu nici în acest caz în parte. Deputații, mergând la Cluj, așteptară acolo în zadar, mai multe zile, sosirea oștilor lui Mako și, văzând că nu mai vin, se întoarseră la Alba-Iulia, lângă domn, făra să fi făcut nimic. Asemenea și Ioan Nemeș, ducându-să la George Mako, îi spuse tot ce-i zise voievodul, dar văzând că cântă înaintea unui surd, pierzând toată nădejdea, se întoarse și el lângă Mihai.[53]
XIII modifică
Într-aceea, deputații nobililor trimiși și la generalul Basta ajunseră la Maitin, unde se afla acesta, și, spunându-și însărcinarea lor, fură cu multă bunăvoință și dragoste primiți.[54] Basta se arătă mult vesel și prea gata a-i sluji, și le făgădui ajutorul și sosirea sa.[55] Sunt însă unii analiști care, nebănuind că Basta avea instrucții tainice de la împăratul, instrucții provocate fără îndoială de ura lui, spre a lucra întru surparea lui Mihai, pretind că Basta stătu puțin în cumpănă când primi solia nobililor.[56] Dar și de e această îndoire a lui Basta adevărată, e învederat că ea era o prefacere. Mai mulți analiști și istorici mai noi nu se îndoiesc că Basta ar fi putut îndrăzni a nu asculta porunca împărătească de nu ar fi avut tainice instrucții d-a lucra în contra poruncii de față. Dar chiar dacă curtea Austriei e nevinovată, dacă Basta, mânat numai de ura sa către Mihai, a lucrat în contra poruncei împăratului său, acesta, nepedepsind neascultarea lui, n-a luat oare asupră-i toată răspunderea și nu dă drept temei la orice bănuială?
Basta, spre a acoperi răspunderea sa personală și aceea a curței împărătești, ale cărei tainice instrucții nu putea arătă armiei sale și căreia spusese că o duce în ajutorul lui Mihai, spun că convocă un sfat de război, propunându-i de a-și da părerea de trebuie a ajuta pe Mihai ori pe nobilii revoltați. Trei fură părerile în care se împărțiră mădularii acelui sfat. Unii era de părere d-a nu ajuta nici pe o parte, nici pe alta și să aștepte să vază ieșitul și a dobândi nouă porunci de la împăratul. Alții că, potrivit poruncilor cezarului, trebuie a da ajutor lui Mihai și să nu dea ascultare la acei oameni răzvrătiți la Torda, râvnitori mereu de lucruri nouă și pe atât străini de împărăția cezarului, pre cât sunt îndărătnici și dușmani lui Mihai-Vodă; că ei nu cer ajutorul lui Basta pentru că iubesc mai bine pe împăratul decât pe Mihai, ci numai siliți fiind de greșeala răscoalei lor a chema ajutorul cel mai vecin. Ei adăoga: că bine este ca voievodul a înfrâna trufia revoltanților, fiind niște oameni îndrăzneți cu duhul și pururea gata la lucruri nouă. Astfel apoi, când se va lepăda Mihai de Ardeal, această țară va fi mai lesne și mai în pace cârmuită de miniștrii cezarului. Urma va dovedi că această părere era cea mai înțeleaptă. A treia părere, pe care Basta o inspiră la un june cu totul jertfit lui, comitele Tomaso Cauriolo, strejar-maior general, și care o sprijini, era: că trebuie a se uni cu revoltanții și a se folosi de această ocazie spre a răpi Ardealul din mâinile uzurpatoare și tirane ale lui Mihai; că deși poruncă au de a ajuta pe acesta, dar împăratul nu știa, cum le-a aflat ei, înșelăciunea cu care Mihai voiește a prăpădi oastea lor și a se rebela împotriva cezarului; că prin ajutorul ce vor da nobililor și mântuindu-i de Mihai, vor îndatora și mai mult pe aceștia la credință către împăratul; că cu oastea lor și cu cei 12 mii și mai bine de luptători ce spun că au nobilii, și prin aceea că Mihai nu cunoștea scopurile ce au și îi așteaptă a-i veni întru ajutor, vor putea lesne a-l izbi pe neașteptate și a-l birui.[57]
Sfatul, care era întocmit de Basta, mai mult de oameni siguri ai lui, aprobă această părere a comitelui Tomaso Cauriolo. Și Basta, care „era de mai nainte hotărât la aceasta“,[58] îndată ce primi din nou de la solii nobililor jurământul că vor fi pururea credincioși cezarului Rudolf,[59] chemă la sine pe Rothalt, capul celor patru companii de rând nemțești din călărimea Ungariei de Sus, și îi porunci în secret d-a se pune îndată în cale cu călărimea sa spre Torda și, de va găsi acolo lucrurile sigure, astfel după cum făgăduiseră solii, să se unească cu nobilii, asigurându-l că ceialaltă oaste, în vro cinci zile, se va împreuna cu dânsul. El îi porunci să caute a bate locurile și a lua limbă unde e Mihai și cu ce puteri se află; că dacă din întâmplare el, apucând înaintea gândurilor altora, se va fi unit și împăcat cu nobilii, să-și schimbe hotărârea și să meargă la dânsul să-i spuie că, potrivit poruncilor cezarului, armia vine în ajutoru-i.[60]
Astfel Basta, după împrejurări, sta gata a trăda sau pe Mihai, sau pe nobilii ardeleni. El cheamă apoi pe deputații nobililor și stărui mult ca nobilii să nu dea bătaie voievodului până nu va apuca să sosească și dânsul; că daca, după natura locurilor, fără voia lor vor fi siliți a veni în luptă, să se tragă mai bine spre Cluj. Într-aceeași vreme, să facă știre tuturor nobililor Ardealului, la toate breslele de ostași, d-a-și aduce aminte de credința ce au jurat împăratului Rudolf, d-a părăsi pe voievod și d-a veni în tabăra lor.[61]
XIV modifică
Întorcându-se deputații în tabăra nobililor, le spuse câte le zisese Basta. Deci ei îndată, ascultând sfatul acestuia, trimit deputați la secuii ce țineau cu Mihai, ca să-i îndemne a se uni cu dânșii. Dar secuii, recunoscători către Mihai pentru libertatea ce le dedese și temându-se că, de vor veni ungurii iar la putere, nu numai că o vor pierde cu vreme, dar încă că vor căuta a-și răzbuna asupră-le pentru mulți nobili ce omorâseră, răspunseră: „că ei sunt mulțumiți de un domn așa mare ca Mihai“. Tot într-o vreme trimiseră nobilii la cazacii lui Mihai pe Balthazar Vereș și pe Ioan Zoltai jurisconsult, ca să-i învite a se uni cu dânșii cu bune și sigure condiții. Cazacii însă erau cu totul jertfiți lui Mihai. Slujind în dobândă și iubitori de bogăție, ei dobândiseră mult de la Mihai și nădăjduia încă a dobândi.
Mihai, cum am arătat, avea multă îngrijire pentru ostașii săi. Adesea, la mese, el dăruia cazacilor, ca și celorlalte oști, bani, cai, haine cusute cu fir, ce luau vederile prin felurimea coloarelor și a florilor. Astfel toată armia sa era frumos împodobită și mândră de strălucitoarele ei costumuri, cât și de vitejia ei. Adesea Mihai, când le da daruri sau leafa, îi îndemna să stea credincioși pe lângă prietenia și norocirea lui și le zicea: „Mai adăstați puțin, ostași, și vă voi duce într-o țară unde se găsește cu îmbelșugare mătase, aur, diamante și tot felul de avuții“. Aceste făgăduieli și bunăvoința ce Mihai arăta oștilor lipiseră cu totul inimile cazacilor de dânsul și, când deputații nobililor se duseră să-i îndemne ca să se tragă din părtea lui Mihai, înfuriați, ei uciseră îndată pe Balthazar Vereș și duseră domnului toate cărțile ce le trimisese nobilii. Soțul lui Balthazar Vereș, jurisconsultul Ioan Zoltai, d-abia scăpă; pe când el se silea a dovedi cazacilor că, potrivit legilor lui Justinian, ei au drepte cuvinte de a părăsi pe Mihai, aceștia năvăliră asupră-i suduindu-l, bătându-l și rupându-i hainele, încât cu greu apucă de scăpă în strâmtorile munților.
Fură mai norocoși nobilii cu alte oști. Ei rugaseră încă să vie la dânșii pe pedestrașii pretoriani ai voievodului, carii era în număr de 700, și pe călăreții beșlii, ambele cete compuse de unguri; dar pedestrașii avură anevoință a fugi, căci domnul, simțind gândul, îi sili a sta în frâul disciplinei, ucigând câțiva centurioni ai lor, și îi închise pe toți într-o grădină îngrădită cu ziduri, ce se afla lângă camerele sale. Această grădină, în care Mihai zidise o baie frumoasă, fu mai târziu făcută cetățuie de prințul Ardealului Gabriil Bethlen. Câțiva din acești pedestrași, care putură scăpa, fură uciși în cale prin paznicii orânduiți de strajă de Mihai, și foarte puțini, făcând un mare ocol, ajunseră târziu, și tocmai după bătaie, în tabăra nobililor. Călăreții beșlii izbutiră mai bine. Într-un semn hotărât, ei se sculară cu toții și se duseră la Torda a se uni cu nobilii. Pe lângă dânșii se luă și Ioan Iacobini, un tânăr cu duh, ce era secretar al canceleriei domnului.[62] El fusese mai nainte, în aceeași calitate, pe lângă Sigismund Bathori și, însoțind pe acest prinț în expediția sa în Țara Românească împotriva lui Sinan vezirul, la 1595, descrise această campanie.
XV modifică
Nobilii trimiseseră asemenea, încă din 2 septemvrie, scrisori la sașii din Brașov și Sibiu, spre a-i trage în partea lor, părăsind pe Mihai. Sașii însă, necunoscând mărimea mișcării împotriva lui Mihai și temându-se de puterea acestuia, spre a se arăta cu slujbă și credință către dânsul, îi trimiseră acele cărți. Încă nu sosiseră acestea în mâna domnului, și brașovenii precum și sibienii primesc și alte cărți de la nobili, în care se cuprindea pre larg tot planul dezbinării ungurilor. Brașovenii îndată porniră aceste cărți cu un om într-adins la domnul, iar sibienii, spre a se arăta și mai cu bunăvoință, plecară mai mulți în persoană spre a duce cărțile, luând cu dânșii și pe omul trimis de brașoveni. Era ei mai să intre în curtea domnului, când aflară de la unii oameni ai curții că celelalte cetăți sășești s-a lepădat de credința lor către Mihai, precum și că toți ungurii ce se afla în tabăra acestuia au fugit și s-au împreunat cu nobilii, câștigându-și mai întâi amnistie deplină pentru câte făcuseră când se afla supt poruncile lui Mihai, lucru ce nobilii bucuroși le acordară, mai ales nădăjduind că cu modul acesta vor putea trage în partea lor și pe secui. Acestea înțelegând, sibienii se întorc din drum la ai săi și trimit la brașoveni nouă scrisori ale nobililor, cu altele ce primiseră de la germani și unguri și de la oamenii și generalii împăratului, îndemnătoare de revoltă, vestindu-le că și ei, în 10 sept., s-au răsculat, și rugându-i d-a sta impreună cu dânșii. Sașii n-avea nici un temei a se revolta. Ei, împreună cu secuii, chemaseră pe Mihai în Ardeal. Acesta nu numai că îi mântui de tirania lui Andrei Bathori, dar încă îi favorase cu deosebire în toată vremea; dar sașii, nemulțumitori și mișei, cât bănuiră slăbiciunea făcătorului lor de bine și văzură că și împăratul e împotrivă-i, nu pregetară a-l părăsi și a răsplăti printr-o trădare mârșavă binele ce le făcuse românii.
