Românii supt Mihai-Voievod Viteazul: Unitatea națională

 

I

Descrierea fizică a Ardealului. Rămășițele dacilor și romanilor.

Pe culmea cea mai naltă a munților Carpați se întinde o țară mândră și binecuvântată între toate țările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate și așezate cu măiestrie toate frumusețile naturale ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei, pe care ea cu plăcere ni le aduce aminte. Un brâu de munți ocolesc, precum zidul o cetate, toată această țară, și dintr-însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte și frumoase, mărețe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi și peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalță două piramide mari de munți, cu creștetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriași, stau la ambele capete ale țării, cătând unul în fața altuia. Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munți. Și nu departe de aceste locuri, care îți aduc aminte natura țărilor de miazănoapte, dai, ca la porțile Romei, peste câmpii arse și văruite, unde bivolul dormitează alene. Astfel, miazănoapte și miazăzi trăiesc într-acest ținut alături una de alta și armonizând împreună. Aci stejarii, brazii și fagii trufași înalță capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu și porumb, din care nu se mai vede calul și călărețul. Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu, și tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munți uriași, a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi, care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele amenințătoare stânci de piatră, care plac vederii și o spăimântează totdeodată. Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munți zac comorile minerale cele mai bogate și mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul și, în sfârșit, metalul cel mai îmbelșugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până și prin noroiul drumurilor.^[1]

Astfel este țara Ardealului.

Dar nu numai artistul și naturalistul, ci încă strategicul, politicul și arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ținut. Cel dintâi va privi și va cerceta cu mirare această puternică și întinsă cetate naturală, scăparea neamurilor în epocile grele ale istoriei lumei. De oriunde vei veni, ai să urci mult spre a ajunge la dânsa și nu poți intra fără numai prin șapte porți întărite de natură, lesne de apărat, foarte anevoie de cuprins. Politicul va admira feliurimea națiilor și a religiilor adunate din toate colțurile lumei pe acest pământ, unde Dumnezeu însuși pare a le fi chemat, întinzând înaintea lor o masă așa de îmbelșugată, cum și minunatele instituții democratice ce au ocrotit acești munți, pe când despotismul le mătura din toată Europa. În sfârsit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile și rămășițele dacilor, a acestui viteaz și nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelesagilor, care se arătă la leagănul civilizației tuturor popoarelor și formă vârsta eroică a omenirei. El va întâlni încă la tot pasul urmele de uriaș ale poporului crai aici, romanii, domnii lumei, căci Ardealul e cea mai frumoasă parte a Daciei ferice (felix Dacia), draga țară a cezarilor.

Aci era Apulum, Salinae, Napoca, Patavium, Pretoria, Augusta, Aquae, Auraria, frumoase și însemnate colonii romane, din care patru cu drept italic, și cea mai vestită decât toate, Sarmisegetusa Regia, capitala lui Decebal, numită apoi Ulpia Traiana, de a cărei ruine plină e și astăzi valea Hațegului.^[2] Rămășițele templurilor, bazilicelor, apeductelor, băilor dau și astăzi puternică dovadă de cultura cea mare în care ajunsese Dacia supt romani.

II

Invaziunile barbarilor. Luptele românilor din Ardeal cu ungurii în veacul de mijloc.

Dar nu ținu nici două veacuri înflorirea Daciei, și împăratul Aurelian, la 274, își retrage legiunile dintr-însa și o lasă în mâinile goților. D-aci înainte cumplite nevoi, în vreme de mai multe veacuri, copleșiră Dacia. Aflându-se în calea barbarilor, peste dânsa se vărsă mai întâi acel îngrozitor potop de neamuri care înecă toată Europa. După goți, hunii cei groaznici, gepizii, avarii, bulgarii, pacinații, comanii etc. trecură asupră-i, până către sfârșitul veacului al IX-lea, dar fără a o putea însă îneca, fără a putea sili pe locuitori a-și părăsi patria. În acele vremi grele, Ardealul mai cu seamă fu scutitorul nației române. În munții lui scăpă locuitorii Țării Românești, ai Moldovei când se văzură năpădiți de barbari. De unde, când se mai limpezea locul de dușmani, ei se cobora la șesuri, către căminele lor. Era atunci, în veacul IX de la căderea avarilor, Dacia liberă, și în vreme ce în Dacia Inferioară se întemeia banatul Craiovii, în Dacia Superioară se întemeia mai multe staturi române libere.

Pe la începutul veacului al X-lea domnea peste Ardeal, Banat și Bihor ducii români Gelu, Menomorut și Gladiu, când un nou neam barbar din Asia, ungurii, năvăliră asupră-le. Românii stătură puternic împotriva acestui nou potop. După două lungi războaie, ducele ungurilor, Arpad, încă nu putu cuprinde Bihorul, țara lui Menomorut, și tocmai după moartea acestuia intră în stăpânirea ei cu drept de moștenire, fiindcă fiul său, Zolta, luase în căsătorie pe fiica ducelui Menomorut. Gelu, domnul românilor din Ardeal, încă se împotrivi eroicește ungurului Tuhutum și muri în bătaie de o moarte glorioasă pentru patria sa (904). „Atunci românii, văzând moartea domnului lor, deteră mâna cu ungurii de bunăvoia lor și își aleseră domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca.“

Așa românii, nu învinși și cuprinși fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în țara lor. Într-acest chip, după un război sângeros, intrară ungurii și în Banat, unde domnea Gladiu.

La începutul domnirei ungurilor, soarta românilor fu mai blândă. Ei își păstraseră constituțiile lor provințiale cu ducii lor proprii. Românii era atunci soți ai ungurilor, iar nu supușii lor. Tot Ardealul nu încăpuse încă în stăpânirea ungurilor și pe lângă hotarele de miazăzi se afla ducaturi cu totul libere, precum era cele ale Făgărașului, Omlașului și Maramureșului. În celelalte părți ale Ardealului, supuse ungurilor, aceștia era foarte puțini; mai mult o armată decât o populație. Afară de dânșii, se mai afla atunci în Ardeal niște oarde din același neam, ce locuia munții de către rasărit. Aceștia erau secuii, ce se cred a fi rămășițe din oștile lui Atila. Ei era împărțiți în scaune și avea o organizație cu totul democratică.

Mai târziu, pe la anul 1143, o colonie germană veni în Ardeal, chemată fiind de craiul Gheiza II și așezată de dânsul pe pământul numit crăiesc. Cu toți ungurii, secuii și sașii, românii, cu toate că mulți din ei trecuseră în vecinele principate, rămaseră însă tot în mai mare număr în Ardeal și își păstraseră, până în al XIII-lea veac, împreună cu simțimântul dreptului lor de moșteni ai țării, încă multe drepturi și pământurile lor.^[3] Dar jaluzia națiilor ce vecuiau cu dânșii într-aceeași țară, iar mai cu seamă de când ducii ungurilor se urcară la vrednicia de crai și introduseră iobăgia, începură a trata pe români ca o nație cuprinsă și, după dreptul cuprinderilor de atunci, a-i despuia de pământurile lor, spre a și le împărți între sine și a reduce pe moștenii țării în starea de iobagi.

Românii nu suferiră în tăcere tirania și reducerea lor din stare de nație liberă la starea iobăgiei; dar norocul nu-i ajută și toată răscoala nefericită îngreuie mai mult jugul lor. Astfel, încâ din vremea lui Ștefan, craiul Ungariei, în Banat, Optum, nepotul ducelui Glad, văzând tendințele tiranice ale ungurilor, chemă poporul la arme și, după un înfricoșat război, numai prin trădarea ginerelui său, Cinad, fu învins. Apoi, mai târziu, când jugul ajunsese și mai greu, românii, reduși acum toți în stare țărănească, se sculară în mai multe rânduri în veacul al XII-lea, al XIII-lea și al XIV-lea. Istoria Ardealului și a Ungariei după acele timpuri e plină de așa-numitele răscoale țărănești (tumultus rusticorum). Aceste răscoale nu erau numai ridicarea iobagului către stăpânul său, dar mai mult răscoala simțimântului național al unui popor chinuit de alt popor. De atunci ura neamurilor luă proporții mari și, în vreme ce această deosebire a sângelui slujea împilătorilor de pretext la tirania lor, în inima împilaților ea hrănea vecinica dorință a neatârnării.

III

Epoca Corvinilor. Românii iobagi. Pretențiile domnilor români asupra Ardealului.

Jugul românilor din Ardeal se îngreuia mal mult pre an ce trecea nu numai din partea nobililor unguri, ci încă și din partea popilor catolici. Era o întreită tiranie: religioasă, polilică și socială. La 1366, Ludovic I, regele Ungariei, dedese voie nobililor să stârpească de tot nația română.^[4] Această cruntă prigonire ajunse atât de nesuferită, încât, la 1437, românii apucară cu toții armele împotriva tiranilor. Ei își aleseră povățuitor pe Antonie Magnu. Ungurii chemară într-ajutor pe secui și pe sași, se conjurară împreună și făcură legătură spre apărarea comună și stârpirea românilor, întărind cu jurământ a lor legătură în 17 sept. 1437. Această legătură o mai întăriră încă în 2 fevruarie 1438 și fu temelia constituției ce a domnit în Ardeal până în anul 1848. Dar țăranii români, ajutați și de puținii nobili din neamul lor ce se mai păstrase, ținură războiul mai bine de doi ani și tocmai la 1439, căzând asupră-le toată puterea Ungariei, ei se liniștiră, după ce însă craiul Albert le dete libertatea de a se strămuta în verice loc și vericând le va plăcea. Înălțarea românului Ioan Huniade la guvernul Ungariei și aceea a lui fiul său Matei la demnitatea de crai opri furia ungurilor d-asupra românilor. Matei pedepsi încă cu crâncenie pe cerbicoșii nobili unguri din Ardeal, rebelați în contră-i, supt pricinuire că nu vor a se supune la un crai român. Vrând să dea satisfacție cererilor poporului român de la 1437, el îl scăpă de dijmele ce plătea la popii catolici și îl apără de asupririle nobililor. Craiul Matei, ca și tatăl său, Ioan Huniad, spre a ridica nația lor apăsată, nu știu face altceva decât a înmulți numarul nobililor români. Această măsură fu slabă în adevăr, căci acești nobili sau era săraci și neputincioși a ține frunte numeroșilor nobili, sau, de era bogați, dobândea interese protivnice mulțimei și se îneca în aristocrația maghiară, pierzându-și naționalitatea. Adevăr e că Corvinii, înălțați în mărimea lor prin unguri, care îi priveghea de aproape, știindu-i de sânge român, nu putea face mai mult. Ei nu putea și de ar fi avut acele idei și ar fi vrut să desființeze regimul feudal sau să gonească pe unguri din pământul românilor și să despartă acestora, din crăie, țară deosebită. Cu totul împotrivă, țintirile lor era să îngloteze pe toți românii în același stat cu ungurii; pentru aceea ispitirile lor nenorocite de a cuprinde Țara Românească și Moldova.

Dar cu craiul Matei muri și dreptatea, după spusa și de astăzi a poporului în Ungaria și Ardeal, și asuprirea țăranilor români crescu din zi în zi. La anul 1514 izbucni acea revoluție a țăranilor din Ungaria supt Doja, îngrozitoare prin crâncenia faptelor ei și a pedepselor ce trase asupră-i. Românii din Banat, precum și chiar nobilii români din Maramureș, luară parte l-această revoluție. Țăranii români din Ardeal, ce nu se mișcaseră, împărtășiră pedeapsa celorlalți și pierdură dreptul a se muta de pe o moșie pe alta. Apoi se introduse și cartea de legi a lui Verböczy, care legiuia: că țăranul n-are nimic afară de simbria pentru munca sa (rusticus praeter mercedem laboris sui nihil habet).

Pedeapsa dumnezeiască nu întârzie a izbi pe aristocrații unguri. Când puternicul sultan Soliman năvăli asupra Ungariei, țăranii nu vroiră a se scula spre a apăra o patrie unde nu li s-a lăsat nici un drept; și Ungaria căzu pentru totdeauna, împreună cu craiul său, în bătălia memorabilă de la Mohaci (29 august 1526). Banatul de atunci căzu cu totul în stăpânirea turcilor și Ardealul rămase supt prinți unguri, aleși și vasali ai Porții. Această nouă epocă în care intră Ardealul fu și mai fatală românilor. Atunci se iviră acele legi batjocoritoare pentru români prin care veneticii unguri și soții lor ocărăsc numele și neamul lor, și religia lor numai o suferă vremelnicește, și pe dânșii îi declară de hoți, tâlhari și vagabonzi în țara lor, moștenită de la părinți; legi care cu totul îi depărtează de slujbe civile; nu le iartă a umbla cu sabie, paloș și altă armă, pedepsind cu tăiere de mâna dreaptă pe acela la care se va găsi o pușcă; legi prin care nu le este iertat a purta haine de postav, nici pantaloni, nici cizme, nici pălărie de un fiorin, nici camășă subțire; apoi alte nenumărate legi despre iobăgie vecinică etc.