Brașovenii, cum primiră acele scrisori de la sibieni, încă atunci seara, duminică 11 sept., toți cu mare aplaus se învoiesc a se dezbate de supt Mihai și îndată, în acea noapte, prind și pun la închisoare pe toți românii pe câți putu pune mâna, între carii erau vistierul Vistelie și George, fratele banului Mihalcea; pe alții iarăși îi omorâră, „căutându-se românii în toate unghiurile și văile și dându-se morții fără nici o cruțare“.[63] Dup-aceea, în zadar se ispitiră ei în câteva locuri a pâtrunde până la tabăra nobililor, căci oștile lui Mihai îi stăvili.[64] Ei fura siliți a-și mărgini revolta în ținutul lor și a urma a ucide mișelește pe români, după cum începuseră. Sașii de la Bistrița numai putură trimite câteva sute de pedestrași în tabăra nobililor. Aceștia se adresară cu rugăciune și la clujeni, zicându-le: „că voievodul a hotărât d-a nimicnici de tot nația lor; că trebuie a ajuta patria amenințată de o asemenea soartă; că clujenii, fiind singurii care au arătat virtute în împrejurări grele, generozitate la trebuințele patriei, pentru aceea cer de la dânșii de a le da o mie de pușcași și 700 talere împrumut“. Clujenii, după ce răspunseră numai prin câteva cuvinte de neprimire la deputații nobililor, porniră îndată lângă domn, printr-un lung încunjur, pe concetățenii lor Ioan Hosszu și Toma Litteratu, spre a-i spune cererile nobililor și a se lega către dânsul printr-o nouă legătură de credință; și spre răsplătirea credinței lor, ei cerea să li se dea numai un singur târg. După ce i-a lăudat foarte, domnul le făgădui a le îndeplini cu prisos cererea, de îi vor rămânea credincioși. El dete știre deputaților d-a face un mare încunjur și d-a se întoarce în grabă către concetățenii lor, căci pe drumul cel mare ei vor putea să cază în mâinile ungurilor. Dar nobilii tăiară toate drumurile, ca domnul să nu știe nimic de starea lor, și deputații, cu toate că urmaseră sfatul lui Mihai, luând un drum cotit, tot fură prinși de nobili și aduși goi în tabără, de unde însă li se dete apoi drumul ca să se întoarcă la concetățenii săi. Clujenii rămaseră pe lângă Mihai. Unul dintr-înșii numai, anume Ioan Darabos, ridică câțiva călăreți și îi duse în tabăra nobililor, zicându-le: „Aideți să ne luptăm cu inimă supt steagul împăratului, căruia am jurat credință!“ și protestând împotriva lui Ștefan Sereș, magistratul Clujului, care oprea orice răscoală.[65]
Astfel, mai mult în numele împăratului se făcea răscoala. Prin viclenia ungurilor, care se arăta în față supuși împăratului, luă insurecția întindere și putere mare și încinse pe Mihai de toate părțile, în vreme ce, de ar fi sculat poporul cum trebuia, el ar fi putut încinge astfel pe dușman și nu i-ar fi dat vreme a se întări în putere și a-i dezorganiza armata sa cu încetul.
În piept inima ni se frânge de ce înaintăm cu povestirea către acea catastrofă grozavă, la care ne târî aceste greșeli; căci de aci izvorâră nu numai nenorocirile acestui bărbat mare, unul dintre cei mai minunați ai istoriei omenirei, dar încă și nenorocirile nației române, care, dintr-atâta marire și glorie, căzu, împreună cu eroul său, într-o prăpastie spăimântătoare, de unde două veacuri și jumătate de suferințe nu o au putut încă mântui.
XVI modifică
În vremea aceasta, George Mako, încheind cu deputații nobililor condițiile de alianță, plecase de la Mediaș și sosise cale de cinci mile de tabăra rebelilor, într-un loc numit Bogatz, îmbelșugat de vin, unde dete soldaților săi voie să bea. Cu toate vorbele mincinoase asupra lui Mihai ce răspândise între ostași de atâta vreme, el nu era încă sigur că va putea a-i face a se revolta, uitându-și credința jurată domnului și bunătățile lui pentru dânșii. Drept aceea își opri ostașii într-acest loc, crezând prin amețeala beției a-i târî în tabăra nobililor. El trimise credincioși de ai săi, din ofițeri și soldați, prin toate cârciumele unde se afla ostașii deșertând pahare, care începură a cârti cu dispreț și a amenința împotriva lui Mihai. „Trebuie, zicea ei, să gonim pe această fiară până la hotarele Țării Românești; trebuie să murim pentru patrie și să alegem între unguri domn de sângele nostru. Decât să ținem cu Mihai pentru o păcătoasă leafă ce ne dă mai mult de trebuință decât de dragoste, mai bine să ne unim cu George Basta, din armia căruia se zice că au și sosit câteva mii de ostași fruntași!“ Și fiindcă nimeni nu vorbea împotriva acestora, sângele ostașilor se aprindea din ce în ce, bând. George Mako, temându-se că a două zi, potolindu-se focul vinului, să nu se schimbe părerile, fără a aștepta a se ivi de ziuă, dete armiei sale semnul de plecare, trece Mureșul, pe urmă, oprește un minut în loc pe ostași și le grăiește astfel: „Soților, nemuritorul Dumnezeu ne-a dat ieri la toți o aceeași gândire și toți fără osebire vă uniți împotriva acelei pieire a nației noastre, acel stricător a legilor noastre care medita cu cruzime moartea noastră a tuturor, împotriva lui Mihai-Voievod! Voi ați luat armele pentru apărarea acestei provinții, ce prin vitejia noastră Mihai a supus-o tiraniei lui; voi v-ați pus să apărați atâtea fecioare curate și nevinovate împotriva dobitocirei și cruzimei barbarilor. Siguri că astăzi vom putea a răzbuna relele ce domnul prin voi a făcut ungurilor, întăriți prin alianța dumnezeiască, aideți în tabăra lor și să unim soarta noastră cu a lor“.
Soldații răspunseră acestui cuvânt a lui Mako printr-o murmurare mânioasă. Uitând vorbele de ieri, cei mai mulți viindu-și în fire din amețeala vinului, își aduseră aminte datorința lor și începură a lăuda facerile de bine ale voievodului, osândind o așa de rușinoasă nemulțumire din parte-le. Ei aducea aminte că au fost goi și că Mihai îi îmbrăcase, că erau pe jos și că el le dedese cai și îi înălțase din starea de călăreți de rând la ranguri mai înalte; că era o necinste nepieritoare, o faptă vinovată înaintea lui Dumnezeu d-a trage sabia asupra unui așa de mare făcător-de-bine, care, afară de leafa ce le-a plătit, le-a făcut atâtea bunătăți. Vro cățiva comandanți încă își despărțiră oștile de ceailaltă armie protestând în gura mare asupra trădătorului George Mako. Acesta era pierdut acum, dacă din norocire-i nu-i sosea în acel minut în ajutor Wolfgang Kamutki, trimis de nobili spre a birui îndoirea ostașilor. Acest deputat, june cu curaj și cu mare elocvență, ținu un cuvânt ostașilor, în care reînnoi și întări în numele nobilimei toate cele făgăduite de Nicolae Bogathi și adăogă: „că George Basta este să vie cu o puternică armie în ajutorul ungurilor, ca el e la hotar, că o mare temere a cuprins pe voievod, că Ștefan Csaki vine asemenea întru întâmpinarea lor cu magnații țării spre a-i felicita, că era mult mai cu cinste, de va voi așa norocul, a cădea apărând viața sa și mântuirea patriei, decât a mai sluji, puțin timp încă și într-o spaimă necurmată, un tiran“.
Prin aceste și alte vorbe, el câștigă până la urmă duhurile turburate ale soldaților. George Mako, văzând ostașii aprinși, dete semnul și, după ce mustră pe acei ce nu-l vor urma, puse armia în mișcare, și chiar aceia care până atunci îi era împotrivitori fură siliți a-l urma. Îndată Ștefan Csaki, în capul unei părți din oștile nobililor și a celor mai însemnați capi, într-un strălucit costum, călare pe un cal măreț înșăuat, ieși întru întâmpinarea legioanei lui Mako, sunând trâmbițele, tobele și dând toate semnele de veselie. Ambele oști oprindu-se în loc, Csaki le făcu un cuvânt pompos și apoi din ambele părți își dau mâna, se îmbrățișează. Toți ungurii laudă pe soldații lui Mako că au prețuit mai mult pe Dumnezeu, patria, legea, decât prietenia românilor. Dup-aceea îi duc în tabără, unde nobilii le dau la toți mese, le dăruiesc o câtime îndestulătoare de grâu, nutreț pentru cai și leafa pe două luni.[66]
Astfel se împlini trădarea lui Mako și a legioanei sale.
XVII modifică
Mihai-Vodă, cu toate că nu aflase încă nimic despre trădarea lui Basta, dar cunoscând acum puterile nobililor, începu cu tot dinadinsul a se găti de oaste. El chemă pe lângă dânsul toate oștile, chiar și p-acele din orașele de margine, precum Ienö, Lipova, Lugoș și Caransebeș, supt povața lui Andrei Barcsai. Scrise încă și lui Pătrașcu a-i aduce o oaste însemnată din Țara Românească. Afară de aceasta, strângea arme, muniții și tot ce era de trebuință pentru un lung război.[67] Deși el se gătea de bătaie, dar dorința lui era statornică d-a o încunjura. Pentru aceea, el chemă la sine doi preoți, părintele George Vasarhelly din societatea lui Iisus, om bun și predicator de minune, și pe Ioan Ungvari, alt predicator elocvent al reformaților din Alba, care știa adânc din cărți, și îi trimise p-amândoi la Torda, fiind ei de religii deosebite, să poată sta fiecare pe lângă cei de credința lor, însărcinându-i a propune pace și iertare nobililor și a-i îndemna a-și uni mai bine puterile împreună spre a se lupta împotriva turcului; că dacă el sau soldații lui au făcut vro greșeală, s-o spuie de făță și slobod: în sfârșit, să-i încredințeze că, prin căința lor și milostivirea sa, această răscoală se va putea ispăși printr-o vecinică uitare. Dar când acești deputați sosiră în tabăra nobililor, nu fură nici ascultați, nici primiți.[68]
Într-aceea, Rothalt, urmând poruncilor generalului său, Basta, se apropie de Torda și, aflând starea nobililor acolo, porni înainte cu călărimea sa în tabăra lor, unde fu primit cu mari demonstrații de bucurie.[69]
El asigură nobililor, că generalul său, doritor d-a-i ajuta și a-i mântui de tirania lui Mihai, în cinci zile va veni a se împreuna cu dânșii și pentru aceea l-a trimis pe dânsul înainte cu călărimea sa, spre a le fi spre slujbă până atunci. El trimise apoi răspuns înapoi la Basta ca să-i dea de știre de ceea ce a făcut și porni vro zece sau doisprezece călăreți ușori ca să bată drumul nu numai spre Alba-Iulia, dar în toate părțile, ca să descopere unde se afla atunci Mihai. Doi din acești călăreți fură prinși de paznicii acestuia și de la dânșii el află că chiar în acea zi Basta trebuie să-și împreune armia cu a nobililor.[70] Basta, în adevăr, pornind de la Maitin, veni la Tușnad, îndreptându-se către Ardeal pe drumul numit Mesesia, din pricina varului de care se afla acolo mulțime, sau a nisipului alb;[71] se opri apoi puțin la orașul Zilah din poalele muntelui Meszes, la hotarul Ardealului, de unde, în două marșuri, sosi la Cluj cu armia sa și bagajele sale,[72] la 13 septemvrie.[73] Aici fu primit cu pompă de locuitori, care îi ieșiră întru întâmpinare.
Tabăra de la Torda se mărea pe tot ceasul. Trădătorul Tamasfalvi, de care am pomenit înapoi, sosi și el cu 400 călăreți secui din scaunul Mureșului, lăudându-se că a venit nechemat ca să dea mână de ajutor împotriva tiranului și arătând nobililor scrisoarea ce îi trimisese Mihai și a cărei cuprindere am văzut mai sus. Mai veniră încă o seamă de secui din scaunul Aranyos. Acești secui din scaunele Aranyos și Mureșul totdeauna și-au deosebit simțimântele și cauza de frații lor din celelalte scaune. Mai iubitori de liniște, ei s-au ținut în veci departe de revoluții, țiind mai adesea cu puterea ce li se părea mai legiuită; așa ei au fost cu Andrei împotriva lui Mihai; pe urmă stătură cu nobilii, căci aceștia se arăta că sunt supuși împăratului. În zilele noastre încă, ei au ținut pre partea împăratului împotriva tot neamului lor, rebelat asupră-i. Clujenii, și ei, văzându-se în mâinile armiei lui Basta, trebuiră să se supună și ei a trimite nobililor oștile și banii ce le ceruseră. Într-aceea, în tabăra de la Torda zbura în toate corturile vestea sosirei lui Basta și, toți veselindu-se, câștigară inimă și se arătară mai aprinși împotriva domnului, incepând a striga de față: la arme! și înștiințând, la scăpătatul soarelui, pe împrotivnicii lor, prin descărcări de arme, semn obicinuit atunci la soldați în tabără, înfocarea lor și dorința d-a veni la luptă.
După ce dete la Cluj o zi de odihnă ostașilor săi, Basta sosi într-o singură zi la tabăra nobililor, departe de două mile. El fu primit cu semne mari de bucurie și salutat cu mare respect de toate stările, ce îi ieșise întru întâmpinare. El tăbărî dincolo de podul după râul Aranyos, în locul unui sat de curând ars de cazaci, numit Keresztes. Îndată Ștefan Csaki și ceilalți magnați îi dau comanda tuturor oștilor Ardealului, ce erau în număr de 12 mii ostași călări și pedeștri și 4 tunuri, se supun ei și toți ai lor la poruncile lui îl îndestulează cu grâu și bucatele trebuincioase.[74]
XVIII modifică
Aflând Mihai-Vodă sosirea lui Basta în tabăra nobililor, trimise în această tabără unul din cei mai dintâi boieri, și anume Andrei Postelnicul, și pe Luca Trausner, dându-le trei solii:
Cea dintăi pentru George Basta, căruia îi însărcină să-i zică: „că de vreme ce n-are nici o poruncă de la împăratul să năvălească în ținutul său, să plece, dându-i pace. Să-și aducă aminte de trudele și cheltuielile sale împotriva turcilor în interesul creștinătății și cu ce greutate a supus Ardealul împăratului, răsturnând pe cardinalul Andrei, ce avea sprijin și putere în Polonia, Moldova și Ardeal; aceea ce cu greu ar fi putut face împăratul, de nu era el; apoi ar fi nedrept a răspunde la atâtea slujbe printr-o purtare dușmană“.
A două însărcinare era pentru nobili, la carii el vrea să li se zică: „ca să-și aducă aminte că ei au fost toți în puterea lui atunci când a supus Ardealul, că el ar fi putut a-i ucide pe toți, dar că el fusese atât de milostiv, de nu le făcu nici un rău la sfârșitul războiului, dar încă îi păstră în legile și privilegiile lor, când, după dreptul războiului, ar fi putut a desființa și nimicnici toate acele legi și privilegii; că el e gata a le da tot ce e drept și a păstra în armie o aspră disciplină; și că se miră de ce ei vor să se revolteze împotrivă-i, căci trebuie să gândească că Dumnezeu obicinuiește a sprijini pricinile drepte“.
A treia însărcinare era pentru ostașii ce îl părăsise, cărora puse să le zică: „că ei trebuie să-și aducă aminte că el îi ridicase din starea proastă la trepte mai înalte; că el, și nu altul, în Țara Românească și Ardeal, le dedese cai, haine, arme și alte podoabe ce ei aveau; că în toate ocaziile el le-a arătat binevoința sa; că supt poruncile sale, în Țara Românească, ei au înfrânt pe turci și au câștigat reputație, bogății și că, atunci când ei se umplea de dobândă de la dușman, el nu oprea nimic pe seamă-i, lăsând tot la dânșii și tratându-i totdeauna nu ca niște slujbași, dar ca niște copii ai săi; să se socotească împotriva cui au să rădice arma, și de rușinea cu care va fi pătați pe toată viața ce le rămâne; că pentru dânsul, el jură pe tot ce are mai scump că să va purta cu dânșii cu bine și cu dragoste ca și mai nainte, de se vor întoarce la datoria lor“.
Dar când deputații sosiră în tabără, nu li se dete voie d-a arăta în public aceste propuneri.
Dar Mihai nu-și mai făcea acum iluzii asupra dușmanilor, și, în vreme ce aștepta întoarcerea acestor deputați, de sârg el se gătește ca să pornească împotriva nobililor și a lui Basta. În noaptea înaintea zilei în care era să iasă din Alba-Iulia, el văzu în vis o mare și groaznică furtună, care se rădică despre Torda, se opri și se sparse tunând groaznic d-asupra Albei; pe urmă trăsnetul îl izbi pe el însuși. Minunat de acest vis și deșteptându-se fără veste, Mihai sări din pat, aprinde o lumânare și poruncește să vie îndată la dânsul Pancratie Sennyei, Ștefan Bodoni și vro câțiva din cei mai de căpetenie boieri. Aceștia, alergând iute, găsiră pe domn turburat foarte de visul ce avusese, pe care îl destăinui și lor, spuindu-le că acesta îi prevestește nenorociri.
Cu greu boierii izbutiră a-l liniști.[75] Urma ne va arăta că acest vis fu, vai! cu prisos profetic.
XIX modifică
A doua zi, Mihai, ridicând tabăra de la Alba-Iulia, dete poruncă armiei să se așeze de la vale de orașul Aiud (Enyed), în câmpia numită Tinod.[76] Într-aceeași vreme, Basta, după ce dete o zi de repaos oștilor sale obosite de iuțimea cu care veniseră la Torda, în 16 septemvrie[77], împreună cu oastea nobililor, ridică tabăra de la Keresztes și merseră de o așezară într-o câmpie udată de râul Mureș din ținutul de Maros-Ujvar,[78] pe care Mihai o dedese banului Mihalcea.[79] De aci, în dimineața viitoare, 17 septemvrie,[80] rânduindu-și armia de bătaie, porni împreună cu toate bagajurile sale spre Aiud, cu gând d-a tăbărî în mai sus-numita câmpie Tinod; dar, aflând că Mihai l-a întrecut în ocuparea acestui loc, el se opri lângă satul Mirislău. El întâmpină aci pe Mihai cu tabăra așezată într-o câmpie alăturată, numită Holtmaros.[81]
Mirislău e un sat două leghe dincolo de Alba-Iulia.[82] El e așezat în capătul de dincoace a unei câmpii lungi de șase mile aproape, dar de o lărgime nepotrivită, fiind țarmurită de o parte de munți, iar de cealaltă de Mureș, râu plutitor în mare parte, care din țara secuilor trece prin mijlocul Ardealului, sosește la Lipova, în Banat, și se varsă în Tisa. Astfel încât în unele locuri lărgimea câmpiei e de un mil, în vreme ce de ce vine încoa spre sat se strâmtează de ajunge de o jumătate mil, încă și mai puțin. Satul era așezat astfel între dealuri și râul Mureșul, încălecând drumul cel mare care, pe la poalele dealurilor, duce de la Alba-Iulia la Cluj. Dincoace de sat se întindea o câmpie cultivată de marimea unui mil, care e sfârșită de un pârâu adânc mult, ce din dealuri se varsă în Mureș. Pe acest pârâu era un pod, pe unde drumul cel mare și alte două mai mici, unul din sat și altul de la Mureș, trec spre Alba-Iulia.[83]
Dincoace de acest pod și pârâu era tăbărât Mihai. El lăsase de la corturi la pârâuri numai atâta loc cât îi era de trebuință pentru piazza de arme, spre a-și mânui armia.[84] Era poziția taberei noastre atât de temeinică și în loc așa de bun, încât nu putea avea a se teme de nimic și nici un chip nu era ca vrăjmașul să ne poată izbi sau sili la bătaie fără voia noastră;[85] căci aripa dreaptă, care era despre râul Mureș, era ocrotită de o mare pădure, care și dânsa se ocrotea de zăgazuri și țărmurile râului; la aripa stângă se înălța necurmat dealuri și munți, care încingeau până și spatele taberei noastre. Spre a trece printr-acești munți, nu se putea decât printr-un urcuș, care era o potecă strâmtă, și aceea foarte bine păzită și cu tunuri întărită; în frunte era pârâul adânc de care am pomenit, pe al carui strâmt pod, care și el lesne se putea rupe, anevoie și cu mare pierdere ar fi putut trece oștile dușmane. În tot lungul acestui pârâu, Mihai așezase baterii de tunuri.[86] El trimisese încă dincolo de Mureș, pe un deal nalt lângă satul Gombas, 300 călăreți spre a observa rânduiala oștilor dușmane și ce făcea ele.[87]
Văzând că dușmanul înaintează spre satul Mirislău, el scoase din tabără o trupă de două mii călăreți poloni[88] și îi trimise dincolo de sat, spre a recunoaște oștirea dușmanului.[89] Îndată această trupă înhăță o luptă cu avangarda dușmană, compusa de călăreți ardeleni supt comanda lui Ștefan Csaki. Lupta ținu câtva îndoită, căci când unii, când alții dovedea și din nou se întorceau la luptă.[90] Aflând Basta de această luptă ce urma la avangardă, împreună cele două regimente nemțești al lui Pezzen și cel din Silezia, făcând dintr-însele un batalion mare, ca un lung pătrat cu două mâneci, de cinci sute muschetari fiecare, și în mijloc punând pe sulițași, lăsând deșert atâta cât încăpea cele șase tunuri de câmpie, pe care le puse acolo cu munițiunea lor, târându-le pedestrimea cu mâinile. În această rânduială, deschizându-i ceailaltă oaste drum, înaintă acest batalion până la cele dintâi oști de la avangardie, unde, luându-și poziție într-un loc înălțat, văzu pe poloni stând, formați în escadroane, în câmpie, puțin departe de sat, nehotărâți ce să facă. Îndată, la un semn dat, se deschise în două aripi fruntea de suliți a batalionului, și tunurile se sloboziră drept în poloni, doborând gloanțele atâți oameni și cai, încât ceilalți, spăimântându-se, căzură în confuzie și nerânduială. Fără a le lăsa vreme a se dezmetici și a pune în rânduială, Basta înaintă spre dânșii cele două mâneci de muschetari, care începură a slobozi focuri în poloni, încât aceștia fură siliți a se trage înapoi. În retragerea lor, ei puseră foc de patru colțuri în satul Mirislău, pentru ca dușmanul sa nu se poată așeza într-însul. Dincoaci de sat, ei deteră peste o ceată de husari unguri, care trecuseră gândind să-i ia pe poloni pe la spate, dar fură ei prinși în mijloc de poloni de o parte, și de alta de o ceată trimisă de Mihai în ajutorul polonilor. Astfel acești husari fură toți snopiți acolo, fără ca Basta, care privea această măcelărire, să voiască a le da ajutor, pricinuind că fără poruncă ei se duseseră acolo.[91]
XX modifică
Ungurii, văzând această izbândă alor săi, voia ca Basta să unească îndată puterile lor spre a izbi tabăra lui Mihai. Ștefan Csaki cu Ioan Mikloș și vro câțiva magnați se duseră la Basta ca să-i spuie această dorință a nobililor și a soldaților lor. Basta le răspunse: „Caut la așezarea locului și văd că voievodul și-a pus tabăra într-un loc prea tare, încât nu-l vom putea trage spre bătaie fără a pierde mulți d-ai noștri; pe lângă aceasta se apropie seara și vremea d-a ne bate a trecut astăzi. Voievodul întrebuințează meșterșug, deci trebuie a lucra împotrivă-i cu multă minte. Cu toate acestea, de socotiți că trebuie să începem astăzi bătaia, nu stau împotrivă; căci chiar când această parte a armiei împărătești, o pieri, cezarul, preamilostivul meu stăpân, mai are și alți ostași nemți; dar dacă — ferească Dumnezeu! — vom fi biruiți, cea mai mare primejdie vă amenință vouă și acestei țări ce va cădea în pieire. Socot dar că e bine să petrecem liniștit noaptea viitoare și nădăjduiesc că voievodul se va trage în această noapte, sau, de va avea gând a se bate, el va veni spre noi. Pentru aceea, gândesc să așteptăm ziua de mâine, care nădăjduiesc că ne va fi fericită“. Acest sfat a lui Basta fu primit de toți.[92] Cereau unii de la Basta ca să intre în sat să caute a stinge focul și a-și așeza acolo tabăra; dar din mai multe pricini, mai ales din iuțimea focului ce era anevoie de stins, Basta nu primi. El își așeză oștirea dincolo de Mirislău, la apus, aproape de sat, într-un loc care parte se întindea în câmpie, parte se urca frumos pe deal. El despărți din oaste trei trupuri mari de gvardie, asezându-le la cele trei intrări ale satului, de către tabăra noastră: unul de unguri, în vârful unui deal, unde era o biserică ce domina satul, altul de ardeleni, dincoace de sat; lângă drumul cel mare, și al treilea, alcătuit de toată pedestrimea nemțească și de toată artileria, supt comanda strejarului general-maior contele Tomasi Cauriolo, brescian, pe malul Mureșului, de mâna stângă, care era vecină de tabăra noastră d-o bătaie de tun. Acolo ridicară nemții o tabie între râu și sat și deodată ambele părți începură a tuna una asupra celeilalte.[93]
Pe la cea dintâi mutare a sentinelelor de noapte, prinseră nemții patru din șase români, care cu nesocotită îndrăzneală, vrând să calce vro sentinelă, căzură într-o cursă pusă de comitele Cauriolo la povârnișul râului. Ei fură îndată duși la cortul lui Basta și amenințați de dânsul cu ștreang de nu vor mărturisi adevărul; spuseră că dincolo de pârâu a tăbărât Mihai cu mai mult de treizeci mii luptători și 40 tunuri mari și de câmpie și că din ceas în ceas aștepta pe fiul său Pătrașcu cu deosibit agiutor.[94] Deși acești prinși, sau din neștiință, sau din nevoință, nu spuseră adevarul despre numărul oștilor lui Mihai, dar era adevăr numai că Mihai aștepta pe fiul său. Această pricină făcea pe Mihai a nu se prea grăbi la bătaie. Văzând că dușmanii stau liniștiți, își închise și el oștile în tabără, așteptând ziua de a două zi, să vadă ce va face dușmanul.