Ura națională a românilor în contra tiranilor unguri se întrupă atunci în oarecare individualități puternice, care, fără a simți poate, se făcură organul ei. Astfel Ștefan Mailat, român din ținutul Făgărașului (1537-1541), și mai apoi Gaspar Bekeș de la Caransebeș (1573-1575) și Pavel Macikași (1586) clătiră torța discordiei peste capetele ungurilor și îi vătămă greu prin răscoalele și războaiele ce ațâțară. Astfel viteazul domn al Moldovei Petru Rareș de zece ori năvăli în Ardeal (1528-1544), pustiind când pe sași, când pe secui, când pe unguri, și reclamând moșie părintească în acea țară. Îndată după-aceea, Alexandru-Vodă al Moldovei și Petru-Vodă al Țării Românești intrară de mai multe ori (1550, 1552, 1553, 1556 și 1557), mijlocind între deosibitele partide și totdeauna pedepsind când pre unii, cănd pre alții din asupritorii românilor. Aceste întâmplări făcură ca, în acest veac, românii dintr-o parte și dintr-alta a Carpaților se frecară unii cu alții, își vărsară durerile și își aduseră aminte tradițiile unui trai comun și doriră înființarea lui. De atunci, de câte ori un steag românesc se ivește fâlfâind în vârful Carpaților, Ardealul întreg se înfioară: românii de nădejde, tiranii lor de spaimă.

IV

Cardinalul Andrei Bathori cearcă în zadar să câștige bună voința împăratului Rudolf.

Am văzut în cartea din urmă cum, schimbându-se lucrurile și vremile, ajunse Ardealul în stăpânirea cardinalului Andrei Bathori, prietenul polonilor, al turcilor și al lui Ieremia-Vodă Movilă din Moldova, toți dușmani înverșunați ai lui Mihai-Vodă. Cea dintâi grijă a noului stapânitor fu d-a trimite un sol la Poartă, spre a încheia pacea, și Poarta, după ce întoarse pe sol cu răspuns favoritor, nu întârzie a trimite în Ardeal un ceauș spre a trata de pace. Cardinalul se arătă dintru-ntâi că voiește a sta neutru și a fi totdeodată prieten și cu turcii și cu nemții,^[5] cumpănindu-se astfel între ambele aceste părți războitoare până să vază care îi va da mai mari foloase. Pentru aceasta hotărî a trimite o solie la împăratul. Acesta primise bine pe solii trimiși de Sigismund și îi pornise înapoi cu condiții moderate.^[6] Abia ieșiseră ei din Praga, când împăratul află de revoluția din Transilvania. Mâniat foarte, văzându-se înșelat astfel de ușurința sau viclenia ungurilor, el porni îndată pe doctorul Petzen cu poruncă să arestuiască pe soli, oriunde îi va găsi.^[7] Aceștia ajungând la Thorn, aflară că Sigismund, cu „obicinuita sa ușurință de minte“,^[8] lăsase Ardealul cardinalului, și hotărâră să nu meargă mai departe, până să afle voința cezarului.^[9] Acolo îi ajunse Bartolomeu Petz și îi puse să facă jurământ de credință împăratului, și ei nu se întoarseră în Ardeal decât mai târziu, după moartea cardinalului.^[10] Dar în Ardeal, acesta revocase pe soli din însărcinarea lor și trimise în locul lor la împăratul pe Kamuthie, care fu arestat de Petzen la Viena, iar cărțile lui i se luară și se trimiseră împăratului.^[11]

Petz, sosind în Ardeal, găsi interesele stăpânului mult mai rău decât bănuia. Nobilii și popoarele era foarte întărâtate împotriva Austriei și erau cu toții încredințați că era mult mai bine pentru dânșii d-a se bucura de dulcețile păcii supt un prinț pământean, care avea învoirea și ocrotirea turcului, decât a avea de stăpân un strein, care să-i arunce fără îndoire într-un război sângeros.^[12] Cu toate aceste, cardinalul, cautând a câștiga vreme, scrise lui George Basta, generalul împărătesc, ce se afla cu oastea sa la Casovia, și îl rugă d-a nu-l supăra și lovi nici într-un chip, căci el voiește a întări toate cele încheiate cu solii lui Sigismund de împăratul; că el n-avea alte țintiri decât păstrarea păcii și a bunei rânduieli în Ardeal; că astfel umbletele lui nu vor fi neplăcute și nu va fi nevoie a întrebuința sila către un prinț aliat al împărăției.^[13] Basta ascultă bucuros această rugăciune și dete poruncă la ai săi d-a nu supăra nimeni hotarele Ardealului.^[14] Petzen se întoarse la Praga pe la sfârșitul lui aprilie. Cardinalul îi dedese o scrisoare către împăratul, prin care ruga pe m. s. a crede că el e gata la orice slujbă, mai cu seamă în ce privește interesul comun al creștinătății; că spre a sfârși în pace pricea ce s-a ivit, el va trimite îndată soli cu deplină împuternicire.^[15]

El propunea încă ca, spre a strânge și mai mult legătura sa cu împăratul, să i se dea în căsătorie princesa Maria-Cristina, care acum se învoise a se despărți de Sigismund Bathori.^[16] Această jună și frumoasă princesă, jertfită prin o politică perfidă ca să fie soția lui Bathori, după patru ani de suferințe, acum, prin învoire cu soțul său, iscălise acturile prin care cerea papei a strica unirea lor. Pricinuirea fu neîmplinirea căsătoriei. Aceste acturi se atestară de cardinalul Andrei și de alți trei martori din partea prințului și patru din a princesei, între care era duhovnicul amânduror și două dame din casa sa, de cele mai aproape de persoana sa.^[17] Atunci se ivise în public multe fabule spre a tălmăci neputința fizică a lui Bathori. Unii ziceau ca el fusese legat prin farmecele unei babe fermecătoare, numită Ioana, care era a lui Ioan Koacock.^[18] Alții prepuseră că muma lui Ștefan Bocskai, dorind ca Sigismund să ia în căsătorie pe o fiică a ei și neizbutind, căci vanitatea lui îl făcu a prefera pe nemțoaică, prin farmece îl legă.^[19] Cardinalul porni atunci la Roma pe secretarul său Tomasi, mai pre urmă autorul a două scrieri despre acele timpuri, ca să vestească papei înălțarea sa pe tronul Ardealului, și să-l roage a-i da iertare spre a se putea cununa cu Maria-Cristina. Papa, primind actele de despărțenie, strică căsătoria în 14 iulie (1599), într-un consistoriu;^[20] dar Maria-Cristina era dezgustată de lume și sătulă de suferințe și, neprimind propunerile cardinalului, lăsă Ardealul și se întoarse la Gratz, lângă părinții săi. De acolo se trase fără întârziere în mănăstirea Santa Maria d'Halla la Insbruck, unde se călugări. Ea avea d-abia 25 ani. Era o femeie frumoasă, cuminte, împodobită cu învățături, iubeață, dar avu nenorocirea a fi născută arhiducesă și osândită din naștere a sluji de instrument orb politicei familiei sale. Ea fusese mai întâi hotărâtă a se căsători cu posomorâtul bătrân, tiranul Filip II, craiul Spaniei; apoi i se schimbă nenorocirea, dând-o în căsătorie după Bathori. Astfel, în acea mănăstire, pieriră îngropate supt văl atâtea daruri strălucite ce împodobi acea nenorocită femeie, lăudată și căită de toți câți au cunoscut-o.^[21]

V

El se silește a îmbuna pe generalul Basta, dar totdeodată tratează cu Polonia.

Împăratul nu răspunse la scrisoarea ce îi trimisese cardinalul Bathori prin Petzen și porunci generalului Basta să se grijească de oaste, spre a intra în Ardeal.^[22] Asemenea, primind scrisori de la Mihai-Vodă, cum că el se teme de o trădare din partea lui Andrei și că ar dori să se oștească în contra lui, îi trimise printr-un raguzean o bună sumă de bani.^[23] Cardinalul, văzându-se amenințat din toate părțile cu mai multă grabă decât prevăzuse el și îngrijat de primejdia în care se afla, ceru un bilet de liberă trecere (sauf-conduit) și trimise pe Gaspar Corniș la Basta, spre a câștiga vreme. Acest trimis arătă că: dacă împăratul nu primește o învoire pe care stăpânul său totdeauna a dorit, acest prinț va fi nevoit, pentru apărarea sa, a-și căuta un puternic protector; că el roagă pe m. s. împăratul să declareze curat de voiește a trata pe cardinal ca un aliat sau ca un dușman; că un ceauș al Porții, ce era lângă dânsul, îi făgăduia ajutorul și prietenia sultanului, fără a cere mai mult de 10 mii galbeni tribut anual, în loc de 15 mii ce era mai nainte, și că, neputând sta fără protecție, se va declara pentru Poartă; dar că cardinalul, gândind mai mult la ceea ce cereau de la dânsul rangul și calitatea sa, dorea mai bine să se unească cu împăratul împotriva dușmanului comun a numelui de creștin, decât a se arăta că jertfește intereselor sale particulare cauza religiei și mântuirea și libertatea patriei sale; că multe era mijloacele de împăciuire și că trebuia a mai strânge nodurile printr-o nouă căsătorie cu casa Bathorilor, asupra căreia casa Austriei a vărsat atâtea faceri de bine; că cardinalul, văr primar cu Sigismund, se va sili d-a merita această alianță prin jertfirea și credința sa; și că el dorea ca împăratul să binevoiască a-i da în căsătorie pe princesa Maria-Cristina; că atunci acest prinț, rezemându-se pe această augustă căsătorie, va privi de aci înainte ca dușman nu numai pe turc, acest crud bici al creștinilor, dar încă pe toți câți vor izbi casa Austriei.

Basta fu puțin atins la inimă de aceste cuvinte și, încredințat fiind că cardinalul nu lucra cu bună-credință, răspunse trimisului cu aceeași prefacere: că stăpânul său trebuie a nădăjdui mult de la buna voință a împăratului; că el va face îndată cunoscut m. s. aplecările în care se afla cardinalul, și că crede că va asculta bucuros propunerile acestui prinț; că, afară de aceasta, el le va rezema cu tot cacatul creditului său.^[24]

Cardinalul, într-adevăr, nu era de bună-credință. Prieten al Poloniei, căreia era mult îndatorat, el nu putea să voiască serios alianța cu împăratul. El știa acum că căsătoria ce cerea era peste putință. El credea mai mult în turci, care îi mulțumea dorințele și îi făgăduia și Țara Românească.^[25] Lui îi trebuia însă oarecâtăva vreme spre a se înțelege bine cu turcii, polonii și Movilă și a se întemeia în țară, a se îngriji de oaste și a dobândi ajutoare de la aliați. El trimise spre acest sfârșit în Polonia pe Gavriil Banfi, unul din senatori, și pe Ștefan Cacasiu de la Cluj, și în Moldova pe Ioan, cu numele Nagy (Mare) din orașul Köröbanya. Acesta era însărcinat d-a negocia o căsătorie între unica fată a lui Ieremia-Vodă cu Ioan Iffiu, fratele său din mumă.^[26]

VI

Mihai-Vodă bănuiește reaua credință a cardinalului și se asigură despre dânsa.

Acum cardinalul, crezând că a înșelat și a adormit pe împăratul, vru să adoarmă și să înșele și pe Mihai-Vodă, de care simțise că nu e iubit, precum nici el nu-l iubea. Mihai-Vodă, într-adevăr, înțelese bine cât de primejdioasă e pentru dânsul urcarea cardinalului la domnia Ardealului. El desperase cu totul de a se mai putea acum împăciui cu turcul,^[27] și a se bate cu dânsul, având Ardealul dușman, îi era foarte cu greu. El începu a priveghea cu luare-aminte toate mișcările cardinalului și află acurat: că acesta făcuse alianță cu polonii, turcii și Ieremia, și că, înainte de toate, aliații asupra Țării Românești și asupra capului lui vor năpădi, că turcii se învoiseră a lăsa lui Andrei Transilvania și Țara Românească, scăzând și tributul cu 5 mii galbeni, și că, după povața și sfaturile cardinalului, Poarta urzea acum curse private spre a-l pierde. Mihai înștiință de toate aceste pe împăratul, făgăduind că va goni pe cardinalul din Ardeal.^[28] Afară de primejdia cu care îl amenința cardinalul, lui Mihai îi era ciudă mare, cum un popă (cum îi zicea el) să domnească peste o țară așa de frumoasă, de care el se credea mult mai vrednic și pe care o iubea foarte.^[29]

Cardinalul trimise la Mihai-Vodă pe Gaspar Corniș, pe care îl numise general mai mare peste toată oastea sa. Acesta fusese unul din sfetnicii lui Sigismund la anul 1594, când se ucise nobilii. El ura pe cardinalul Bathori și partida turcească și se temea de răzbunarea lui. Cu puține zile înainte, el primise o înfruntare grea de la junele Iffiu, fratele vitreg al cardinalului și al cărui tată pierise în acea ucidere de la 1594. Corniș avea drept a se teme că amnistia și uitarea făgăduită de cardinalul nu va fi ținută în seamă. Astfel inspirat, Corniș, spun că întâlnindu-se cu Mihai-Vodă, îl mai întărâtă încă asupra cardinalului, încredințându-l de gândurile vrăjmășești ale acestuia, și îl întemeie mai mult în proiectul său d-a intra în Ardeal. Întorcându-se lângă cardinalul, Corniș îl asigură că Mihai-Vodă nu hrănește nici un cuget de dușmănie asupră-i și nu bănuiește nimic.^[30] Nu mult după aceea, cardinalul trimise la Mihai-Vodă alți doi soli, pe bătrânul George Ravazdi, unul din senatori, și pe Nicolae Viteaz, bărbat însemnat și care cunoștea limba românească, „spre a-i făgădui prietenie și raport de bună vecinătate, cerând și de la dânsul asemenea.“^[31] Mihai, necunoscând încă deplin cugetele împăratului și crezând în sinceritatea cardinalului, se înduplecă a încheia cu acesta un tratat, punând în condiție: ca cardinalul să nu se dezbine de împăratul, nici să se alieze cu turcii, ci, unindu-și armele împreună, să poarte război împotriva lor. Acest tratat încheiat la 14 aprilie 1599 se iscăli de Mihai și de zece boieri ai săi și prin jurământ pe Evanghelie se întări. Apoi solii ardeleni, după o zăbovire de două luni în Țara Românească, se întoarseră acasă.^[32]

Dar nu trecu vreme multă și Mihai-Vodă se încredință de viclenia cardinalului către dânsul. El prinse un trimis al cardinalului ce mergea la turci și, din cărțile ce se găsi la dânsul, se dovedi cum că cardinalul încheiase pace și alianță cu turcii și cu Irimia-Vodă și voia să-l răstoarne din tron, să-l prinză, pentru care sfârșit chibzuiau fiecare a-și aduna oștile în tabără.^[33] Mihai, văzând că este astfel înșelat, se hotărî d-a le apuca înaintea vrăjmașilor lui, a izbi până a nu fi ei în stare să-l izbească. Deci începu a aduna și a scrie soldați numeroși, parte mare din poloni, cazaci, sârbi.^[34] El scrise împăratului toate faptele cardinalului, arătând că va să-l răzbune despre dânsul și să cuprinză Ardealul, cerând pentru aceasta de la maiestatea sa să contribuiască cu 30 mii talere pentru plata oștilor și 10 mii puști. În vremea aceasta, spre a nu insufla bănuieli cardinalului, răspândi vorba că aceste gătiri de oaste le face împotriva turcilor.^[35]

VII

Mihai se pregătește pe ascuns în contra cardinalului și amăgește pe solii lui. Cardinalul tractează cu turcii, adună tabăra la Sas-Sebeș și apoi o licențiează.

Cu toate aceste, faima, adesea prevestitoare adevărată a nenorocirilor ce amenință, începu a se lăți, ațâțând toate vorbirile, spăimântând toate fețele, vestind că acele pregătiri de război ale lui Mihai-Vodă nu se fac împotriva turcilor, ci împotriva Ardealului.^[36] Atunci prințul Andrei porni un sol la Casovia, spre a întreba pe generalul Basta dacă e adevăr că Mihai-Vodă pregătește o revoluție și fierbe în duhul său proiectul d-a-l goni și d-a stăpâni Ardealul. Basta, ascultând vorbele acestui trimis, răspunse foarte simplu că gândurile lui Mihai îi sunt necunoscute și că cardinalul îl poate întreba pe el însuși de ceea ce pregătește.^[37] Cardinalul se hotărî atunci a trimite la MihaiVodă pe senatorul Pancratie Sennyei, spre a iscodi gândurile lui. Mihai primi pe sol cu multă bunăvoință și cinstiri, în palatul său de la Târgoviște, încunjurat fiind de soldații săi. Sennyei ceru de la dânsul: d-a nu lăsa pe prințul Andrei în cumpănă între temere și nădejde; d-a împrăștia printr-o declarație cu inimă curată zgomotul rău ce alerga nu numai în Ardeal, dar încă în toate părțile din afară. Mihai, văzând proiectele sale descoperite, se simți în nevoie d-a înșela pe dușmanul său, spre a nu fi însuși înșelat și pierdut de dânsul. El protestă cu multă înfocare, înaintea lui Sennyei, împotriva nedreptelor bănuieli ce cardinalul are asupră-i; el aduse aminte de jurământul ce a făcut că va păzi pace și prieteșug cu Ardealul și că aceasta i-o povățuiește și interesul său; el adăogă protestații și jurăminte că astfel va urma și în viitor, declarând în sfârșit că el stă gata a trimite în Ardeal pe soția și pe fiul său, Pătrașcu, ca zăloage ale credinței sale, numai cardinalul să trimiță pe frate-său, Ștefan Bathori, la Turnu Roșu, lângă hotarul Țării Românești, spre a-i primi, și să se îndatoreze că va pune pe fiul său să învețe limba latinească și că va purta grijă pentru siguranța și buna petrecere a familiei sale, după cum o cere datoria și prieteșugul.^[38] Istoricul Bethlen, în cuvântul ce pune în gura lui Mihai în această împrejurare, pretinde că el ar fi zis că, de va intra în Ardeal, să-l ducă Dumnezeu a mânca trupul femeii sale și a bea sângele fiului său. Nouă ne vine cu greu a crede la acest jurământ, când știm cât de mare era credința sa și cât de puternic inima sa, ca toate inimile de leu, își iubea familia. Credem mai mult sau că aceste cuvinte sunt niște exagerații ale analiștilor unguri contemporani, sau că Sennyei chiar, care și el era tainic dușman al cardinalului, a adaos de la sine aceste cuvinte, spre a insufla călugărului o încredere oarbă în Mihai-Vodă. Gaspar Corniș încă declară că el își pune capul că Mihai-Vodă n-are nici un gând de vrăjmășie. Astfel crezuții prințului Andrei slujiră mai mult a-l înșela decât chiar dușmanul său Mihai-Vodă.^[39]

Într-acest chip Andrei Bathori se înșelă; și, încredințat acum că Mihai-Vodă nu cugetă rău asupră-i, îi dete voia cerută de acesta d-a cumpăra în orașele săsești arme, praf, trâmbițe, steaguri și tot ce trebuia pentru război și de a le trece în Țara Românească.^[40] Asemenea el îngădui la vro câțiva unguri, precum George Mako și frate-său Grigore, Francisc Lugaciu, războinici viteji și cercați, și la mulți alții, a intra în slujba lui Mihai-Vodă , dorind ei a se bate supt dânsul.^[41] Dar această încredere ce avea în Mihai nu opri pe cardinalul d-a lucra cu și mai multă înfocare cu aliații săi întru înființarea planurilor comune. El se învoi pentru încheierea păcii și alianței cu turcii prin Mustafa, solul turcesc, și ceaușul Ușaim, care de câtăva vreme se afla în bună cinste petrecând la curtea lui; dintr-altă parte se înțelese cu Ieremia-Vodă și cu polonii ca fiecare, strângându-și oștile în tabere, să stea gata a-i veni într-agiutor.^[42] El însuși își adună oștile, punând tabără la Sas-Sebeș, și așteptă numai sosirea aliaților săi, spre a se porni împotriva lui Mihai.

În vreme ce cardinalul, fără grijă, până să-i vie aliații, își petrecea timpul plimbându-se prin munți, vânând la păstrăvi și desfătându-se prin mâncări și băuturi, armia lui, ce sta în nelucrare la Sas-Sebeș, începu a cârti și a se plânge, mai cu seamă nobilimea. Fiecare după caracterul său striga și zicea că-și pierdeau vremea într-o nelucrare nefolositoare și rușinoasă; că se ruinau acolo nefăcând nimic; caii slăbeau și ei nu puteau merge să îngrijească de trebile casnice ale lor; că e necuviincios lucru, în vreme ce erau în siguranță, fără dușman de nicăiri, de a-și petrece vara închiși în tabără, topindu-se în moliciune. Cei mai limbuți nu respecta nici pe prințul, nici pe sfetnicii săi; ei striga că cardinalul era fricos, nesocotit, nehotărât și leneș, și că, obișnuit fiind la trândăvie călugărească și la o viață delicată și singuratică, el nu știa ce trebuie unei armii și ceea ce cerea interesul statului; că el a luat domnia fără să știe ce ar putea mântui republica și cum și cu ce se face războiul. Cardinalul, cum auzi aceste cârtiri ale ostașilor, se îngriji foarte, și îndată, lăsând în tabără numai pe pretorieni și trupele mercenare, dete la toate celelalte oști voie de a se întoarce pe la casele lor.^[43] Astfel, nu oarba încredere în Mihai-Vodă, ci temerea sa de cârtirile oștenilor săi făcu pe cardinal a strica lagărul și a se dezarma deocamdată.

VIII

Malaspina, nunciul papei, sosește în Ardeal. Politica vicleană din acele vremuri.

În vremea aceea, sosi în Ardeal la Alba-Iulia (20 aug. 1599) germanu Malaspina, episcopul de Caserta, ca nunțiu apostolic pe lângă cardinalul.^[44] Acesta fusese, cum știm, în aceeași calitate în Polonia, unde, din reaua-credință a lui cu care se purta, își trase hula tuturor, și polonezii făcură un joc pe numele lui, ce însemna spin rău, zicând: „Niciodată nu poate fi spin bun, măcar deși ar fi trimis de la Roma.“^[45] El era într-adevar un ambițios și intrigant mare, cautând prin toate chipurile a dobândi pălăria de cardinal, ce foarte mult o dorea. După o ședere de câțiva ani în Polonia, desperând de a-și vedea dorința împlinită, trecu în Ardeal, pe care teatru atunci se petrecea multe intrigi. El dorea în tot chipu să câștige favoru împăratului, ca printr-însul să dobândească cardinalatu.^[46] El se sili a face pe Andrei Bathori să înțeleagă cât este de urât și ocărâtor pentru dânsul, fiind creștin și cardinal încă, să se alieze cu turcii împotriva creștinilor și a papei; că el trebuie a se teme de mânia papei și a sfântului colegiu și de răzbunarea împăratului și a tuturor creștinilor. El îi făgăduia încă că va mijloci la papa ca să-i dea voie a se căsători, ca să nu se stingă astfel familia Bathoreștilor.

Un analist ungur de pe atunci, anume Szamosközy, pretinde că prințul Andrei se lăsă a se convinge de aceste cuvinte ale lui Malaspina și se făgădui că va strica alianța cu turcul, cu atât mai mult că aceștia pretindea ca să le dea înapoi cetățile de margine Lipova, Ieneu și alte treceri vecine. Zicea numai că, temându-se de împotrivirea locuitorilor, voia ca să fie aceasta secret până la epoca adunării dietei;^[47] iar pentru încheierea acestei alianțe, porni îndată pe Ștefan Cacasiu la împăratu;^[48] și că apoi, chemând la sine pe solii turci, le declară că voiește război cu Poarta. Istoricul Bethlen face bine de a se îndoi, observând că ceilalți analiști tac despre aceasta și că solii săi lângă sultanul, Nicolae Gavay și Francisc Budai, nu se întoarseră de la Poartă decât după intrarea lui Mihai-Vodă în Ardeal.

Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era deloc sincer în făgăduielile sale. O dovadă despre aceasta încă este că, în vreme ce el protesta de hotărârea lui d-a se alia cu împăratul, el scria lui Ioan Zamoisky, cerând poveți și protestând de voința lui de a ține cu Polonia. Zamoisky îi răspunse, în 23 septemvrie (1599), ca să să grăbească a trimite o ambasadă la staturile Poloniei, cerând protecția lor pentru dânsul și pentru provincia sa.^[49] Este adevăr că toți actorii acestei scene umbla căutând a se înșela între sine unii pe alții: Andrei Bathori însela pe împăratul, pe Mihai, pe Basta și pe Malaspina; împăratul însela pe cardinalul, pe al căruia trimis, Cacasiu, îl primi foarte bine la Pilsna, unde se dusese, și-i dete nădejdi că va încheia în curând tratatul cerut, și într-aceeași vreme trimitea instrucții tainice la Mihai-Vodă și la generalul Basta, ca să se înțeleagă împreună spre a intra cât mai în grabă în Ardeal și a goni d-acolo pe cardinal. El încă înșela și pe Mihai-Vodă, lăsându-l a nădăjdui mult, dar bine hotarât a se sluji de dânsu ca de un instrument și a nu-l lăsa a se întemeia în stăpânirea Ardealului. Mihai-Vodă căuta a înșela pe cardinalul și într-aceeași vreme voia a înșela pe Basta, intrând în Ardeal înaintea lui, cum și pe împăratu, fiind hotărât a păstra această țară supt cârmuirea lui. Basta asemenea voia să silească în toale chipurile spre a dobândi el, iar nu Mihai, cârmuirea Ardealului; în sfârșit, Malaspina umbla să înșele pe toată lumea, vânând în toate părțile mult dorita pălărie de cardinal. Acest chip viclean de a lucra — deși în ziua de astăzi, când ideile morale sunt mult mai dezvoltate, este oarecum iertat, decorându-se cu numirea de diplomație și înșelăciune de război — datoria istoriei, această conștiință a neamului omenesc, este de a-l osândi. Mihai-Vodă, din toți, este mai lesne de iertat, el era amenințat cu viclenie în cârmuirea și patria sa și era nevoit a se apăra cu aceleași arme cu care era izbit; ambiția lui încă avea un scop mult mai nobil și mai înalt decât a celorlalți: el țintea a regenera nația sa.

IX

Mihai trimite pe G. Raț la Andrei Bathori și se gătește de oaste, pe ascuns de cardinalul. Acesta adună dieta la Alba-Iulia.