XXI modifică
Pe la miezul nopții aceleiași zi (17 sept.) însă el, chemă pe unul din cei mai viteji căpitani ai săi, Petre Armeanul,[95] și îl trimise în tabăra dușmană cu cărți către Basta și unguri, în care el lua de martori pe Cel înalt și toți sfinții: „că el nu e pricina acestei nenorociri pentru creștini; că acest foc nu s-a aprins din greșeala lui, ci din neastâmpărul și răutatea a doi-trei nobili numai; că el nici a gândit vrodată să ajungă treaba la o bătălie între creștini, l-acea cruzime d-a-și vărsa sângele între dânșii; că de vreme ce el e credincios împăratului, ce cată Basta și oștile împărătești în tabăra rebelilor? Întoarcă-se dar toți mai către dânsul și meargă cu toții să bată Timișoara sau să se lupte cu turcii, oriunde îi vor găsi; ar fi aceasta creștinesc lucru d-a nu trage sabie între sine; ar fi aceasta slăvit pentru maiestatea sa împărătească“.
Basta și ardelenii răspunseră îndată lui Mihai: „că mai întâi el nu-l cunoscuseră; că și lor li se părea crud lucru d-a vărsa atâta sânge creștin, orișicare parte ar triumfa; dar că e prea târziu spre a da un răspuns hotărât într-o pricină așa de însemnată, pentru care trebuia sfatul și chibzuirea a tuturor stărilor; că vor face aceasta noaptea și că a două zi des-de-dimineață îi vor da răspuns“.[96] Acest răspuns era înșelător, căci nici o hotărâre nu luară ungurii, nici răspuns nu deteră lui Mihai a două zi dimineață. Ei îl făcură numai spre a hrăni în Mihai acea fatală nădejde ce mereu avu că va putea a veni la pace și a se feri de bătaie. Mihai într-adevăr o voia aceasta din toată inima. Fie oarba-i încredere în Austria și dorința nenorocită ce pururea a avut d-a se arăta credincios către dânsa, fie acea letargie morală care stăpânește mintea unui om mare și îi întoarce toate pasurile în greșeli, când providența a hotărât surparea lui, Mihai era îndoitor, nehotărât, fără voință statornică. „El se lupta cu inima jumătate, zice biograful său, căci nu voia a se bate cu nemții, ca să nu se arate trădător“.[97] Apoi nici un minut nu fu mai critic, mai însemnat în viața lui ca acesta. Niciodată ca acum el n-avusese nevoie de a desfășura cele mai din urmă puteri ale sufletului său ; niciodată nu fu el mai mult îndatorat a birui. Biruit, era pentru dânsul o ruină completă, după cum și fuse. Biruitor, el scăpa deodată și de legăturile sale cu Austria și de acelea cu ungurii. Aristocrația ungurească pierea pentru totdeauna în Ardeal și această țară, cu pieirea ungurilor și a sașilor, rămânea o țară ales românească. Austria, amenințată de turci, neavând altă armie spre a-i opune s-ar fi văzut silită a lăsa orice pretenții asupra Ardealului și a părților ce se țin de dânsa și a recunoaște independența noului stat românesc. Polonia n-ar fi mai îndrăznit atunci a ne supăra, sau, deși o făcea, Mihai ar fi căzut asupra-i cu toate puterile sale, cu farmecul numelui său de nebiruit, cu simpatiile ce avea în populațiile ei, și amar de dânsa! De atunci, nația română, încunjurând toate nenorocirile ce o bântuiră în urmă, s-ar fi constituat în întregimea drepturilor sale, în unitatea și libertatea sa și s-ar fi apucat a îndeplini cu putere mare misia de liberare și civilizare ce providența i-a menit în orientul Europei. Câtă mărire, câtă glorie și fericire o ar fi întâmpinat în această cale! O biruință, și toată această visare, tot acest frumos ideal național de atunci se înființa!
XXII modifică
A doua zi dimineață, 8/18 septemvrie, Mihai nu se mișcă din tabăra sa, hotărât fiind a aștepta în acel loc puternic întărit de natură, sigur fiind că va zdrobi pe dușman de n-ar ispiti a trece pârâul spre a-l izbi.[98] Generalul Basta, în aceeași dimineață, își destinse armia în rânduială de bătălie lunară, dincoace de satul Mirislău, în câmpia cea cultivată, cu hotărâre statornică a înhăța lupta cu Mihai.[99] Neîncrezându-se însă numai pe arătarea ungurilor, care pretindea că e foarte lesne a trece pârâul, vru să meargă a vede lucru cu chiar ochii săi. El se asigură atunci de primejdia învederată la care s-ar expune de ar izbi pe Mihai în acel post bine ocrotit, atât de pârâul anevoie de trecut, ce apăra fruntea și o parte de flanc, cât și de o înalțime din mâna stângă, de unde artileria mătura tot locul cuprins între tabăra lui Mihai și sat.[100]
Spun că privind aceasta, Basta încreți sprânceana și zise: „Prietenii mă făcea să fiu acum șac-mat, din dorința ce au de a-și răzbuna, de nu cătam lucru aci cu ochii mei“, dând a înțelege pe unguri, care îi zisese că e lesne și comodă trecerea pârâului.[101] Deci, armat și călare cum se afla, el chemă sfatul de război și cu bune cuvinte dovedi primejdia la care s-ar expune armia lor, de s-ar ispiti a trece pârâul spre a izbi pe ai noștri, încheind că era de trebuință a face altceva. Părerea lui era ca să se tragă înapoi puțin, ca Mihai, înșelându-se de prefăcătoria acestei fugi părute, se va lua în urmă-le și va pierde folosul ce îi da acea cetate a locului. Ungurii răspunseră l-această părere cu inima răsculată; că e lucru foarte necinstitor și vătămâtor de a face o retragere în fața unui dușman numeros și îndrăzneț, căci a se retrage, spre a se feri de bătaie, după părerea locului, nu e alt decât a fugi și a-și rupe însăși oastea, tăind inima la ai săi și mărind-o la dușman; că părerea lor era ca, nesocotind acea mică greutate, cu vitejie să treacă râul, izbind pe dușman, sau să se închiză în acel post unde se afla, așteptând o ocazie priincioasă de a se lupta.[102]
Basta se sili să le dovedească că aceea ce propune el nu e retragere; nici mai puțin vrun fel de fugă, ci o stratagemă militară, spre a scoate pe dușman din acel loc ca o cetate, asigurându-le că el cu nemții săi se va pune la ariergardă, spre a nu se pierde nici un om.[103]
Se făcea acest sfat de război, cum s-a zis, în câmpie și călare, făcând toți capii un cerc împrejurul lui Basta, cătând a-l păzi de lovirile tunurilor românești, grindinând din toate părțile, îndreptate fiind într-acea parte de capul tunarilor lui Mihai, un italian de la Mantua, anume Vincenzo. Într-aceea, un soldat ungur, doritor d-a afla și el ce era hotărât în sfatul de război, apropiindu-se de cerc, țiindu-și coiful în mână, iacă că o lovitură de tun, îndreptată la semn spre a lovi în acea adunare de ofițeri călări, zboară acelui soldat coiful din mână, fără a-l răni nici pe dânsul, nici pe cal, care îndată se puse pe fugă, trecând ghiuleaua alături cu contele Tomaso Cauriolo, care într-acea parte inchidea ocolul sfatului, cu primejdie de moarte pentru el.
Această împregiurare făcu că sfatul se sparse deodată, târându-se și ungurii în grabă către părerea lui Basta.[104]
Îndată, ridicând străjile, trăgând tunurile după fortificații, scoțând pedestrimea din preajma satului și puind foc la sat,[105] îndreptară avangarda către un pod peste Mureș; după aceea venea tot bagajul cu alte care, apoi toată pedestrimea și călărimea din Ardeal, deosebind dintr-însa numai două mii călăreți spre întărirea ariergardei, la care rămăsese tunurile și toată pedestrimea și călărimea germară, împreună și Basta cu cele două cete de muschetari, patru companii de călărime de rând din Ungaria de Sus și compania de valori, gvardia sa, având încă cu sine mai mulți nobili cavaleri nemți, unguri, francezi și italieni.[106] În această rânduială, toată armia se îndreptă către satul Decs, de unde veniseră în trecuta zi.[107]
XXIII modifică
Des-de-dimineață, Mihai, ieșind din tabără, își întocmise armia și aștepta să vază ce face dușmanul, când străjile și spionii îi raportară lui ca tabăra dușmanului s-a rădicat și că merge acum înapoi spre partea de unde a venit. Întru-ntâi lui îi veni cu greu a crede aceasta, dar văzând că așa era, își închipui — fatală orbire! — că într-adevăr Basta fuge,[108] și, zâmbind, zise: „Unde fuge câinele de italian? Nu știe el că în tot locul îl voi ajunge?“[109] Deci, îndată părăsind postul său atât de sigur, se puse în goană după dușman cu mare furie și nu cu mai puțină neorânduială.[110] Îndoindu-se însă că nu va putea ajunge pe dușman la vreme cu toată oastea, el porni înainte o mare parte din călărimea sa, cu câteva trupe de cazaci, ca să recunoască pe dușman și să-l supere și întârzieze în retragerea sa. Dar cele două cete de muschetari, care se opriră în loc, schimbându-să când una, când alta în luptă, ajutate de artilerie și de călărimea ușoară, ținu în depărtare pe călărimea noastră.
Dușmanul însă, din pricina acestor izbiri, să trăgea încet, și aceasta plăcea lui Mihai, doritor să sosească însuși cu toată oastea, spre a se destinde de bătaie dincolo de Mirislău, în acea spațioasă câmpie, crezând mereu că dușmanii fug de o întâlnire. Basta însâ începu a se mișca și mai încet, ca să înșale pe Mihai, dându-i nădejde că îl va putea ajunge, și departându-l de sat cât putea mai mult. Inima lui sălta de bucurie când văzu că, după călărime, iese din sat și căruțele de artilerie română, semn că Mihai, părăsind de tot postul său, înainta cu toate puterile sale. El își însemnase dinainte un loc bun și destul de mare, care, în parte, puțin câte puțin, frumos se ridica, rămânând încă pentru călărime destulă câmpie. De acest loc apropiindu-se Basta, întorcându-se, privea mișcările lui Mihai.[111]
Acesta, crezând mereu că dușmanul fuge și dorind foarte d-a-l ajunge la timp, silea pedestrimea la drum și tot într-o vreme porunci să-i aducă înainte un cavaler ungur, ce fusese prins, numit Baltazar Bornemissa, căruia făcu multe întrebări despre persoana lui Basta, de dânsul bine cunoscută, zicându-i, cam în glumă, de crede el că Basta îl va aștepta sau că fuge întins în Casovia. Bornemissa răspunse lăudând talentele ostășești ale lui Basta și adăogând că crede că el va primi bătaia și că această retragere nu e fără vreun mister. Mihai fu foarte vesel l-aceste cuvinte, arătându-se cu mare dorință de a se bate,[112] și ajungând în câmpie, ca la cinci sute pași dincolo de Mirislău, porunci armiei a se opri în loc și a se întocmi în rânduială de bătaie.[113]
Basta, văzând aceasta, se opri și el 500 de pași departe de Mihai,[114] lângă satul Decs și își întoarse toată armia spre dânsul.[115] Băgând de seamă Mihai că dușmanul se oprise în loc și pentru întâiași dată bănuind că fuga lui fusese poate o stratagemă, se urcă pe un deal vecin ca să vază mișcările și zise către Andrei Barcsai, generalul său: „Ce gândești că vor dușmanii?“ „Vor să dea bătălie“, răspunse acesta. Atunci Mihai, din nou stăpânit de îndoirile și nehotărârile duhului său, îi zise: „Să facem pace cu dânșii, domnule Barcsai“. — „E cam târziu acum, strălucite doamne, răspunse acesta, pune-ți platoșa, rânduiește soldații de bătălie și să ne pregătim de luptă“.[116]
XXIV modifică
Îndată Mihai se puse a-și întocmi oștile de bătălie.[117] El făcu din toată armata o singură frunte deopotrivă, destul de îndesită pentru îngustimea câmpiei, întinzându-se de la dealuri până în râpa râului Mureș.[118] În aripa dreaptă, începând de la Mureș, venea mai întâi toți cazacii, care era arcași și archebuzieri călări, împărțiți în patru escadroane, lângă care venea două escadroane de lăncieri români.[119] Numărul acestei cete de călăreți români și cazaci se urca la 4 500 și era comandați de Ștefan Tahi, care arsese Aiudul, și Francisc Lugasi.[120] Alături cu călărimea venea un batalion mare de pedestrime de secui, sârbi și români, având în frunte patru tunuri mici, ocrotit din partea stângă de un alt escadron de lăncieri poloni și moldoveni. Peste toată această aripă dreaptă era mai mare Baba-Novac, cel mai întâi general al călărimei, „om, zice Spontoni, deși bătrân, dar cu mare foc și curaj și cu o deosebită experiență“.[121] La aripa stângă, care era țărmurită de munte, venea rămășița călărimei, împărțită în cinci escadroane,[122] în număr de 4 000 români, sârbi și secui, a căror capi era George Budai și Petre Odobașa,[123] împărțită la laturile a două alte batalioane de pedestrime secuie, română, sârbă și moldavă, care era întărită cu câteva tunuri de câmpie; astfel că această aripă se sfârșea întinzându-se încovoiată pe drumul cel mare ce ducea la Alba-Iulia.[124] Toată cealaltă artilerie o așeză dintr-această parte, pe drumul cel mare, înaintea liniei de bătălie.[125] În centru venea câteva mii de pedestrași secui, comandați de Pancratie Sennyei, Ștefan Bodoni și Andrei Barcsai.[126] Aci era și Mihai cu o trupă strălucită alcătuită de boierii săi și de toată acea nobilime ce îi rămăsese credincioasă în Ardeal și care îl însoțea din Moldavia și Polonia;[127] dar, pre obiceiul său, el nu sta la un loc, ci mereu alerga pintre deosebitele rânduri.[128] În dosul acestei linii, ca rezervă, venea, supt George Farcaș, căruia de puțin timp domnul îi luase comanda cetății Lipova, trei mii călăreți secui și un număr însemnat de țărani pe gios, români și secui, pe care Mihai armase cu puștile ce îi trimise împăratul Rudolf, cum și o seamă de sârbi, care cu puțin mai nainte părăsiseră țara turcească și venise în mare număr a se așeza în Ardeal. Scopul lui Mihai era, după cum spun ungurii, ca nimicnicind pe ungurii ardeleni, să-i puie în loc, trimițând o parte în Țara Românească în locurile pustii. În urma acestora venea opt sute gvardiști pe gios, supt comanda ungurului Mathei Gyarmathy.[129] Numărul oștirei lui Mihai, după mărturia chiar a istoricilor unguri, se urca aproape la 22 mii oameni[130] și 27 tunuri, mari cu mici, după Tarducci, iar după Bethlen de 32 tunuri. Era acești ostași ai lui Mihai din cei mai de rând ce avusese, căci oștile cele mai bune se aflau în Moldova și în Țara Românească. Natura acestor soldați era astfel că ei nu-și ținea bine șireagul și se da într-o parte și într-alta, după cum le venea, fără nici o rânduială. Aci într-o săritura se azvârlea prea departe și apoi se trăgea înapoi.[131]
Întocmindu-și astfel oștile, Mihai le ținu un cuvânt, le lăudă mult,[132] porunci la două mii pedestrași archebuzieri secui aleși să se urce pe cel mai vecin deal ce se ridica lângă drumul cel mare[133] și dete semnul de bătaie. Soldații răspunseră cu mari strigări,[134] și tunurile de la cele trei batalioane și după drum începură deodată a tuna și a grindina asupra oștirei dușmane.[135]
XXV modifică
Basta, cătând întocmirea armiei lui Mihai, își întocmi și el pe a sa într-o singură frunte, paralelă a lui.[136] El așeză în capătul aripei drepte, asupra drumului cel mare, un escadron de pedestrime din Ardeal și Ungaria.[137] Alături venea o ceată de 2 000 călăreți lăncieri, supt comanda lui Ștefan Csaki, Ladislau Petke și George Mako.[138] După dânșii venea pedestrașii secui din scaunul Mureșului, pedestrașii clujeni și bistrițeni, având de cap pe Francisc Turi.[139] Apoi venea o ceată de 1 500 călăreți raiteri din Silezia, supt povățuirea lui Melhior Rottowitz și Ioan Sepratwitz. Peste toată această aripă era cap mai mare Ștefan Csaki.[140] La aripa stângă, pe râpa Mureșului, sta două cete de lăncieri ardeleni, lângă care era într-o ceată călărimea lui Propostvari și în coasta ei un escadron de pedestrime din Ungaria și Ardeal, comandată de Sigridie Prunitz, moravul, flăncuită de călărimea ungurească din Ungaria de Sus, comandată de Ragozzi, lângă care venea un alt escadron de raiteri supt povățuirea lui Balthazar Rottowitz, văr al lui Melhior.[141] În centru venea batalionul de două regimente de pedestrime nemțească, comandate de colonelul Ioan-Henric Baptist Petz,[142] având la dreapta câțiva călăreți armați ușor supt poruncile lui Ștefan Petki.[143] Între centru și aripa stângă sta Basta cu cei o sută valoni aleși și cu cavalerii străini.[144] El ținea de rezervă cele patru companii de rând de călărime nemțească din Ungaria de Sus, comandate de Rothalt, punând în acest escadron și stindardul împărătesc, ținut de un june cavaler ungur.[145] Tot înapoi venea încă două sute călăreți supt poruncile lui Ioan, numit Cel din urmă.[146] Ioan Tamasfalvi, cu 400 călăreți secui din scaunul Mureșului, și Mathei Pereset, cu câteva mii de țărani, încunjură, învăluind toată armia.[147] În sfârșit, artileria fu așezată înaintea centrului, pe părțile cele mai ridicate ale câmpiei.[148] Pe un car se vedea stând George Borbely, strălucit prin biruințele câștigate la 1595 asupra turcilor la Lipova, Csannad și Ienö. Neputându-se sluji cu mâinile și picioarele sale din pricina reumatismelor articulare de care suferea, el fusese poftit a sta privitor al luptei, sfaturile lui fiind prețioase.[149]
Oștirea toată a lui Basta cu a ungurilor se urca, după istoricii unguri, peste numărul de 18 mii,[150] iar după Spontoni, panegirist al lui Basta, era de 20 mii, din care 12 mii pedestrime de deosebite nații, dar toți de o vitejie încercată, opt mii călărime și trei tunuri de baterie și 12 de câmpie.
Astfel întocmind armia, Basta dete semnul de bătaie, în numele lui Iesus-Maria![151]
XXVI modifică
Era după-amiază când începu bătălia[152] printr-o furioasă pușcărire din ambe părți. Artileria dușmanului ne supăra puțin, precum și puștile noastre pe dânsul; dar artileria noastră după drum îl vătăma greu.[153] El se clătise din loc și se apropie cu pas încet spre linia noastră, care sta frumos neclintită, așteptându-l.[154] Artileria noastră urmă furtunând de peste toată linia cu mare pagubă a dușmanului; și i-ar fi pricinuit stingere multă, dacă nepotrivirea locului nu-i slujea pe alocurea de zid de apărare împotriva ghiulelelor, care se îngropa în pământ. Atunci, dintre vrăjmași, pieri, izbit de o ghiulea de culevrină, Ștefan Borseny, unul din cei mai însemnați nobili unguri.[155]
Pe la două ceasuri după-amiazi,[156] desperarea dușmanilor de pustiirile ce le făcea artileria romănă așezată pe drum inspiră străjeruluimaior general Cauriolo o idee fericită, care hotărî soarta bătăliei. El se înfățișa înaintea lui Basta și îi zise că el se leagă că, cu o bună mână de muschetari aleși, va putea pune mâna pe artileria dușmană, așezată pe drum, care atât de vătămătoare este armiei lor. Plăcu lui Basta această propunere și îndată scoase din rânduri trei sute din cei mai buni muschetari și îi dete lui Cauriolo. Acesta apucă cu vro cincizeci pași mai nainte de aripa dreaptă și, luându-se pe lângă dealuri, ascuns și apărat de cotiturile lor, înaintează repede asupra gvardiei de secui și sârbi ce era lăsată spre apărarea artileriei noastre.[157]
Mihai, văzând acea ceată de muschetari inaintând cu hotărâre, se îndoi de vro stratagemă și porunci la cel mai vecin escadron de lăncieri, în număr de trei mii călăreți, ca să împresure pe dușman, izbind în coastă pe muschetarii povățuiți de Cauriolo. Basta însă văzu acea divizie de lăncieri stând gata a se pune în mișcare și, bănuind menirea lor, porunci lui Melchior Rottowitz ca, cu toți raiterii săi, să grăbească a întâmpina pe lăncierii noștri și a-i izbi când se vor mișca, până a nu apuca ei a izbi pe muschetari.
Într-aceea, artileria românească își urmă pustiirile sale în rândurile dușmanului. Încă cei două mii archebuzieri secui, ce se afla așezați pe înălțime, văzând că dușmanii înaintează spre dânșii sloboziră asupră-le toți într-un foc de rând; dar puțin îi vătămă, căci nu măsurase bine distanța și era la vreo două sute de pași departe de dânșii. În același timp se mișcă înainte și acel divizion de lăncieri, mai sus pomenit, în care Mihai pusese nădejdea și de care Basta foarte era în grijă; dar pân-a nu ajunge a izbi pe muschetari, pe care i-ar fi zdrobit cu totul, Melchior Rottovitz se grăbi a sprijini furia lor, împresurându-i cu raiterii săi și, după ce se tăiară unii cu alții câtva, fură lăncierii noștri respinși înapoi.