Mihai-Vodă, aflând de tabăra cardinalului de la Sas-Sebeș, trimise în Ardeal pe banu Mihalcea, sfetnicul său de-aproape, și pe George Raț, sârb cu neamul și cu numele, spre a cerceta puterile și gândurile lui Andrei. Sosind lângă acest prinț, ei îi declară că Mihai-Vodă voiește să năvălească în Bulgaria în vreme ce Ibraim-Pașa războia în Ungaria, după cum făcuse cu izbândă în anul trecut, și că ar dori pentru aceasta să nu i se întâmple în lipsă vro primejdie din partea Ardealului. Cardinalul încredință pe trimiși că Mihai-Vodă poate fi sigur că nu i se va aduce nici o stânjenire la întreprinderile sale; pe lângă acest răspuns, trimișii raportuiră lui Mihai că în tabăra de lângă orașul Sas-Sebeș Andrei avea numai niște pretorieni și oarecare oști mercenare, iar oastea țării se licențiase din pricina sărbătorilor și fiind fără grijă de vrăjmași.

În acele zile, Mihai-Vodă trimisese lângă Rodolf cezarul unul din boierii săi, anume Stoica, boier ales, înțelept și de cinste al țării, ca să dea poruncă lui George Basta cu oștile sale ca să se unească la Casovia cu garnizoanele germane și, cu Ștefan Bocskai, împreună cu oștile Varadinului, să cază cu toții asupra Ardealului, în care el, Mihai, va năvali într-aceeași vreme, și astfel Andrei, silit fiind a-și împărți oștile, să nu poată respinge și pe unul și pe celălalt dușman. Cezarul, trimițând pe Stoica la Szathmar, îi răspunse că va afla voința sa de la vice-craiul de la Casovia. Cu toate aceste, trimise cărți lui Moise Szekeli, căpitanul Szathmarii, poruncindu-i d-a da la vreme tot ce va fi trebuincios.^[50] Generalul său George Raț aduse încă lui Mihai o sumă de bani din partea împăratului și el se puse atunci a-și aduna oastea și a-și pregăti expediția ce avea în gând, răspândind mereu vorba că se gătește împotriva turcilor.^[51]

Autorii contemporani vorbesc astfel de armata lui în această epocă: „Slujesc de soldați acestui voievod, afară de români, a căror vitejie o cunosc bine turcii din vremea viteazului lor căpitan Dracola, mulți unguri, ardeleni, câțiva arnăuți, greci, bulgari și sârbi. Are puțini pușcași, de care se află în lipsă și ardelenii, căci aceste popoare și mai cu seamă ungurii se bat mai voios cu săbiile și călări cu sulițile, și cu mare îndrăzneală arăt fața la vrăjmași.“^[52]

Mihai își iubea ostașii și cea dintâi a lui îngrijire era pentru dânșii. Totdeauna în mijlocul lor, făcându-le necurmat căutare, cercetând trebuințele lor, când arătându-le familiaritatea unui camarad, când vorbindu-le cu puterea și mărimea unui domn, când cu dragostea unui părinte, el fermeca și răpea mintea și inimile ostașilor. Vitejii din toate părțile și din toate națiile alerga cu entuziasm supt steagul unui erou care le făgăduia biruințe slăvite, căci ei știa bine că el își ține făgăduiala, și înfocarea lor era așa de mare cât si încrederea lor. Cu un asemenea căpitan ei erau gata a întreprinde tot, siguri că vor izbuti. Ei era mândri de dânsul și mândri de ei înșiși, gândind că fac parte dintr-o armie nebiruită. Românii, precum și moldovenii, îl urma îmboldiți mai mult din datorie și dragoste către patrie, pe care el o făcuse atât de glorioasă și făgăduia de a o face pe atât de mare. Sârbii, bulgarii, grecii, arnăuții alerga la dânsul ca către un înger de libertate și de mântuire pentru neamul lor. Cazacii, polonezii, ungurii se întocmea supt steagul lui, unii povățuiți prin admirarea lor pentru un mare erou, alții împinși prin dragostea războiului și a foloaselor ce aducea ostașilor, alții, ca mai toți vitejii, căci inima lor era aprinsă de acea nobilă dragoste a gloriei, care împinge pe om la moarte ca să dobândească nemurire.^[53]

Într-aceea, în cursu lui septemvrie, Mihai-Vodă trimise alți doi boieri, anume unul vistierul Damian și celălalt Preda, ca să ceară, în numele lui, o trecere sigură prin mijlocul Ardealului în Ungaria, unde îl cheamă împăratul în ajutor împotriva puternicului Ibraim-Pașa, făgăduind a trece prin Ardeal fără a vătăma pe nimeni. Dar cardinalu răspunse că nu crede că vro primejdie așa mare amenință creștinătatea, încât să aibă trebuință de ajutorul lui Mihai, îndemnându-l în orice caz a trece mai bine cu armia sa Dunărea, în Bulgaria, după cum îi era gândul, și va face prin aceasta o diversie mult mai folositoare creștinilor.^[54]

D-abia se întoarseră acești boieri lângă Mihai-Vodă și el trimise din nou cardinalului pe Mihalcea, banul Craiovii, și pe George Raț, căpitanul gvardiilor sale, spre a-i vesti că după povața ce i-a dat el, este gata să treacă Dunărea spre a pustii Bulgaria.^[55] Dar cu toate acestea, Andrei nu se încrezu și porni la Mihai pe George Palatici, om foarte dibaci, ca să-l încredințeze că pacea încheiată cu turcii și cu tătarii este numai o prefacere, până să-i vie bine a se declara dușmanul lor, aceea ce nădăjduiește a o putea face curând; și că el voiește a cultiva cu dânsul sfintele drepturi a unei bune vecinătăți și a unui prieteșug nesiluit. Mihai, care știa acum ce temei au cuvintele lui Andrei, răspunse că și el voiește să trăiască în bună unire cu prințu Andrei. Mihai lucră cu atâta taină, încât, împărțindu-și armia în deosebite locuri, nu lăsă lui Palatici să vază fără numai trei sute pedestrași din gvardiștii săi.^[56] Întorcându-se lângă cardinalul, Palatici îi raportă răspunsul lui Mihai, adaogând că n-a văzut la dânsul nici o pregătire de război.^[57]

Cardinalul, sigur acum că Mihai va sta în liniște și că a câștigat astfel timpul trebuincios pentru înființarea proiectelor sale, crezu că va putea acum a-și căuta și a se desface de împrotivnicii săi dinlăuntru și a răzbuna uciderea fratelui său Baltazar. Cu toate că la alegerea sa de prinț el jurase, pentru dânsul și pentru fratele său Ștefan, uitare desăvârșită și că nu va căuta nici răzbunare, acum umbla a prigoni supt alte pricini pe acei ce-i credea ca sfătuitori ai acestei ucideri; astfel era Ștefan Bocskai, Gaspar Corniș, George Ravazdi și alții. Punând pricină că Bocskai nu a intrat în Ardeal când a fost chemat, cardinalul ocupase cetățile Deva și Gorghiu, ce era în stăpânirea lui Bocskai. Asemenea Ștefan Bathori trăgea la judecată pe sus însemnații sfătuitori ai osândei lui Baltazar, cerând ca să-i întoarcă starea acestuia, ce Sigismund Bathori o împărțise între dânșii. Drept aceea cardinalul convocă dieta pentru 18 oct. (s. n.), ziua Sf. Luca, la AlbaIulia, spre a hotărî despre aceste pretenții ale lui și ale fratelui său.^[58]În vremea aceasta, Sigismund Bathori, după o petrecere d-abia de câteva luni în Polonia, scrise cardinalului că i s-a urât cu traiul în țară streină și dorește a intra în Ardeal, spre a trăi o viață liniștită. Cardinalul, temându-se cu tot dreptul de un om atât de neastâmpărat, îi răspunse printr-un catren (în patru versuri), povâțuindu-l a sta liniștit, și îi refuză cererea.^[59]

X

Ioan Maro trădează pe Mihai. Partea ce iau ungurii la chemarea lui Mihai în Ardeal.

Într-aceea Ieremia-Vodă din Moldova făcu știre cardinalului că Mihai-Vodă voiește a intra în Ardeal cu oști grele, și tot într-o vreme, Ioan Maro, sârb de neam, dar nascut și crescut în Ardeal, care, cunoscând bine limba românească și latinească, se afla în slujba lui Mihai-Vodă ca secretar și cunoștea proiectele lui, scrise cardinalului că să nu crează încredințările lui Mihai, căci el are de gând a năvăli în Ardeal și a cuprinde această țară, pentru care sfârsit își adună toate oștile.^[60] Andrei Bathori porni îndată la Mihai-Vodă în solie pe Tomas Csomortany, om ager la minte, ca să caute prin toate chipurile a descoperi proiectele lui Mihai.^[61] Csomortany sosi la București sâmbătă spre seară, 11 octomvrie, și îndată avu audiență de la Mihai-Vodă, și după câtăva vreme de vorbă, luând cuvântul domnului, se întoarse a doua zi, duminică, către cardinal cu un răspuns pacinic.^[62] Despre această solie analiștii contemporani se deosebesc între sine. Cronica română și unii din analiștii unguri pretind că cardinalul însărcină pe Csomortany a spune lui Mihai a-și lăsa țara și scaunul, căci apoi de nu, va fi izgonit de dânsul și de turci și va încăpea în mâna acestora.^[63] Se vede că cardinalul își dete astfel pe față gândirea sa, sau pentru că credea că peste puțin va fi în stare a o pune în lucrare, fiindcă îi și sosise acum niște cete de polonezi și moldoveni într-agiutor,^[64] sau că a vrut a speria pe Mihai și a mai dobândi un repaos de câtva timp. Aceiași analiști unguri spun că Mihai-Vodă, auzind vorbele lui Csomortany, se înfurie și era cât p-aci a da morții pe aducătorul acestei obraznice solii, dar că, stapânindu-și mânia, el gândi că e mai bine a respecta dreptul gintelor și a căuta a răzbuna acest afront asupra lui Andrei, de la care i-a venit, decât asupra solului. Pentru aceea răspunse acestuia cu vorbe dulci și bune, făgădui a fi îngăduitor întru toate și nu-l lăsă a descoperi pe fizionomâa lui nici un semn care să-i arate cugetul. Astfel, acest minunat bărbat știa, când vroia, a se stăpâni pe sineși și a-și învăli astfel proiectele, încât nimeni să nu le poată pătrunde.^[65]

Dar un alt analist, Ambrosie Simigianus, pretinde: că Andrei propuse lui Mihai a-i da azil în Ardeal dacă turcii vor voi a-l goni din Țara Românească, și până să-și facă pace cu dânșii; că Gaspar Corniș, dușman cardinalului, răstălmăci altfel vorbele acestuia — în înțelegere fiind cu Csomortany, care și el era tainic partizan al lui Mihai, în slujba căruia comandase niște oștiri — puse pe acesta a spune lui Mihai că i se poruncește d-a ieși îndată din Țara Românească, altmintrelea va fi prins de turci, fiind el o stavilă între alianța cardinalului cu turcii.

Simigianus ca și Szamosközy bănuiesc că Gaspar Corniș cu Pancratie Sennyei, unul din senatori, și cu mulți alți din cei mari ai Ardealului, mai cu seamă din cei compromiși cu Sigismund Bathori în uciderea nobililor la 1594, temându-se d-a cădea jertfă lui Andrei și Ștefan Bathorești, chemară pe Mihai-Vodă a intra în Ardeal. Cel din urmă analist pretinde că adesea mulți au auzit pe Gaspar Corniș zicând: „Când tai un cap din Bathorești, îndată se ivește altul în loc, dar voi face astfel de bine că m-oi mântui pentru totdeauna de această pieire.“^[66] Aceste învinovățiri, precum și altele ce vom vedea mai la vale, nouă, după cum și altor istorici unguri și străini, nu ni se par destul de temeinice ca să putem încheia și acuza pe Corniș și pe soții lui de trădare către neamul lor. Fără îndoială că aceștia nu iubea pe cardinalul, de care avea a se teme, dar mai toți ungurii simțea ca dânșii; și de la simțimântul de ură până la trădare e încă mult.

XI

Suferințele românilor din Ardeal dela unguri. Sașii, săcuii cer asemeni pe Mihai.

Mihai-Vodă, iarăși, nu avea trebuință de ajutorul unor trădători dintre nobili, când avea în parte-i pe toate popoarele Ardealului. Românii, poporul cel mai numeros dintr-această țară, de mult ațintise ochii spre dânsul cu credința nădejdii și îl aștepta ca pe un mântuitor, spre a-i scăpa de tirania aristocraților unguri. Într-adevar, printr-o fatalitate a lucrurilor, asuprirea ungurilor ardeleni asupra iobagilor lor români se adăogă într-o progresie crescătoare de ce se mai apropia ceasul ursit spre pedeapsa ei. Într-o cronică sășească după acele timpuri, citim, la anul 1592, acestea: „Foarte adevărat este ceea ce zice Livie (în cartea IV, decada 4), îmbuibarea și zgârcenia sunt ciumele care răstoarnă toate împărățiile cele mari. În ambele acestea se deprindeau nobilii foarte tare, mai ales Chendeștii atâția bani storceau de la iobagi, încât nimărui nu îi era iertat a lua bani împrumut sau alte soiuri de hrană decât numai de la el. Apoi vinurile ce le da iobagilor era foarte acre, fără gust și nici de o treabă; asemenea și grâul era muced și tărâțos, și totuși cu preț mare; carnea de bou, de oaie, sau era de vită bolnavă, sau de mortăciune, pe care iobagii, măcar că nu le putea nici gusta, era siliți a le plăti cu preț destul de mare; nu căuta nime la milă, nu la sărăcia plebei cei mai ticăloase, nu la Dumnezeu, ci fâcea fiecine ce voia. Fiecare era crai sau principe etc.