Într-acest chip scăpând muschetarii de izbirea lăncierilor români, năvăliră spre paznicii artileriei noastre. Aceștia, din pricina norilor de fum și de pulbere ce întuneca până în depărtare aerul, nu vedeau apropierea dușmanului, când acesta, ajungând la bătaie, începu a trage într-înșii, luându-i pe la spate. Astfel izbiți fără veste și fiind în mai puțin număr paznicii artileriei, tot ce făcu spre apărarea lor fu zădarnic și mai toți căzură morți peste carele artileriei, care pică astfel în mâinile dușmanului. Îndată Cauriolo porunci de întoarse gurele tunurilor, astfel cuprinse, către linia noastră.[158]
XXVII modifică
Îndată ce Basta văzu izbutirea lui Cauriolo, porunci ca pedestrimea și călărimea ardeleană, ajutate de divizionul de pedestrime nemțească, să năvălească asupra aripei stânge a noastre. Dar furia dușmanului îmtâmpină un curaj deopotrivă de mare în pedestrimea noastră, care sta țeapăn, fără a-și strica linia. Nimic n-ar fi putut isprăvi aci dușmanul și ar fi fost respins cu rușine și pierdere înapoi, dacă artileria noastră, cuprinsă de dânsul, slobozind în ai noștri, nu ar fi făcut în rândurile lor adânci și îngrozitoare pustiiri.[159] Acestea îi aduse în nerânduială și până în urmă îi sili a-și strica rândurile și a se rășchira.[160] Mihai și căpitanii săi, între care generalii Radu și Aga Leca, chior d-un ochi, dar viteaz mare, alergară înaintea ostașilor ce se răzlețea, silind a-i opri în loc și îndemnându-i cu vorba, cu gestul a se întoarce la bătaie; dar văzând că silințele sale sunt zadarnice,[161] se duse la centru, clătit și el prin pierdere a artileriei și risipirea aripei stângi, spre a sprijini pe Basta, ce înainta către acea parte. Mihai sta căutând a inima pe ai săi și tot nădăjduia că va putea îndrepta bătălia, când văzu că și aripa dreaptă dă cu încetul înapoi. Ea fu izbită deodată de călărimea lui Ragozzi, de pedestrimea ungurească a lui Prunitz și de rămășița călărimei ardelene și din Silezia; și cu toată puternica împotrivire și minunata purtare de vitejie a lui Baba-Novac, fu silită a se pleca acestor izbiri împreunate.[162] Cazacii, mai întâi de toți din această aripă, se azvârliră în râul Mureș, unde mulți dintr-înșii se înecară.[163]
Văzând ostașii din centru că și aripa stângă s-a spart, încep și ei a-și părăsi rândurile, prăvălindu-se în nerânduială, în voia întâmplării.[164]
Mihai și generalii săi se silesc din toate puterile a opri pe fugari, împingându-i spre bătaie, pe unii prin cuvinte, pe alții cu mâna, pe alții cu pavăza sa. Zadarnică trudă![165] Nici o putere omenească nu mai putea acum opri din fugă pe rășchirații și spăimântații soldați. Părăsit astfel de soldații săi și de dușmanul noroc, Mihai rămăsese singur cu câțiva ofițeri și călăreți pe acest nenorocit câmp de bătaie.[166] El strânsese pe lângă sine steagurile, nădăjduind că armia se va aduna pe lângă aceste semne glorioase. Dușmanii se apropia să-l împresure, și Mihai, cu inima despicată de durere, nu se putea smulge din acel loc. Toți respecta acea tăcută (sombre et sinistre) durere; cu toate acestea, dușmanul se apropiase. Trebuie a fugi! aceasta strigă cu rugare către Mihai soții săi. El, Mihai… el să fugă? Oh ! nu… Generalii săi, prietenii săi iubiți îl încunjură, îl roagă, il îndeamnă, îl târăsc. El se hotarî în sfârșit. Mai întâi însă porunci să-i aducă steagul cel mare, steagul țării. Acest steag foarte vechi și privit de români ca sfânt era de damasc alb, având zugrăvit un corb pe un câmp verde, purtând în cioc o cruce îndoită roșie. Mihai puse de-l scoase de pe lancia pe care era atârnat și îl vârî în sânul său, dând astfel pildă la ofițerii săi de făcură asemenea, spre a scăpa cât mal multe steaguri se putea.[167] Dup-aceea, dând pinteni calului, lâsându-i slobod frâul, luă fuga, însoțit de ofițerii săi, câțiva poloni și alți călăreți ce putură scăpa, căci dușmanii împresurase pe Mihai și trupa sa și era p-aci să-i închiză din toate părțile în mijloc și pe toți să-i prinză, de mai întârzia puțin. Mihai fu gonit de aproape în fuga sa de călărimea valonă și de alți călăreți și cavaleri din dușmani, având toți mare dorință să aibă cinstea a-l duce prins lui Basta.
XXVIII modifică
Într-acest chip, necurmat și de aproape gonit de dușmani, Mihai ajunse la malul Mureșului, în vecinătatea arsului sat Mirislău; râul era lat, adânc și plin de trupurile ostașilor care cu încumetare se ispitiseră a-l trece; cu toate acestea nu era alt de făcut, căci dușmanul era în spate. Mihai nu stătu deloc în cumpănă; el se azvârli în apă, încrezându-se în puterea iutelui său armăsar. Credința lui nu fu înșelată; generosul armăsar, deși obosit de truda acelei zile, se lupta împotriva talazurilor întărâtate ale râului, înotând cu putere și, ferind pe călărețul său de orice primejdie, îl depuse pe celălalt mal al râului. Dar acolo el se opri sleit de puteri și Mihai, văzând neputința călăriei sale, descălecă și, recunoscător pentru slujba ce-i făcuse, cu acea dragoste ce are călărețul pentru armăsar, soțul său iubit, îl mângâie, îl trase de moț, îl sărută și apoi îi dete drumul slobod pe câmpie.[168] Acest cal, frumos cu deosebire, roib înfocat, de viță turcă bastardă,[169] fusese trimis în dar lui Sigismund Bathori, când era prinț în Ardeal, de Vicenzo, duca de Mantua. De la Sigismund el încăpuse în stăpânirea lui Mihai și, părăsit fiind astfel de dânsul, pică în mâiniie ostașilor lui Basta, carii mult se minunară de frumusețea lui.[170]
Încălecând Mihai pe alt cal, se întoarse și aruncă o ochire asupra câmpiei de bătaie, unde se vedea ruinele armiei sale, toată rășchirată, gonită și tăiată de dușmani.[171] Oh! cine ar putea spune câtă durere sorbi inima lui în acea ochire! Apoi se îndreptă spre Alba-Iulia. În cale, el ajunse pe ostașii săi ce fugiseră, îi puse în rânduială pe cât putu și împreună cu dânșii intră în Alba. Aci, pân-a nu sosi el, se aflase prin fugari de învingerea românilor. Soldații ce era puși de pază la cetățuia principală ieșiseră de acolo; Wolfgang Corniș, care se afla acolo în închisoare, aflând aceasta, se pogorî în curtea cetățuiei; vro cinci-șase paznici ce rămăseseră acolo, văzându-l plimbându-se singur (căci slugile ce avea pe lângă sine alerga prin palatele boierilor, spre a jefui), puseră mâna pe dânsul și, trăgându-l printr-o mică poartă a cetății despre grădină, îi aruncară mai întâi o secure pe frunte, pe urmă îi făcura trei alte răni cu securea și în sfârșit îl omorâră.[172]
Mihai nu se zăbovi la Alba-Iulia decât până îsi schimbă calul și își luă ce avea mai scump, apoi își urmă drumul spre cetățuia Făgăraș.[173]
Astfel fu bătălia de la Mirislău, această întâi nenorocire, începătura și pricina tuturor celorlalte. Astfel nestatornicul noroc în câteva ceasuri ne răpi aceea ce ne dedese într-atâți ani și după atâtea mari strădanii. Vai! câte nădejdi frumoase înșelă el, câte proiecte mari nimicnici!
Mirislău! Mirislău! blestem asupra ta, loc de pieire, loc afurisit! Ce de sânge eroic sorbiși tu în această zi pustie! Amar nouă! Acest sânge îl vom izbândi curând. Biruințele strălucite de la Goroslău (3 august 1601), de la Brașov (17 iul. 1603), de la Petersdorf (12 iulie 1611) ne vor răzbuna cu prisos asupra viclenilor unguri; ele însă nu ne vor putea întoarce mărimea pierdută în această zi; și nenorocitele noastre sfâșieri cu ungurii, de atunci pân-acum, nu vor folosi decât despoticelor împărății, dușmanele noastre comune. Ni se cade a vărsa lacrimi amare asupra acestei mari nenorociri de la Mirislău; dar să nu învinovățim deloc providența. Noi, care robiserăm pe frații noștri țărani din Țara Românească și păstrarăm în robia ungurilor pe cei din Ardeal, mai meritam noi oare atunci mărimea și fericirea?
XXIX modifică
Armia noastră se rășchirase în toate părțile. Spun că de la Mirislău spre Alba, ca la două mile de loc, era câmpiile și drumurile semănate cu trupuri de morți sau murinzi.[174] După mărturisirea cea mai dreaptă și a mai multor, în această nenorocită bătălie noi pierdurăm 4000 oameni, 12 tunuri, și toate bagajele.[175]
Basta, folosindu-se de biruința sa, pornise îndată călărimea sa usoară, însoțită de o mie din călărimea lui Csaki, spre Alba-Iulia, în urma ostașilor lui Mihai, din carii pe mulți întâmpinând, îi uciseră sau îi prinseră.[176] Ajungând aceștia în Alba-Iulia, cu toate că toți ai noștri se depărtaseră, ei însă, luând de pretext că încă a mai rămas lucruri d-ale românilor, deteră în pradă orașul și uciseră mai mulți nevinovați locuitori. Ei puseră acolo mâna pe armele trimise de împărat lui Mihai.[177] Basta poruncise la toți gonacii săi ca să păstreze viața la toți acei secui ce de bunăvoie vor depune armele, gândind să-i câștige în partea sa.[178] Această bunăvoință a lui Basta către secui fu pricina că, chiar în noaptea bătăliei, neunirea intră între dânsul și unguri, care, în loc d-a se lăsa mânaățiî de dânsul, îi arătară că el le-a slujit de instrument numai.
Știm că Mihai așezase pe un deal ce domina locul bătăliei două mii archebuzieri secui, oameni aleși, socotind că prin înălțimea poziției vor putea face multă vătămare dușmanilor cu necurmata grindină a archebuzelor lor. Aceștia, fiindu-le poruncit d-a nu se mișca din loc fără numai fiind chemați, văzură priveliștea lăcrămoasă și fură privitori a nenorocitei bătălii, nemișcându-se din locul lor. După ce văzură măcelarirea soților lor, temându-se și ei de viața lor, făcură de mai multe ori semne cu bandierele că vor să se predea. Basta înțelese semnele lor și îi primi în milă și cu omenire le dărui viață și libertate. Dar, în acea noapte chiar, care din întâmplare era foarte întunecoasă, Csaki,[179] care începuse a se îngâmfa, zicând că el și cu ungurii săi au câștigat bătălia, iar nu Basta,[180] chemă la sine pe nobilii și credincioșii săi dintre ungurii din Ardeal și începu a se plânge de Basta, căci „a primit în milă pe acei secui, carii era tocmai din acei ce se răsculase cu plebea împotriva nobilimei, ispitindu-se a o stinge cu totul; într-acest chip, ei, carii, cu obicinuita lor vitejie, dobândiseră o așa de strălucită biruință, să nu-și poată lua, drept răsplata ostenelilor lor, satisfacția, deși mică, despre niște dușmani așa de neîmpăcați. Deci ei era de părere că nu se cade a lăsa nepedepsiți pe acei șelerați (procleți); dar că, în acea noapte chiar, să pună sfârșit dușmăniei și vieții acelor oameni, de o partidă ce le e cu atâta supărare împotrivitoare și dușmană. Cât pentru general, lesne se pot îndrepta înainte-i, cu cuvântul că ei n-au făgăduit nimic secuilor și prin urmare n-au greșit nimic scoțând din lumina zilei pe acești turburători ai odihnei comune“.[181]
Plăcură foarte cuvintele lui Csaki la acele inimi întărâtate de necazurile pâțite, din natură nemilostive și peste măsură nesățioase de răzbunare.[182] Deci toți deobște hotărâră ca pe la miezul nopții să ucidă pe acei nenorociți, carii, pe parola dată lor de Basta, neputând bănui o asemenea barbară întreprindere asupră-le, fără grijă sau dormeau, sau nearmați vegheau. În puterea nopții, în tăcerea cea mai mare, nobilimea ridică din cvartirele lor câteva mii de pedestrime, sași și unguri, povățuiți de căpitani dintre nobili, dușmani de moarte a secuilor, și încunjurară locul despărțit unde acești nenorociți avuseseră poruncă a tăbărî. La un semn dat între nobili, din deosebite părți ei navăliră cu ostașii lor în mijlocul secuilor și, cu vicleană și aspră cruzime, cu iuțeală și fără preget îi înjunghia și îi ucidea unde și precum îi afla. Prin această groaznică jertfă se stâmpără sufletele nesățioase ale nobililor cu moartea a două mii nenorociți secui, toți oameni aleși și floarea nației lor. „Faptă cu atât mai crudă și barbară, zice Spontoni, că se săvârșea de oameni de aceeași nație, legi și obiceiuri“.[183] Astfel de cinste (loyauté) și inimă curată avea aristocrații unguri, dușmanii noștri.