Chendeștii, spre a-și asigura lucrurile sale, trimitea scrisori în toate părțile, ca principii, pe aceștia îi urma alții, astfel încât și cei mai trențuroși nobili deprindeau tiranie și răutate asupra sărmanilor țărani ș. c. l., ș. c. l. Te uiți, Doamne, și rabzi! Faimos au fost și Francisc Alardi, ce locuia la Mureș lângă Sân-Paul, și bătrânul Bogatie, cămătari și sfărnari foarte avuți, carii au întreprins cea mai mare tiranie cu ticăloasa plebe.“^[67]

Aceste se urma la 1592, înaintea războiului. De 7 ani de când urma ne-ncetat războiul, chinurile și nevoile românilor crescuseră peste măsură, încât inima lor acum fierbea de dorința d-a-și vărsa focul răzbunării peste capetele tiranilor lor, domnii Ardealului.

Deosebit de români, pe care, în lipsă de alte pricini, legătura sângelui i-ar fi silit a sta mai bine cu frații lor din țară decât cu neam strein, chiar sașii și secuii erau cu totul în favorul lui Mihai-Vodă. Orașele sășesti, ostenite și nemulțumite de domnia ungurească, aplecate din natură către împăratul Germaniei, spăimântate încă de câtăva vreme de ura cea mare ce le hrănea cardinalul și de țintirile lui d-a-i reduce cu sila la legea papistășească — după făgăduiala ce dedese papei, nădăjduind a intra astfel în favorul acestuia — sau a-i stârpi cu totul, se pleca bucuroși către Mihai-Vodă, care zicea că cuprinde țara pentru împăratul. Ei aflaseră că la Alba se și ridicase în piață 7 țepi, în care Andrei vroi sa tragă pe cei 7 judecători saxoni înainle de 18 octombrie, ziua hotărâtă pentru deschiderea dietei, la care aceștia trebuia să se afle. Albert Hull, comitele sașilor și unul din cei mai mari din bărbații lor, descoperind acest groaznic proiect, hotărî a-și mântui compatrioții de tirania unui popă crud și fanatic. El se grăbi a scri lui Mihai, rugându-l a grăbi a veni în ajutor, făgăduind a răscula toată nația în favoru-i.^[68]

Mihai, spre a le da dovadă de încrederea sa într-înșii, alesese pe Christofor Herzely, cetățean de la Brașov, frate cu judele acelui oraș, pe care îl trimisese la Praga la împăratul cu cărți în care se trata gonirea cardinalului din Ardeal. Se zice că Herzely făcu această călălorie supt pretext de comerciu și că Mihai dete lui Herzely pentru drum 100 galbeni de aur, și împăratul, după ce l-a răsplătit cumsecade, îl trimise înapoi la Mihai.^[69] Secuii asemenea, după cum știm, avea o ură fieroasă împotriva nobililor și mai ales asupra familiei Bathoreștilor. Purtarea cea înșelătoare a acestora, dându-le libertatea când avea nevoie de dânșii și răpindule-o îndată ce trecea primejdia, chipul cumplit prin care cea din urma răscoală a lor (1596) fusese pedepsită îi făcuse nerăbdători de a scutura jugul, stând a da mână de ajutor oricărui dușman al casei Bathoreștilor.

Așa, toate popoarele Ardealului ura pe cardinal, aștepta cu nerăbdare și sta gata a ajuta pe Mihai spre a răpi din mână-i țara Ardealului. Mihai, dar, în Ardeal, era nădejdea și sprijinul intereselor popoarelor împotriva aristocrației și a domnirei ungurești. Vai! pentru ce necunoscu el această frumoasă misie și trase asupră-i pedeapsa meritată acelor ce calcă menirea cu care providența i-a însărcinat!

Dar afară de popoare, știm că o mare parte din cei mai mari nobili ai Ardealului, nemulțumiți de Bathorești, chema în dorința inimei lor pe Mihai; deși, în lipsă de dovezi temeinice, nu credem că această dorință a mers până la trădare și că ei ar fi înlesnit cu ceva la triumful lui Mihai. Astfel, cursoarea ce târa pe Mihai și îl împingea în Ardeal era puternică, nebiruită, providențială.

XII

Mihai adună ostașii săi la Ploiești și le cere jurământ. Cuvintele lui spre a cuprinde Ardealul.

A doua zi după pornirea lui Csomortany spre Ardeal, luni în 13 octomvrie 1599, Mihai-Vodă adună la Ploiești o parte mare din oștile sale. Toată gloata ostașilor români și sârbi erau așezați în piață și pe uliți, iar călăreții gvardiei sale, numiți curteni, și o ceată de cazaci și de polonezi îi răspândi împrejurul orașului. Generalului Baba-Novac, care avea supt comanda lui 5 000 oameni pedestrime precum și pe haiducii din Ungaria, îi dete poruncă de a-și întocmi ostașii săi armați în cinci rânduri, din piață până la curtea palatului domnesc. Astfel fiind posturile așezate, aduseră înaintea lui Mihai mai intâi pe viteazul Giorge Mako cu ceilalți căpitani de oaste, Ștefan Tascuni, Ion Tamasfalvi, Grigore Kiș și pe toți ofițerii unguri ce slujea în armata sa. Domnul le luă mâinile lor în ale sale și-i puse să jure că-l vor urma oriunde îi va povățui, mai ales în expediția ce el pregătea, că vor asculta și vor îndeplini toate poruncile sale și că nu vor trăda steagul său nici de față, nici într-ascuns. După ce dete astfel drumul lui Mako și oștilor sale, aduse asemenea de la satul Florești 500 călăreți unguri comandați de Dimitrie, ce-i zicea cel Mare, și de locotenenții săi Georgie Horvath, Ioan Kiș, Petru Kidel, Ioan Sindi și câțiva alții. El aduse încă și pe beșlii, de care avea două sute în oastea lui. Această ceată de călăreți, supt această numire turcească, era întocmită de Mihai-Vodă. Ei avea o plată deosebită și ajunseră fruntașii vitejilor. Capul lor era Ștefan Petnahazi. Mihai-Vodă îi aduse pe unul după altul spre a face jurământul. Fură unii care se îndoiră puțin a face un jurământ orb și cam nehotarât. Către care întorcându-se Mihai, le zise cu oarecare asprime: „Faceți, căci datoria soldaților este a urma pe general, iar nu a generalului a urma pe soldați; mie se cade a porunci, vouă a asculta!“

Mihai, căutând mereu a ține cât mai ascuns proiectul său, răspândise vorbe, ca mai nainte, că această gătire de război se face asupra turcilor. Dar o seamă de boieri pătrunseseră proiectele sale. Era mulți din boierii săi cei mai iubiți, cărora nu prea plăcea țintirile ambilor Mihai, cum se zicea atunci, adică ale domnului și ale banului Mihalcea, care mereu ațâța ambiția și pofta de domniri și de cuprinderi a domnului. Acești boieri iubea țara și pe domn, dar voia să vază pacea și se împotrivea expediției în Ardeal, ca una care poate avea până în urmă sfârșit rău, ațâțând mulți dușmani asupra țării și zădărnicind nădejdea de a o vedea împăciuită și culegând rodul de atâta sânge varsat. Între acești boieri era și Theodosie Logofătul, boier bătrân, ales, de cinste și priceput la sfat. Folosindu-se de lipsa banului Mihalcea, ce se afla încă în Ardeal, lângă cardinalul, acest boier vru să facă o silință spre a întoarce pe Mihai-Vodă din hotărârea sa d-a intra în Ardeal. El trase în gândul său pe soția lui Mihai, doamna Stanca. Era o femeie aleasă această doamnă, ale cărei calități chiar dușmanii soțului ei nu se putură opri a le încununa cu laude entuziaste. Bună, blândă, supusă, înger de mumă și de soție, ea adesea domolea iuțimea și asprimea caracterului soțului său, și într-aceeași vreme, inimă eroică, ea împărtășea de multe ori primejdiile bărbatului său, însoțindu-l în războaie și până pe câmpul bătăliilor stând în coasta lui. Ca logofătul Tudosie, ea nu iubea pe banul Mihalcea, pe care îl învinovățea că sfătuiește rău pe domn. Fie un presentiment de nenorocirile ce cuprinderea Ardealului va trage asupra familiei sale, fie numai niște scrupuluri nobile și poruncite oricărui e în poziție d-a asculta numai glasul inimei sale, fără a avea alte datorinți mai înalte a împlini, ei i să părea ca e nedrept lucru a purta războiul în Ardeal. Cu inima stăpânită de aceste simțiri, ea se duse lângă soțul său, silind prin rugăciuni și lacrimi a-l întoarce din hotărârea sa. Ea îi aduse aminte azilul ce le dedese Ardealul atunci când erau amândoi pribegi, prigoniți de tiranul Alexandru, ajutorul ce îi dedese prințul Sigismund spre a se face domn și mai pre urmă spre a mântui țara de năvălirea lui Sinan-Pașa; și îl jura pe Dumnezeu, pe sf. Mihai și pe sf. Nicolae, patronii casei lor, d-a nu purta războiul într-o țară de la care primise numai bine, spre a nu trage asupră-i osânda nemulțămitorilor.^[70] Înfocatele și elocventele cuvinte, precum și lacrimile ei fură zadarnice; ele nu putură clăti hotărârea soțului său. Și oare s-ar fi căzut ca el să lase tocmai acum, în minutul d-a o îndeplini, o idee care de multă vreme frământa în inima sa? În ce oare se arăta el nemulțumitor? Daca Sigismund Bathori l-a ajutat oarece prin creditul său spre a căpăta domnia, el nu i-a răsplătit însutit această mică facere de bine prin câte foloase biruințele sale a adus Ardealului și care sporiră gloria lui Sigismund? Trebuie oare a uita la câte umilințe supuse Sigismund pe Mihai și patria lui? Trebuie a uita că pata rușinosului tratat de la 1595 nu era încă ștearsă? Dacă Sigismund a venit a-l ajuta împotriva lui Sinan, nu era oare spre a se ajuta pe sineși și Ardealul, ce era deopotrivă amenințate? Atâta numai că, în loc să aștepte pe turci în Ardeal, veni să-i întâmpine în Țara Românească și feri prin aceasta Ardealul de pustiirile războiului. Apoi, chiar de ar fi avut Mihai și românii datorie de a fi recunoscători lui Sigismund, acesta mai cârmuia acum Ardealul? Nu-l lăsase, pentru pieirea lui Mihai, în mâinile cardinalului? Acesta apoi nu era vădit de dușman al nostru? Trebuia oare a-i lăsa timp a ne izbi și a ne pune în stare d-a nu-i putea sta împotrivă? Și chiar de ar fi fost altfel purtarea cardinalului, chiar de ar fi avut Mihai datoria a se arăta recunoscător către dânsul, recunoștința personală a unui domn poate oare stinge dreptul și datoria unei nații? Putea el dezerta cauza națională pe care se făgăduise a ajuta? Ardealul, a cărei gloată a populației sunt români, nu este el o țară romănească? Trebuia oare a mai lăsa în stăpânirea ungurilor toată această țară, care, după dreptul naturei și dreptul oamenilor, este a românilor? Mai ales când chiar și populațiile de alt sânge îl chema?

Ce, fiindcă ne tragem din acel glorios popor, stăpân al lumei, care întemeie cea mai minunată și mai colosală unitate cunoscută în cartea istoriei omenirei, fi-vom noi osândiți a trăi alături frate cu frate în veci strein unul de altul? Suntem noi osândiți a ispăși mărimea strămoșilor noștri și jugul supt care ei osândiră lumea, trăind vecinic izolați unul de altul, supt un deosebit jug barbar? Dumnezeu nu ne-a dat și nouă oare un același drept ca celorlalte nații și o aceeași datorie, o misie a împlini în omenire? Dar întreprinderea de a crea unitatea națională e grea; ea va ațâța mulți dușmani asupră-ne și curând sau mai târziu ne va fi fatală, precum fu lui Mircea, Ștefan cel Mare și Petru Rareș. Ce, pentru că o datorie, o datorie națională, o datorie de viață și de moarte e anevoie, suntem oare în drept a ne apăra de dânsa? Se poate oare naște ceva în lume fără jertfe și dureri? Eroul va cădea într-adevăr supt această grea sarcină. El va adăoga un nume glorios mai mult la șirul martirilor unității naționale; dar silințile lui, sângele său vărsat, până și greșalele lui vor lumina calea generațiilor viitoare, și o zi va veni, cât de târziu, când ursitele glorioase ce el a visat pentru nație se vor împlini.

XIII

Mihai își asigură țara și familia despre turci.

Pân-a nu intra în Ardeal, Mihai se chibzui a feri, în lipsă-i, Țara Românească de năvălirile turcilor. Spre acest sfârșit, după spusa lui Bethlen, le trimise soli vestindu-le că povățuiește o armie împotriva cardinalului, care a încheiat pace cu împăratul, și că se va sili în tot chipul a-l aduce la ascultare și a-l face credincios sultanului. Spre a da mai mult credit acestei fabule în ochii turcilor, el lăsă în Târgoviște un ceauș însărcinat a primi în lipsa lui un tribut pentru sultanul.^[71] Adesea turcul ca și Mihai au căutat a se înșela unul pe altul prin asemenea fabule groase, la care nimeni nu putea crede. Și fără îndoială că și acum, dacă turcii nu năvăliră în țară, era mai mult din neputință decât de încrederea în vorbele lui Mihai. Slujindu-se cu asemenea vorbe, acesta nu vătăma decât caracternl său și își trăgea asupră-și, din partea dușmanilor săi, cu oarecare temei, învinovățirea de a fi om viclean (rusé), prefăcut și fără credință.

Înainte de a ieși din țară, Mihai așeză pe bătrâna sa mumă, Teodora, pentru care era plin de dragoste și de îngrijire, ca într-un loc de siguranță, la mănăstirea Cozia, clădită în poalele Carpaților, ca să șază câtă vreme va ține războiul. Această bătrână doamnă, care văzu și presimți cu inima nestatornica norocire a fiului său, fericirea și restriștea lui, până și tristul său sfârșit, muri în aceeași mănăstire, cinci ani după această expediție (1603).

Doamnă Stanca, neizbutind a întoarce pe soțul său de a întreprinde expediția hotărâtă, vru a-l însoți în Ardeal, și împreună cu fiul său, Petrașcu, ce avea atunci 15 ani, a împărtăși primejdiile soțului ei.^[72]

XIV

Mihai trece Carpații pe la pasul Buzăului cu mare iuțeală și fără împotrivire.

Mihai-Vodă nu se mulțumi, ca un general harnic, a învălui expediția sa de cel mai mare secret, dar încă adoptă un plan de operații a cărui idei strategice cu drept poate minuna. În înțelegere fiind cu sașii, sigur d-a trage pe secui în parte-i, el hotărî a intra cu oastea principală pe la Văleni și pasul Boza în Ardeal, a se aseza între sași și secui, a ține pe aceia în supunere, a trage pe aceștia în partea lui și a închide calea prin care ajutoarele de poloni și de moldoveni putea sosi cardinalului.^[73] Tot într-o vreme el trimise peste Olt, la Radu Buzescul și la banul Udrea, ca să saie și ei cu toate oștile Craiovei, ale Jiului și cu ale Mehedinților, să-i iasă înainte către luncile Sibiului și, ocupând acest oraș aliat, să ție calea deschisă către Alba-Iulia, capitala Ardealului și punctul obiectiv al operațiilor războiului.^[74]

Astfel toate întocmind și prevăzând, trei zile după depunerea jurământului oștilor, la 16 oct. Mihai-Vodă porunci ungurilor săi să meargă a tăbărî la poalele Carpaților ce despart Țara Românească de Ardeal. Acolo chemă în grabă toată mulțimea ostașilor, ce era împraștiați primpregiur în batalioane, puse prin glasul erolzilor de proclamă: ca toate trăsurile să ramâie în urmă; fiecare să-și poarte bagajul; lucrurile cele mai grele să se încarce pe cai de cărăuși, puține trăsuri rămase pentru femeile și avuturile boierilor; ca să încarce lucrurile taberei pe cai ușori de munte, lăsând tot ce e greu de purtat; că prințul Andrei a făcut pace și alianță cu turcul; că oastea va trece prin Ardeal, căci cezarul i-a dat loc de întâlnire în Ungaria; că el voiește ca în această cale căpetenii și soldați să fie unul lângă altul, soți de drum. Astfel poruncind, el se pune cu toată oastea a trece munții, îndreptându-se către pasul Boza. Înainte trimise o ceată aleasă spre a ocupa trecătorile și a stăpâni strâmtorile, ca să nu lase pe dușman să răstoarne pe drum copaci, lucru ce lesne se face într-acele locuri, și astfel să-i taie drumul sau să-i întinză curse în strâmtorile de dincoace; și că de se va găsi, să le strice, ca să înlesnească trecerea armiei. El se luă pe urma acestei cete cu atâta iuțeală, încât într-o zi și o noapte trecuse Alpii^[75] mai cu toate oștile sale, pân-a nu merge încă vestea în Ardeal că el a pornit din Țara Românească.^[76] Această extraordinară iuțeală dovedește lămurit că acest mare războinic fu poate cel dintâi în Europa care simți zisa, comună acum, „că secretul tacticei stă în picioare.“

Timpul uscat și arzător al verii trecute și acela al toamnei din acest an favoriza întreprinderea lui Mihai, căci nici cerul nu fu ploios, după cum adesea se întâmplă în această lună, de face pământul noroios, nici zăpada, nici frigul și nici o altă turburare a aerului nu întârzie această expediție.^[77] „Un geniu favoritor lui Mihai, împotrivitor ungurilor, zice Bethlen, îi făcuse tot lesne de îndeplinit. Drumurile nu era închise prin copaci răsturnați, nici apărate prin oștire; el nu întâlni nici o oaste care să-l oprească în cale și trecu Alpii cu mai mare iuțeală decât odinioară Anibal.“^[78]

XV

Mihai atrage la sine pe săcui, dându-le iertare de iobăgie și apoi merge la Preșmăr.

După ce a trecut munții, găsind un loc priincios pentru hrana și odihna oștilor la trecerea din Țara Românească în Ardeal, numită Boza, Mihai-Vodă tăbărî acolo în acea zi, care era o sâmbătă^[79] (18 octomvrie).^[80] Îndată porni pe George Mako, Ioan Tamasfalvi, Ștefan Haraly și un alt Ștefan Domos, toți secui de neam, ca să îndemne pe secui la revoltă. Ajungând lângă concetățenii lor, aceștia se siliră cât putură ca să-i aducă cu gloata în tabăra lui Mihai. Ei le făgăduiră mari răsplătiri și mai ales o libertate temeinică, pentru care d-atâtea ori ei se sculaseră și trăseseră asupră-le cumplite pedepsi de la prinții Bathorieni și cei mai dinaintea lor; ei îi povățuiră d-a scutura acum acest jug nu numai rușinos, dar și nesuferit; să nu gândească că vor fi la siguranță de nu vor îmbrățișa nici o parte, nici pe alta; să se socotească că lângă Mihai vor fi îndată răsplătiți prin redobândirea libertății și că n-au nimic a nădăjdui de la prințul Andrei, un Bathori și un popă; că mai bine este a scutura o dată o nevrednică robire, decât a se lăsa a trăi vecinic supt împilare, ei și neamul lor. Auzind aceste vorbe și altele, secuii care locuia Csikul și Gherghiul răspunseră că ei nu vor lua armele și nu se vor duce la Mihai până când cetățuia Varhegy, zidită d-asupra capetelor lor de Ioan Sigismund, ce fusese ales crai al Ungariei, nu va fi dărâmată; că dacă Mihai, ieșind biruitor, voiește a primi această condiție și să le dea libertatea, făgăduiesc d-a alerga îndată lângă dânsul și d-a urma steagul său. Înștiințându-se Mihai d-aceasta, primi cererile lor, și secuii, cum aflară răspunsul domnului, se adunară în mare număr lângă cetățuia Varhegy și o deteră pradă flăcărilor; apoi vro mie dintr-înșii alergară la arme.

În vreme ce aceștia se gătesc a se duce lângă Mihai-Vodă, sfărâmând și arzând palaturile nobililor, ceilalți secui, în pilda lor, năvăliră cu atâta furie asupra palaturilor celor mari, încât mai nici unul nu scăpă de omor.^[81] Între aceste palate fură arse și palatul și posesiile lui Ion Boldi din secuime, pe care cu greșală spun unii că se arseră de Mihai-Vodă.^[82]

Într-aceea, ridicându-și tabăra de la Boza, Mihai o așeză duminică (19 octomvrie) lângă Prasmar, oraș din Țara Bârsei sau ținutul Brașovului.^[83] Mihai-Vodă, nevrând a lăsa în urmă-i un oraș așa de important ca Brașovul, care ar fi putut a-l izbi în spate, a ridica oștiri sau a-i tăia linia de comunicație și proviziile,^[84] chemă îndată în cortul său pre cei mai de căpetenie ai orașului, între care judele Valentin Kersely, om ales prin calitățile și prin avuțiile sale, și le zise ca să-i dea orașul și să-i jure credință, fiind mai bine pentru dânșii a-l sprijini decât a-l mânia.^[85] Judele se consultă cu magistratul orașului și, nu atât pentru orășeni, cât pentru Țara Bârsei, ce le era supusă, hotărâră și se învoiră cu toții ca să facă pe voia lui Mihai, supt condiție dacă va cuprinde țara. Așadar, în 20 octomvrie, ieșiră deputați din partea orașului Chirilă Greissing, senator și bătrân respectat prin părul său cel alb și prin înțelepciunea sa,^[86] împreună cu Luca Hirscher, oratorul comunității, și cu alți doi cetățeni jurați, însoțiți și de câțiva soldați. Apropiindu-se ei de tabără, le ieșiră întru întâmpinare câțiva cazaci carii îi duseră la cortul domnului.^[87] Ei îi prezentară un car cu cojoace, trebuincioase soldaților spre a se feri de frig, și bucate multe, și îl rugară să trateze orașul Brașovului cu milostivire, căci populația, fiind puțin războinică și cu totul dedată la industrie, nu-l poate întru nimic vătăma.^[88] Mihai le răspunse că el, prin înscris întărit cu pecetea cetății, să se îndatoreze cu credință împăratului nemțesc, căci de nu, el va da în pradă cetatea cu tot ținutul ei. L-aceste cuvinte, deputații, văzând primejdia, își cerură trei zile spre a se chibzui.^[89]

XVI

Trece la Codiea, câștigă pe brașoveni în parte-i și merge la Șercaia.

În noaptea acei zile, luni spre marți (20 spre 21 oct.), după miezul nopții, pe o ploaie și o grindină grozavă, Mihai dete semnalul d-a ridica tabăra de la Prasmar^[90] și merse de tăbărî la Codlea (Zsunyogszeg?).^[91]

În ziua următoare (21 oct.), sosiră în tabără solii brașovenilor, anume Pavel Kertz, doctorul cetății, Mathei Fronius și Ion Hirscher, jurați, cu câțiva din sutași, spuind că comunitatea n-a mai vrut a aștepta până în sorocul de trei zile ca să aducă răspuns și că i-a însărcinat ca să roage pe Mihai-Vodă a se mulțumi cu făgăduiala că-i vor fi credincioși, de-l va ajuta Dumnezeu a izbuti asupra lui Andrei; că de vreme ce le voiește binele, după cum zice, să se îndure asupră-le și să nu-i puie în primejdie de a pieri prin răzbunarea lui Andrei;^[92] cu toate acestea, ei făgăduia de acum a nu unelti nimic împotrivă-i, nici de față, nici pe ascuns, și a sta în liniște desăvârșită, numai și domnul să fie binevoitor locuitorilor târgului și locului din împregiur.^[93] Mihai îi ascultă cu luare-aminte și le răspunse astfel: „Văd că voi vă temeți și de mine și de principele vostru, și nu fără cuvânt. Deci eu sunt mulțumit cu făgăduințele voastre, numai să rămâneți statornici.“^[94]

În 22 oct, Mihai trece cu toată oastea sa peste măgura Codlei, și încă în aceeași zi ajunse la Șărcaia, o moșie de ale Brașovului.^[95] Trecând armia prin pădurea numită Dracon, care se întinde la 16 mii de pasuri, niște veliți poloni din avangardă, întâlnind niște negustori ce veneau cu marfă, îi prădară și îi uciseră.^[96] Alți soldați, în cale aprinseră câteva sate, între care Feldioara și Măghiurușul,^[97] prădară câțiva preoți și ridicară mai ales toți caii și bucatele ce găsiră prin sate. Asemenea rele, care făcură pe analiștii și istoricii unguri a urla și a se văita de fărădelegile oștirei lui Mihai, chiar și astăzi, când armiile sunt bine disciplinate și administrația proviziilor organizată, sunt foarte comune la o oștire care năvălește în pământ strein și este nevoită a se hrăni cum și unde va putea. Apoi îndărătnicia locuitorilor de a-și ascunde bucatele mânia pe ostași. Mihai se silea cât putea a ține în frâul disciplinei pe ostași, dar strășnicia lui nu putea vedea și pedepsi tot. Așa când plecă oastea din Prasmar, niște ostași puseră foc târgului. Mihai, cum află, sări și puse oamenii săi să stingă focul, „jurându-se, spune o cronică vrăjmașă lui, cum că cu voia lui nu se fac acestea, însă el nu e în stare a ține în frâu o astfel de mulțime de ostași furioși.“^[98] El află mai apoi că niște ostași izbiseră castelul de la Heltii și era p-aci să-l cuprinză și îndată trimise poruncă strașnică de-i opri de la această întreprindere.^[99] Aceste sunt destule spre a nimicnici nerușinatele hule ale istoricilor unguri, care învinovățesc pe Mihai nu numai că n-a făcut nimic spre a înfrâna ostășimea, ci încă a îndemnat-o „la hoție, tâlhărie, pustiire, aprinderi și omor.“^[100] Era cu greu, într-adevăr, a nu se întâmpla oarecare excesuri și a păstra o strașnică disciplina într-o armie numeroasă, compusă în mare parte de ostași mercenari de felurite nații. Spre a-și închipui cineva ce fel era armiile atunci, trebuie să-și aducă aminte cum era ele câțiva ani mai în urmă, în războiul de 30 ani. Armia lui Mihai trebuia să semene cu aceea împărătească a vestitului Wallenstein.