Desplăcu foarte cruda răzbunare la toată armia împărătească și mulți începură a povățui și a striga lui Basta d-a pedepsi pe acei ce au necinstit toată armia și pe generalul ei; dar Basta, deși amărât de aceasta, nu îndrăzni a face, nici a zice nimic. Aceasta dete și mai multă îndrăzneală lui Csaki și, punând mâna pe câteva tunuri și pe o parte de muniții din dobânda bătăliei, fără voia lui Basta le trimise la căstelul său de la Almaș.
A doua zi după bătălie, Basta porni pe comitele Tomaso Cauriolo la curtea împărătească, ca să ducă bandierile și steagurile câștigate în bătaie. În zece zile ajunse acesta la curte și fu îndată primit de împăratul, care se înveseli mult de izbândă, dărui bine pe trimis și lăudă mult fapta lui Basta.[184] Astfel se dovedi complicitatea curții în purtarea generalului ei în Ardeal.
Într-aceea, Basta și ungurii, fără a mai întârzia, aleargă la AlbaIulia, unde găsiră orașul prădat de oamenii lor și trupul lui Wolfgang Corniș ucis. Ei poruncesc să-i puie trupul într-un cosciug, spre a-l înmormânta mai târziu și, nefăcând nici o răscumpărare bieților locuitori despre paguba făcută de soldații lor, fără a mai pierde vreme, se luară după Mihai.[185]
XXX modifică
Mihai, obosit și plin de grijă și întristare, cu puținii oameni ce îl însoțea,[186] lăsând de lături Sibiul,[187] merse la Făgăraș,[188] unde avea în cetate femeia și multe lucruri prețioase.[189] Aci se apucă a-și aduna rămășițele spăimântate ale oștirei, care alergau cătând scăpare în acest loc sigur. Între acești ostași se arătă și Baba-Novac, rănit, cu barba și parul capului arse, cu fața înnegrită de pulberea sângeroasă a bătăliei, căci el își făcuse cumsecade datoria lui în ziua luptei și împlinise totdeodată și slujba unui căpitan prevazător și a unui voinic soldat.[190] Înfățișându-se el înaintea domnului său, îi zise suspinând și întristat: „Suntem biruiți și abătuți, doamne, mai mult de împotrivnicul nostru noroc decât de armele dușmanului; și pentru ca el să nu rămâie cu totul mângâiat prin moartea ta, încalecă-ți calul și mântuiește-te, trecând în Țara Românească. Acest loc nu e atât de sigur cât să nu poată fi luat de biruitorul Basta, care mereu gonește răspânditele rămășițe ale ticăitei noastre armii. Și într-adevăr, să mă crezi că aș fi vrut mai bine să rămâi mort între atâți viteji soldați, uciși în bătălie, decât, fugind, să mai trăiesc după o pierdere atât de nenorocită și vrednică de lacrimi, de n-aș fi dorit a îngriji încă de siguranța ta și a te sluji până la cel din urmă suspin. Fugi dar cu lucrurile ce ai mai scumpe, căci dușmanii peste puțin vor sosi aci, vor asedia această cetățuie și atunci va fi peste putință a pleca. Eu însă voi rămânea aci spre a aduna pe nenorociții răspândiți și a sta până la moarte împotriva dușmanilor“.[191]
Mihai iubea și stima foarte pe bătrânul său general Baba-Novac și hotărî a urma povața lui. Și, deși Baba-Novac stăruia ca să ramâie cu câțiva soldați spre apărarea acelei cetățui și a ține în loc pe dușmani până să apuce Mihai să scape, vrând astfel a-și jertfi viața pentru mântuirea stăpânului său, dar Mihai în nici într-un chip nu vroi să plece fără dânsul.[192] Deci împreună intrară în Țara Bârsei, în 23 sept., și tăbărâră la Codlea.[193] Aci Mihai întâmpină trupele ce, după porunca lui, îi aducea fiul său Pătrașcu din Țara Românească și cele ce-i venise în ajutor din Moldova.[194]
XXXI modifică
Țara Bârsei fusese teatru de scene sângeroase. Brașovenii, în 12 sept., a doua zi după răscoala lor, ridicară furci în mijlocul pieții, unde acăța pe orice român putea pune mâna. În aceeași zi aflară că o trupă de români sunt aproape de hotarul Bârsei, la Rucăr, vrând a intra în Ardeal. Această știre o întări câțiva bărbați fruntași din oastea română, carii venea înainte și mergea fără bănuială, neștiind nimic de trădarea brașovenilor. Rosnovenii însă fără veste cad asupră-le și, prinzându-i, îi duc în cetatea Brașovului, unde, după puțină cercetare, fură îndată omorâți, păstrând numai pe un agă cu viață. În aceeași seară, pe la 4 ceasuri, ieșiră brașovenii ca să întâmpine pe românii ce veneau. Dar aceștia, văzându-se mai slabi cu numărul, se traseră. Puțini picară în mâinile dușmanilor și fură uciși fără milă.
În 13 sept., pe la amiază, brașovenii merg de pun tabără la Preșmăr, ca în ziua următoare să năvălească asupra acelor români ce se așteptau să vină din Moldova, pe la Oituz. Pe lângă dânșii se uniră a două zi 150 pedestrași unguri cu puști. În acea zi, 14 septembrie, ei năvălesc asupra românilor care începeau a se arăta. Dar ai noștri îi respinseră cu o astfel de tărie, încât pe mulți omorâră, pe alții răniră și capul tunarilor lor primi printr-o bombă o astfel de lovitură, încât n-a rămas pele pe trupul lui care să nu fie arsă. Către seară, umblară brașovenii mai bine, căci luară de la români un tun; dar a doua zi, aflând că vine din Moldova armașul Sava cu o trupă de moldoveni, năpustiră tot și fugiră de se închiseră în Brașov.
În aceeași zi secuii de pe lângă Olt se ridic asupra sașilor și aprind Crisbavul și Bodila. A doua zi, în 16, se adună românii cu moldovenii, între carii era și armașul Sava, și cu secuii, la Preșmăr, de unde, mai nainte de a începe ceva, trimit o deputație la senatul din Brașov, ca să ceară următoarele: „1. Întreabă pentru ce nu i-au lăsat să treacă în pace, ci le-au făcut feluri de stricăciuni, omorând mulți dintr-înșii și luându-le și mașinile de război; 2. Cer ca să li se dea lor toți nobilii câți s-ar afla la ei și mai ales cei ce s-au împreunat în ziua trecută cu ei în contra românilor, asemenea și tunul luat de dânșii“. Acestea le cer printr-un brașovean pe care l-a fost prins în ziua trecută. Secuii amenință brașovenilor cu foc, de nu le vor da pe nobili și tunul. Brașovenii răspunseră că de vor da foc, ei vor omorî femeile și copiii românilor și a secuilor, carii se afla spre siguritate în Brașov.
În urmarea acestora, în 17 sept., trecură ai noștri în pace prin țara Bârsei, nefăcând altă stricăciune decât că aprinseră un sat românesc ce se ținea parte de Brașov, parte era moșia unui nobil. Spun că numarul celor carii trecură se urca peste cinci mii. Într-acest timp, brașovenii primesc scrisoare de la ungurii de la Torda, ca să închiză toate drumurile și să taie toate podurile de către Moldavia și România, ca să nu poată veni oaste ajutătoare lui Mihai. Dar brașovenii n-avură timp a face nimic, căci în dimineața de 18 sept. aflară printr-un român, anume Rascie, ce venea din Țara Românească și care picase în mâinile lor, cum că Pătrașcul, fiul lui Mihai, e aproape cu o armie de 29 000 și că românii sunt hotărâți a deprăda toată țara Bârsei și a o nimici prin foc și prin sabie. Lucru de care se și încredințară brașovenii, căci pe la amiază o seamă de români, aflând că femeile lor lăsate în Brașov s-ar fi omorât de brașoveni, deteră deodată foc la satele următoare: Preșmărul, Hermanul, Bodul, Sânt-Petru, Heltiul, Noul, Feldioara, Rotbavul și Măgherușul. Brașovenii nu omorâseră însă pe femeile românilor, ci numai le adunaseră de prin oraș, unde ședea împrăștiate, și le închiseră în casa sfatului, ca să le opună acelor ce vor năvăli asupra cetății.
În 19 sept., românii se apropie de cetate și aprind într-o suburbie trei case, dar, fiind foarte puțini, se traseră înaintea năvălirei orășenilor. În 20 sept., Pătrașcu care sosise cu armia sa, trimite prin amenințări și făgăduieli scrisoare orășenilor, îndemnându-i a să supune lui Mihai. Tot în acea zi, nouă cete ieșite din secuime în țara Bârsei prefac toate în pulbere și cenușă, aprind satele de-a rândul, încât seara ardea și Codlea. Brașovenii, spăimântați de aceste pustiiri, s-ar fi supus îndată; dar a doua zi (21 sept.) prinseră veste cum că Mihai a fost bătut la Mirislău. Știrea aceasta îi îndârji spre apărare.[195]
Acestea fură pustiirile ce cășunară pe țara Bârsei până în 23 sept., când sosi Mihai la Codlea, pustiiri care nu fură întrecute decât de înfricoșatul război civil de la 1848 și 1849.
XXXII modifică
Mihai, intrând în țara Bârsei, aprins de mânie asupra sașilor pentru trădarea lor, porunci de dete flăcărilor toate târgurile pe unde trecea.[196]
Soldații săi de la Mirislău adunându-se pe lângă dânsul și împreunându-se cu oștile venite din țara Romănească și Moldova, el se văzu iarăși în capul unei armii puternice, pe care autorii poloni o urcă la 50 mii.[197] De ar fi adevărată spusa cronicarului sas Fuchsie că Pătrașcu venise cu 29 mii și că armașul Sava adunase 5 mii supt comanda lui, adăogându-se acesteia ca vreo 15 mii scăpați de la Mirislău, arătarea polonilor n-ar fi o exagerație. Oricum, Mihai avea acum destule ca să poată crede că va putea a-și izbândi despre Basta și unguri și a-și redobândi puterea asupra Ardealului.
El își așezase oștile la Bod și Preșmăr și aștepta sosirea nemților și a ungurilor, care acum era pe la Șercaia, ca să le dea bătaie, când, în 3 oct., îi sosi știrea că hatmanul Zamoisky cu Sigismund Bathori și Ieremia Movilă au intrat în Moldova cu o foarte numeroasă armie compusă de poloni, turci și tătari și că se apropie ca să năvălească în Ardeal.[198] Polonii trecuseră Nistru în Moldova în 30 sept. Știm că cu câteva luni înainte, încă aflându-se Mihai în Moldova, din porunca lui Zamoisky, Zolkiewicz cu armia sa își așezase tabăra înaintea Nistrului, în dreptul Hotinului, unde tăbărau românii.[199] Întâlniri particulare începură de atunci între ostașii ambelor tabere. Polonii, încurajați de niște mici lupte în care fuseseră norocoși, cerea capului lor să-i lase să treacă râul. Zolkiewicz scrise lui Zamoisky, întrebându-l de-i dă voie a trece Nistru înainte de sosirea lui. Zamoisky îi răspunse că se lasă pe înțelepciunea sa, recomandându-i d-a nu expune cu ușurință acele oști ce are și care, pierzându-se, nu vor mai putea fi puse la loc, din ura ce are țara pentru dăjdii.
Zolkiewicz, încurajat prin acest răspuns al lui Zamoisky, se urcă pe o înâlțime, de unde putea vedea tot ce se petrecea în tabăra noastră.
Într-o zi, văzând el că la noi nu e așa de mare privighere, după cum era totdeauna, trecu râul fără veste și făcu o izbire puternică cu tunuri mari asupra fortificațiilor taberei noastre, care, vătămându-se greu, ai noștri fură siliți a se așeza în altă tabără, un mil mai departe în dosu celei dintâi. Polonezii fură siliți îndată a trece râul înapoi. Tot ce câștigară prin această izbire fu că comunicația pentru transportul bucatelor se făcu mai lesne. Într-aceea, polonii mai luară inimă și nădejde de izbândă, văzând că sosi în tabără și Ieremia-Vodă. El își lăsase femeia și copiii la Camieneț și venise de se uni cu Zolkiewicz, ducând cu sine o mie călăreți și cinci sute pedestrași.[200]
Generalii noștri din Moldova scriseră lui Zolkiewicz, întrebându-l pentru ce a trecut Nistru și de aduce război sau pace? Polonul răspunse că această întrebare din partea celor ce a vărsat sânge polon e o nouă ocară; că războiul și pacea atârna de la crai; că el propune o armistiție de treizeci zile, ca să meargă un trimis din partea noastră a se înțelege despre aceasta cu craiul.
Această armistiție, pe care ai noștri făcură greșală a o primi, o încheie Zolkiewicz, în înțelegere fiind l-aceasta cu Zamoisky, numai cu acel scop ca să dea acestuia timp să sosească cu armia sa.[201]
XXXIII modifică
- ↑ Magazin istoric, t. IV, p. 297.
- ↑ Ibid., p. 208; Cronica lui Fuchsie.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 505; Ortelius, p. 479.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 506-507.
- ↑ De Thou, p. 511; Ortelius, p. 479.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 507-508.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 508-509.
- ↑ Ibid.; Cronica lui Fuchsie.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 510.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 509-510.
- ↑ Hammer, t. II.
- ↑ Heidenstein; Niemcewicz; Ortelius, p. 480; De Thou, p. 511.
- ↑ Ortelius, p. 480; De Thou, p. 511.
- ↑ Spontoni, p. 96-100.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 505.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 511-515.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 516; Ortelius, p. 481.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 516-519.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 523.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 523.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Mag. ist., t. III, p. 220.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Magaz. ist., t. II, p. 238; Miron Costin, p. 221.
- ↑ Ibid., t. III, p. 229.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 547.
- ↑ Miron Costin, p. 223.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 531-533.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 540.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 519-521.
- ↑ Bethlen. t. IV, p. 521-523; Ortelius, p. 481.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 524-529.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 529 și 530.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 533-539.
- ↑ Spontoni, p. 100.
- ↑ Spontoni, p. 100; Tarducci.
- ↑ Spontoni, p. 101.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Spontoni, p. 101. După Tarducci, în 4 sept.
- ↑ Spontoni, p. 101. Tarducci și Istvanfi spun că erau 6 mii ostași și opt tunuri.
- ↑ „Simulata amicitia, ac mittendarum copiarum promtitudinae Vayvodaeostensa“ etc. (Bethlen, t. IV, p. 451).
- ↑ Spontoni, p. 101.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 541; Spontoni, p. 109.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 542-544.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 545 și 546.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 546 și 547.
- ↑ Bethlen, t. lV, p. 547-549.
- ↑ Spontoni, p. 102 și 103.
- ↑ Ibid., p. 103.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 550.
- ↑ Spontoni, p. 103.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 550.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 551-556.
- ↑ Ibid., p. 556.
- ↑ Ibid.
- ↑ Tarducci; Spontoni, p. 104.
- ↑ Spontoni, p. 105-107.
- ↑ „Il general Basta che a questa sentenza era gia risoluto“ (Spontoni, p. 107).
- ↑ Spontoni, p. 107; Bethlen, t. IV, p. 557.
- ↑ Spontoni, p. 107.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 557.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 557-560.
- ↑ Cronica lui Fuchsie.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 560.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 561 și 562.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 563-567.
- ↑ Spontoni, p. 108.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 567.
- ↑ Spontoni, p. 107 și 108. După Bethlen, capul acestei călărimi nu era Rothalt, ci Ladisiau Petö.
- ↑ Spontoni, p. 103.
- ↑ Istvanfi, p. 463.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 468.
- ↑ Ortelius, p. 481.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 563-570.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 570-574.
- ↑ Ibid., p. 575.
- ↑ Spontoni; p. 108; Tarducci; Ortelius, p. 481.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 575; Spontoni. p. 109.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 575.
- ↑ Spontoni, p. 109.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 575.
- ↑ N.B. După Tarducci, iar după Istvanfi, trei mile de Alba. Lucru trebuie verificat, căci după cartă e mai mult.
- ↑ Spontoni, p. 109; Tarducci.
- ↑ Spontoni, p. 109.
- ↑ Spontoni, p. 109; Istvanfi, p. 463; Bethlen, t. IV, p. 576.
- ↑ Spontoni, p. 109; Tarducci.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 575.
- ↑ Spontoni, p. 109. După Bethlen însă era o trupă de cazaci.
- ↑ Spontoni, p. 109.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 576.
- ↑ Spontoni, p. 110.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 577 și 578.
- ↑ Spontoni, p. 110; Tarducci.
- ↑ Spontoni, p. 111.
- ↑ Ibid.; Tarducci.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 578-580. După Spontoni și Tarducci, Basta dete lui Mihai prin Petre Armeanul un răspuns: zise ca să lase îndată țara Ardealului și să se tragă în Țara Romănească, făgăduind a nu-l supăra în retragere; că, dup-aceea, puse pe Petre Armeanul supt pază, până îl scoase din tabără. Mihai, auzind, foarte se mânie și cu vorbe de amenințare și de dispreț porunci, cu toate că era încă noapte, să zică din trâmbițe și tobe, obștind bătălia pe dimineață.
- ↑ Stavrinos.
- ↑ Spontoni, p. 112.
- ↑ Ibid.
- ↑ Ibid.; Tarducci.
- ↑ Spontoni, p. 112.
- ↑ Spontoni, p. 112 și 113; Tarducci.
- ↑ Tarducci; Spontoni, p. 113.
- ↑ Spontoni, p. 114.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 583.
- ↑ Spontoni, p. 114; Turducci.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 583.
- ↑ Bethlen. t. IV, p. 584; Spontoni, p. 115.
- ↑ Spontoni, p. 115.
- ↑ Ibid., Bethlen, t. IV, p. 584.
- ↑ Spontoni, p. 115; Tarducci.
- ↑ Spontoni, p. 115.
- ↑ Tarducci.
- ↑ Ibid.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 584.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 584.
- ↑ Ibid.
- ↑ Tarducci; Spontoni, p. 115.
- ↑ Spontoni, p. 115; Tarducci.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 585.
- ↑ Spontoni, p. 115.
- ↑ Spontoni, p. 116.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 585.
- ↑ Spontoni, p. 116.
- ↑ Tarducci.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 585.
- ↑ Spontoni, p. 116.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 585.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 586.
- ↑ Istvanfi, p. 464. Bethlen însă o face de 25 mii, iar analiștii italieni exagerează și mai mult, urcând armia peste numărul de treizeci mii.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 586.
- ↑ Ibid.
- ↑ Ibid.; Spontoni, p. 116.
- ↑ Bethlen, t. IV, p. 587.
- ↑ Spontoni, p. 116.
- ↑ Tarducci. Spontoni arată cu greșeală că Basta dete liniei sale de bătălie o forma lunară.
- ↑ Tarducci; Spontoni, p. 116.
- ↑ Bethlen, t. IV; Spontoni, p. 116.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Spontoni, p. 116.
- ↑ Spontoni, p. 116; Tarducci.
- ↑ Tarducci; Spontoni, p. 116; Bethlen.
- ↑ Bethlen; Ibid.
- ↑ Ibid.; Spontoni, p. 116.
- ↑ Spontoni, p. 116.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Bethlen, t, IV.
- ↑ Spontoni, p. 116; Tarducci.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Istvanfi; Tarducci; Spontoni, p. 114. Din istoricii unguri Bethlen numai, cu exagerație, scade armia la 12 mii oameni.
- ↑ Spontoni, p. 117.
- ↑ Spontoni, p. 119.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Spontoni, p. 117.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Tarducci.
- ↑ Spontoni, p. 117.
- ↑ Spontoni. p. 117 și 118; Tarducci.
- ↑ Spontoni, p. 118.
- ↑ Istvanfi, p. 464.
- ↑ Istvanfi, p. 464.
- ↑ „Con tutto che il General della cavaleria Babba-Novacco mirabilmentes'aduperase“ etc. (Spontoni, p. 118).
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Ibid.; Istvanfi, p. 464.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Istvanfi, p. 464.
- ↑ Spontoni, p. 118; Tarducci.
- ↑ Spontoni, p. 119.
- ↑ Ibid.; Tarducci.
- ↑ Spontoni, p. 119.
- ↑ Ibid.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Ibid.; Istvanfi, p. 464.
- ↑ Spontoni, p. 119.
- ↑ Ortelius, p. 481; De Thou, p. 503: Ioachim, t. II, p. 18; Neueröffnete ottomanische Pforte, p. 340; Fotino, t.II, p. 142. Bethlen, t. IV, din contra, spune că Basta, însărcinând pe locuitorii Aiudului d-a aduna într-un mormânt toate trupurile acelor căzuți în bătaie, ei însărcinară cu această treabă pe unul din concetățenii lor, care, făcând-o, raportă, după spusa analelor ungurești, că pe cel mai mare deal era 9 mii de trupuri și în cel mai mic două mii, din ambele tabere, dar cei mai mulți erau secui și români. Râul Mureșul strică mai târziu cel mai mare din aceste dealuri. În acest număr nu se socotește cei înecați. De ar fi temei nică această arătare, că noi, pierzând de la 4 la 5 mii oameni, încă două mii secui uciși după bătălie (cum se va vedea), urmează că dușmanul să fi pierdut mai mult de 4 mii oameni. Italienii Tarducci și Spontoni exagerează cu deosibire numărul ucișilor. Cel dintâi zice că noi pierdurăm 10 mii ostași și Basta 40 numai; cel de-al doilea, că pierdurăm 18 mii, afară din cei înecați în Mureș, și 30 tunuri, mari și mici, iar Basta numai 40 inși.
- ↑ Spontoni, p. 120; Tarducci.
- ↑ Spontoni, p. 122; Tarducci.
- ↑ Spontoni, p. 122.
- ↑ Spontoni, p. 120.
- ↑ Istvanfi, p. 464.
- ↑ Spontoni, p. 121.
- ↑ „Piacquero a quelgl'animi alterati per le gia ricevute offese e di natura nemici della clemenza, e oltre modo avididi vendetta, le parole del Chiacchi“(Spontoni, p. 121).
- ↑ Spontoni, p. 121.
- ↑ Spontoni, p. 121 și 122.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Spontoni, p. 122.
- ↑ Istvanfi.
- ↑ Spontoni, p. 122; Istvanfi, p. 464; Bethlen.
- ↑ Spontoni, p. 122.
- ↑ „Havendo fatto nel di del conflitto il debito suo, con haver essercitato in untempo istesso l'officio di provido Capitano e di valoroso soldato“ (Spontoni, p. 122).
- ↑ Spontoni, p. 122 și 123.
- ↑ Spontoni, p. 123.
- ↑ Cronica lui Fuchsie.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Cronica lui Fuchsie.
- ↑ Bethlen, t. IV.
- ↑ Heidenstein, p. 360.
- ↑ Cronica lui Fuchsie.
- ↑ Heidenstein; Niemcewicz.
- ↑ Niemcewicz.
- ↑ Niemcewicz.