În 23 oct., Mihai scoase afară o proclamație, vestind că el a venit ca să ție pe locuitorii Ardealului în credința și supunerea ce ei juraseră mai nainte împăratului și a scoate din scaun pe Andrei Bathori, care, lăsând partida creștinească, va să predea Ardealul turcilor. Dup-aceea el porni de la Șărcaia spre Făgăraș, „nevătămând pre nime, zice aceeași cronică citată mai sus, nici prădând satele, pentru că de bunăvoie îi dete cele trebuincioase spre hrană“, și chiar într-aceeași zi ajunse la Cherțișoara.^[101] În cale, în toate părțile Mihai revoluționa popoarele și îi silea, mai ales pe sași (pe care nu voia a-i lăsa în urma sa în stare de a se arma), a se uni cu armia sa.^[102]

Mihai făcea toate cu o grabă mare, încredințat fiind că Andrei se află cu totul fără putere, încât el credea că, silind la drum, îl va putea ajunge pân-a nu apuca el a-și strânge armia și că lesne îl va putea nimicnici.^[103]

XVII

În Alba-Iulia sosește vestea despre înaintarea românilor în Ardeal. Mirarea cardinalului.

La Alba-Iulia, dieta se adunase chiar în aceeași zi în care MihaiVodă tăbărâse în strâmtorile Alpilor. Ea se apucase îndată, după cererea prințului, de a face proces lui Bocskai, care nu vroise a se înfățișa în persoană înainte-i, după cum fusese citat. După două zile, iată sosește un curier trimis de Valentin Herschely de la Brașov cu cărți către cardinalul, pe care deschizându-le, sfetnicul său Gaspar Corniș văzu că se vestește că deocamdată tot e liniștit și sigur, afară numai că s-au văzut rătăcind într-o trecere în vecinătatea Bozii niște companii de veliți polonezi, dar că ei nu făcuseră nici un rău nici oamenilor, nici vitelor, și că de se va întâmpla ceva mai însemnat o vor face îndată cunoscută. Dar curierul care adusese scrisorile, când ieșise din Brașov, văzuse avangarda lui Mihai întinsă de bătaie în preajma orașului. Ajungând la Alba-Iulia încă galben de frică și socotind că în cărțile sale se pomenește de năvălirea lui Mihai, nu spuse nimic lui Gaspar Gorniș, dar răspândi această veste printre orășeni, încât tot orașul se umplu și fierbea pe uliți vorbind de aceasta, când cei mari nu știa încă nimic. Un căpitan de călăreți pretoriani, anume Gaspar Libek, ducându-se la Corniș, îi făcu cunoscut zgomotul răspândit în oraș de curier. „Ajută-ne, Doamne!“ strigă Corniș tremurând l-această groaznică știre, și îndată, aducând înainte-i pe curier, se asigură de adevăr și, după ce îl mustră rău, alergă la prințul Andrei spre a-i spune primejdia ce îl amenință. Cine ar fi văzut turburarea și spaima lui Corniș atunci s-ar fi încredințat că acest om nu putea fi trădător, după cum l-au bănuit unii din analiști.^[104]

Spun că Andrei Bathori dintru-ntâi nu vru să crează, tratând această veste de fabulă și glumă, mai ales că solii lui Mihai, banul Mihalcea și George Raț, se afla la Alba, lângă dânsul, și îl încredințau a nu se îngriji, căci toate or ieși cu bine.^[105] Cu toate acestea, ținând după obicei îndată sfat cu cei mai mari, porunci să trimiță fără întârziere în toate părțile, spre a chema pe locuitori la arme. Într-aceea, nobilimea secuilor, mai aproape fiind de rău și credincioasă prințului Andrei, trimitea curier peste curier, spre a-i vesti că Mihai-Vodă a trecut Alpii și a sosit cu o armie însemnată la Prasmar; că a aprins nu numai castelul lui Ion Beldi, ce se afla atunci la dietă, dar încă a purtat flacăra și sabia prin toate satele și orașele ce a întâmpinat până la Föltvar. Spune Ambrosius Simigianus că mulți din nobilii voitori de rău ai prințului Andrei prindea scrisorile ce-i era adresate și oprea pe curieri d-a se înfățisa înaintea lui; pe lângă aceasta, vorbele despre sosirea dușmanului se împotrivea una alteia și el se silea prin multe cuvântări a-l încredința că n-are a se teme de nimic. Cu toate acestea, zice Bethlen, precum valul gonește valul, d-asemenea o vorbă despre sosirea lui Mihai mărea și întemeia pe ceilaltă vorbă și umplea urechile tuturor. A doua noapte după sosirea curierului de la Brașov, se duce Ștefan Bathori, Gaspar Corniș, Pancratie Sennyei și Ștefan Bodoni lângă prințul Andrei, pe care îl găsiră meditând și cântând dintr-un instrument de muzică, pe când țara era în foc. Ei îl deșteptară din meditația sa, descoperindu-i adevărata stare a lucrurilor. Andrei, fără a se prea grăbi și fără a-și pierde cumpătul,^[106] dă drumul dietei și, numind pe Gaspar Corniș locotenent al său peste toată armia,^[107] trimise îndată porunci strașnice în toate părțile crăiei,^[108] spre a se purta, pre obicei, în tot locul o sabie cruntată în sânge^[109] și a vesti că, fără zăbavă și cu cea mai mare iuțeală, toată nobilimea, toată breasla ostășească să se adune în grabă înarmată la Sas-Sebeș, căci o primejdie obștească amenință și nu sufere nici o întârziere; că toți aceia ce nu se vor grăbi a veni vor fi priviți ca niște trădători și dezertori și se vor pedepsi cu moartea cea mai cruntă.^[110] El scrise asemenea și la secui, care era scutiți de slujbă ostășească de când fuseseră despuiați de libertatea lor, ca, într-o primejdie atât de grea, să-și unească și ei puterile spre a goni din patrie pe dușmanul comun, făgăduind a da libertate la toți aceia ce-i vor sta într-ajutor; că era mult mai bine și mai sigur pentru secui d-a-și dobândi libertatea de la un prinț ales de dânșii, care are aceeași nație, limbă și obiceiuri ca și ei, decât a lua armele în favorul unui strein, împotriva aceluia ce este os din osul lor și sânge din sângele lor. Și pentru ca să-i facă să se lupte cu dânsul și fără voia lor, Andrei luă măsuri aspre în țara secuilor dintre râurile Mureș și Crișul (odinioara Râul Aurit). Una din aceste măsuri era punerea în lucrare a unui obicei vechi, întrebuințat de schiți și apoi și în Ungaria pe la începutul acestei crăii. Acest obicei era că, la o primejdie mare cu care amenința vrun dușman strein țara, acel locuitor ce nu se scula îndată după poruncă, spre a lua armele împotriva dușmanului, era legat cu funii prin mijlocul trupului și cu multă rușine pedepsit.^[111] Dar ura secuilor asupra lui Andrei era atât de mare, încât nici amenințările, nici făgăduielile lui nu-i putură îndupleca a lua armele în favorul lui.^[112]

În urma acestora, cardinalul merse de întâlni pe Malaspina, ce se afla bolnav, îi expuse primejdia în care se afla și dobândi de la acesta făgăduiala că va sta mijlocitor spre a-l împăciui cu Mihai-Vodă. Ei se chibzuiră de a trimite mai nainte pe un nobil, Isac Csejtie, la Mihai, spre a afla cererile lui și a căuta a-l aduce la simțimânte pacinice. Dar Mihai, fără a da nici un răspuns, opri la sine pe Isac Csejtie până după bătaie. Fără a mai pierde vreme, cardinalul, urcându-se într-o trăsură, ieși din capitala sa, ce nu mai era s-o vază, ursit a fi o priveliște ticăloasă a lunecoaselor lucruri omenești. El lăsă în locul său în Alba-Iulia pe fratele său, Ștefan Bathori, și pe Ladislas Gyulasi, și se duse la SasSebeș, unde se făcea adunarea oștilor.^[113] Aci aflând Andrei că Mihai înaintează repede spre Alba, fără a aștepta toate oștile, ce soseau încet, își ridică tabăra de acolo. El porunci ca cei ce vor sosi să-l urmeze, și, lăsând doparte Făgărașul, unde avea garnizoană, se îndreptă cu mare grabă spre Sibiu,^[114] unde ajunse a treia zi,^[115] în 24 oct.^[116] Locuitorii Sibiului, care, împreună cu căpetenia lor, Albert Süveg, era aliați cu Mihai, îl primiră reci, fără a-i da datoriile de credință cuvenite.^[117]

XVIII

Mihai se apropie de Sibiiu. Cardinalul vine cu oaste spre dânsul.

Într-aceea, Mihai înaintă cu grabă spre Sibiu, socotind să ajungă acolo înaintea lui Andrei. În 25 octomvrie el ajunse lângă târgul Tălmaciului cu oastea, soția și familia sa. Ținta lui era a înlesni unirea cu armia sa a șase mii ostași olteni, ce-i aducea pe la Turnul Roșu Radul Buzescu și Banul Udrea, pe care îi aștepta în tot minutu și care sosiră tocma a doua zi, în 26. Armia lui Mihai se mai adăogase în cale cu o seamă de secui, sași și alți partizani ai săi din Ardeal, mai ales români ce-i venise într-ajutor.^[118] Astfel împreunându-și oastea, Mihai-Vodă, mai naintând spre Sibiu, își așază tabăra la sat la Vestem,^[119] țiindu-și astfel armia între cotiturile munților, până va socoti c-a venit vremea ca s-o scoață la câmpie.^[120]

Între strâmtorile munților era un spațiu șes îndestul de mare, unde Mihai putea tăbârî și a-și întocmi oștile. Acolo el ascunse ceata femeilor, tot ce după vârstă și după sex nu era în stare d-a se lupta, împreună cu bagajele și o mare mulțime de care.^[121] Miercuri în 17/ 27 oct., străjile ambelor armate protivnice se arătară și se văzură unele cu altele. Dar, atât pentru că tunurile noastre rămăseseră în urmă cale d-o zi, cât și pentru că în acea zi era sărbătoarea evanghelistului Luca, pe care românii îl cinstea foarte mult, Mihai hotărî a-și ține oștile în strâmtorile munților și d-a nu da bătaie în acea zi.^[122]

Cardinalul, văzând apropierea armiei lui Mihai, intră în grijă mare, căci, nesosindu-i încă ajutoarele de la Lipova, Ieneu, Caransebeș și ale secuilor din scaunele Arianos și Mureș, el se socotea mai slab în puteri nu numai cu numărul, dar și cu calitatea oștilor. „Într-adevăr, zice Bethlen, românii, care de mai mulți ani se afla în război necontenit cu turcii, obicinuiți cu munca și cu primejdiile, era priviți de toți ca mult mai buni ostași decât ungurii.“^[123] Între aceste osți românești, mai deprinse la izbândă și mai vestite, era cetele ce se chema Buzeștii și Rățeștii, pre numele căpitanilor săi, frații Buzești și George Raț.^[124]

Cu toate că, în adevăr, oștile lui Mihai era mai bune decât ale lui Andrei, în care se afla mulți țărani rău armați și nedeprinși cu războiul,^[125] dar cu numarul nu se deosebea mult între dânșile.^[126] Fiecare armie număra ca la 25 mii luptători;^[127] artileria lui Andrei era mai bună și mai numeroasă decât a lui Mihai; el număra mai mult de 40 tunuri, în vreme ce Mihai avea numai 18 bucăți, mari și mici.^[128] Cardinalul, în tabăra sa, adună pe lângă sine senatul și alți oameni încercați, spre a se sfătui cum să poarte mai bine războiul. Părerile fură împotrivite; unii sfătuia d-a prelungi războiul și a nu lăsa să hotărască soarta și norocu unei singure bătălii. Ei zicea că această prelungire va dezorganiza armata lui Mihai prin foamete, ostenelele războiului, lipsa banilor și nedisciplina ostașilor; că, cu cât vor intârzia mai mult, cu atâta armia lor va crește în număr, în vreme ce a lui Mihai va slăbi. Alții zicea că trebuie a rezema toată tabăra de zidurile Sibiului și s-o întărească prin metereze făcute cu care legate împreună; că astfel, unind tabăra cu orașul, or putea avea îndestulare despre hrană și respinge pe dușman prin lovituri de tun, de s-ar ispiti el să-i lovească; că trebuie a potoli focul dușmanilor, prelungind războiul prin amânări, făgăduieli, înșelăciuni și solii; că astfel puterile dușmanului se vor moleși și se vor slăbi prin așteptare și prin izbiri parțiale, mai ales cu un om ca Mihai, iute, îndrăzneț și nerăbdător; astfel, încheia ei, Fabius birui pe Anibal și craiul Matei triumfă lângă Vratislav de silințele a doi puternici crai, al Poloniei și al Boemiei. Emeric Sziczsai, unu din credincioșii prințului Andrei, îl rugă îndeosebi d-a-și căuta un azil înaintea luptei, spre a se feri de primejdiile războiului, aducându-i aminte nenorocirile de la Varna și Mohaci. La acestea Andrei răspunse: „D-aș fi în locul tău, și eu aș face-o; dar știindu-mă cap al acestei armii, nu voi să fiu fugar și să dezertez p-ai mei.“

Dar alții, pe care bănuitorii cronicari îi numără între dușmanii lui Andrei, povățuiau a nu se trage înapoi și a nu lăsa a trece ocazia d-a stăvili năvălirea dușmanului ș-a opri răul d-a se întinde mai mult; că cu cât mai mult vor întârzia, armia lui Mihai va crește prin unirea secuilor ce îi mai așteaptă să vie ș-a altor partizani ai săi; că dușmanu va fi mult mai de îngrozit atunci când își va uni toate puterile. Pentru aceea nu este vreme de pierdut; trebuie a lua armele pentru patrie și pentru libertatea copiilor săi și a cerca norocu războiului.^[129] Acest sfat era și cel mai bun, căci orice prelungire a războiului ar fi fost în paguba lui Andrei și în folosul lui Mihai, de vreme ce popoarele Ardealului ținea cu acest din urmă. La acest sfat se uni și Andrei și hotărî a-și cerca norocul.^[130] Mai nainte însă el vru să sleiască toate mijloacele de împăciuire. „O! nepricepută minte omenească! zice unul din cronicarii noștri; câtă vreme fu de a tocmi țara și a face pace, și nu vru; ci vru să tocmească când nu fu de nici un folos.“^[131]

XIX

Cercări zadarnice din ambele părți spre a înlătură războiul.

Mihai-Vodă, precum am văzut în urmă, și din pricinile arătate, nevrând a da bătaie în acea zi de miercuri 17/27 oct., spre a îndatora pe dușman a nu-l izbi, se socoti a-l ocupa în acea zi cu negoțiații. Trimise dar soli la Andrei, cerându-i ca să-i deschiză cale pentru el și armia sa, spre a merge să se unească cu nemții împotriva turcilor, căci de nu, apoi ș-o va deschide el cu sabia; că el n-a intrat cu gânduri vrăjmașești în Ardeal; că de s-a făcut vro pustiire prin sate și orașe, a fost fără porunca lui. Andrei, doritor de pace, ascultând solii, îi trimise înapoi la Mihai, împreună cu doi ai săi, cu acest răspuns: că Mihai-Vodă trebuie să se tragă în Țara Românească tot pe drumul pe unde a venit și să despăgubească toate relele ce au făcut ostașii săi și apoi să facă o nouă legătură de pace și alianță temeinică împreună.

Mihai, ascultând propunerile deputaților, se arătă a le primi în de bine și, spre a insufla mai multă nădejde de pace lui Andrei, el încheie cu aceiași deputați o încetare de arme pentru acea zi, și pentru care ceru zăloage, făgăduind de a trimite și din parte-i. Andrei se grăbi a trimite pe Moise Secuiul și pe Melhior Bogathie,^[132] cel dintâi căpitan vestit, cu cinste, cunoscut de Mihai pentru campaniile sale în Ardeal, celălalt june, ales prin nașterea și calitățile sale. Mihai îi trimise doi boieri străluciți, postelnicii Preda și George, cu care Andrei vorbi și se plânse cu viiciune de purtarea lui Mihai către dânsul.^[133]

Într-această vreme sosi, în tabăra lui Andrei, Malaspina, legatul papii, pe care îndată prințul îl porni lângă Mihai-Vodă, ca să să silească în tot chipu spre a-l aduce a face pace.^[134] Nunciul, înfățișându-se înaintea lui Mihai, nu se temu d-a necinsti caracterul său de episcop și de sol, pogorându-se până a minți într-un chip nerușinat. Prefăcându-să că vine de la curtea împăratului și slujindu-se cu numele m. s. i., de la care spunea că are carte la mână, el porunci lui Mihai să iasă îndată din Ardeal, fără a face nici o vrăjmășie. Cerând Mihai să i se arate porunca împăratului, nunțiul răspunse că ea se află în mâinile prințului Andrei, căruia a lăsat-o, dar că peste puțin poate să i-o aducă. Malaspina fu nenorocit în înșelăciunea sa, căci Mihai îl dete de minciună, scoțând o carte a împăratului cu totu dimpotrivă, prin care i se poruncea să izbească pe cardinal fără întârziere, declarând că la această poruncă voia să asculte. Nunciul îl conjură atunci în numele lui Dumnezeu că să nu facă nici o mișcare în ziua aceea, până ce va vorbi cardinalului ca să-l aducă la alte sentimente. Mihai nu mai răspunse nimic nunciului^[135] și acesta se întoarse chiar în acea zi la Andrei.^[136] Din partea lor, Moise Secuiu și Melhior Bogathie se siliră prin multe cuvinte a aduce pe Mihai la sentimente pacinice și binevoitoare către Andrei, zicându-i cu înșelăciune că un tratat de pace s-a și încheiat între acesta și împăratul și rugându-l ca, privind nestatornicia lucrurilor omenești, să se mulțumească pe poziția sa de acum și să n-o jertfească la ambiția sa și la un viitor nesigur.^[137]

La acestea iată care fu răspunsul lui Mihai: „Am jurat lui Hristos pe turci să nu slujesc, și voi pe ei iubiți; cum oare să mă încred vouă? De aceea hotărât-am a vă cuprinde țara, a muri ca un creștin sau peste voi a domni.“^[138] El adăogă că alianța ce spun ei c-au încheiat cu împăratul este o pricinuire deșartă, spre a ocoli greutățile de față și mai mult spre a rupe pacea decât a o face; că e mai bine a hotărî prin arme decât a mai face tratat de pace. „Încât pentru nestatornicia norocului, știu, zise el, că sunt om, dar știu încă că Dumnezeu ajută războaiele drepte, c-am luat armele pentru lege; că el va întări pe cei ce se luptă pentru dânsul, va prigoni pe cei ce-l vând.“^[139]

Joi în 18/29 oct., zi consființită după carindarul nou la apostolii Simon și Iuda,^[140] des-de-dimineață, Mihai-Vodă trimise înapoi lui Andrei pe Moise Secuiu și pe Melhior Bogathie, cu următorul ultimatum: „Andrei Bathori, ca un partizan al turcilor și vânzător al pricinei creștinătății, să se lepede de stăpânirea Transilvaniei, să îmbrace haină popească, să se ducă în Polonia și sa lăse prințipatul pe seama lui Sigismund Bathori, sau să hotărască puterea armelor;^[141] că atunci el, domn al Țării Românești, să leagă că îl va face a dobândi milostivirea împăratului.“ Cardinalul înțelese atunci că trebuie a se găti de război și trimise înapoi zăloagele lui Mihai. El se gândi însă să mai trimită o dată pe Malaspina lângă Mihai, spre a mai face o cercare de pace. Urcându-se într-o trăsură și însoțit de o mică escortă, Malaspina intră în tabăra lui Mihai, dar acesta nu vru să-l primească, și, fiindcă Malaspina se apucă în tabără a vorbi ofițerilor și ostașilor, îndemnându-i să lase armele ca să nu verse sânge creștin, Mihai, văzându-l călcând astfel de a doua oară datoriile sale de sol și încă că nu-i adusese porunca împăratului făgăduită, îl chemă înainte-i, îl mustră puțin pentru înșelăciunea lui și, fără a vătăma întru nimic respectul cuvenit obrazului său, îl trimise, până la a doua poruncă, la arest în coada taberei, punându-l supt paza fiului său Pătrașcu, ca să nu i se întâmple nici un rău.^[142]

Fără cuvânt au bănuit unii unguri că și Malaspina vrând să câștige favoru împăratului și a dobândi prin mijlocirea lui dignitatea de cardinal, lucra în secret în favorul lui Mihai și că de bunăvoie el rămăsese în tabăra lui.^[143] Polonezii mai ales, urând pe Malaspina, umplură Europa de învinovățirile lor, zicând că el a fost un spion al împăratului și a înșelat și pierdut pe cardinal.^[144] Această bănuială a venit căci, în urma bătăliei, Malaspina se arătă plin de zel pentru Mihai și împăratul. Dar este de crezut că el se arătă astfel căci se comprometase foarte mult în ochii lor prin focul cu care apărase pe Andrei înaintea bătăliei. Aceea ce silise pe Malaspina a sta în favorul cardinalului era căci acesta, câtva înainte, făgăduise în secret papei a-i închina Ardealul, nădăjduind astfel a-l avea, la nevoie, sprijin împotriva împăratului și a putea păstra această țară ca un feud atârnător de sf. scaun.^[145]

În vreme ce Andrei și ungurii sta în cumpănă între temere și nădejde și aștepta întoarcerea lui Malaspina, ca să vază de le aduce pace sau război, Mihai își ia toate măsurile pentru bataie. El își întocmește armia, își așază tunurile, pune tot lucru la locul său^[146] și, înaintând spre Sibiu, trimite un erold cardinalului ca să-i spuie că el voiește să cruțe sângele creștinilor, că el nu vine ca să-l verse, dar ca, în numele împăratului, să-i asigureze învoirile ce i se dedese și i se jurase de Sigismund, cum și să-l facă a intra în stăpânirea acestei țări; că cardinalul ținea un prințipat ce nu era al lui; îi declară în sfârșit că, de nu va lăsa mai curând armele spre a se supune la m. s., el îl va goni după urmă cu foc și cu sânge până îl va scoate afară din țară.^[147]

XX

Întocmirea oastei lui A. Bathori în bătaie și cuvântarea lui.

La această vestire trufașă, prințul Andrei, pierzând nădejdea de împăciuire cu care în zadar se măgulise, mâniat peste măsură, trimise înapoi pe erold,^[148] încălecă calul și porunci lui Gaspar Corniș, general-en-șef, d-a forma rândurile și d-a întocmi armia de bataie. Locul unde armia fu întocmită era o câmpie nu prea bună, așezată între orașul Sibiu și târgul Șelimberg; această câmpie este din natură așa de nepotrivită, încât pământu se pleacă din partea Șelimbergului și dimpotrivă se ridică din partea orașului Sibiului; întinderea ei este d-aproape 4000 pași. Mihai era spre răsărit, urmând râul Cibin; Andrei era de ceilaltă parte a râului, spre apus. Armia lui Andrei fu întocmită astfel că ea ocupa partea cea mai de jos a câmpiei, închisă de ambele părți între oraș și râul Cibin. Mihai, din contra, răspândise ostașii parte în șes, cea mai mare parte pe înălțimile care, din sus de Sibiu și de Șelimberg, se țin de munți. Astfel încât, după împrejurări, voievodul putea alege, sau după natură, sau după voință, un loc mai priincios, în vreme ce prințul Andrei n-ar fi putut lua decât unul mai rău.

Întocmirea armiei lui Andrei era astfel: la centru o mie călăreți, al cărora cap era viteazul Moise Secuiul, având de locotenenți pe Francisc Sevri și cei doi Toma, numit unul Csomortany, celălalt Becz, ambii secui și vestiți în război; pe lângă dânșii era trei sute polonezi armați cu arcuri, puști și săbii, comandați de un nobil și voinic polon. La dreapta era așezați pedestrașii luați din garnizoane și o mie sași; această aripă o comanda Ștefan Lazăr, războinic harnic, care se slăvise în războaiele cu muscalii din vremile lui Ștefan, craiul Poloniei; acestuia se dete George Aradi, ungur, căpitan al pedestrașilor Brașovului, ce se afla pe lângă Andrei dinaintea năvălirei lui Mihai. La stânga venea întâi 600 pedestrași pretorieni, ziși albaștri, după uniforma lor; capul acestei cete alese era Matei Pereseth, voinic îndărătnic, având de locotenent pe Francisc Turi. După dânșii venea o armie ajutătoare, povățuită de Petru Huszar și Ștefan Tahi, ambii unguri din Ungaria, care fuseseră pentru vestea vitejiei lor chemați de prințul Sigismund în Ardeal. Huszar primise de la Andrei comanda întregei aripe stânge. Alături cu oastea lui Huszar, tot la stânga, venea cei mai de căpetenie magnați și nobili, Melhior Bogathie, Nicolae Zalasdi și mai mulți alții, iar la stânga lor era Andrei Barcskai, banul Lugoșului, cu o călărime voinică, Gaspar Sibrik, căpitan al călărimei pretoriene, și junii nobili ce slujeau la palat, al căror regiment se urca la 400 oameni, adăogat încă cu mai atâți pedestrași aleși, veniți, cum se zicea, de la porțile comitaturilor. În a doua linie, venea falanga sau corpul armiei de rezervă, formată de oamenii comitaturilor și nobilime. Capii era: Ion Iffiu, numit Junele, după vârstă-i, ce era frate vitreg prințului Andrei, Ștefan Toldi, George Ravazdi, Ștefan Bodoni, dintre senatori, Baltazar Corniș, asemenea senator și fiu al lui Gaspar Corniș, și mulți alții. Capul tuturor era Gaspar Corniș, dar fiindcă, ca general-en-chef, el comanda toată armia, Pancratie Sennyei comanda în locu-i această trupă. La spatele ei venea ca la 600 călăreți, a căror capi era Benedict Menzenti, Mihai Szemere, Wolfgang Petki și Ștefan Besenie. Astfel întocmindu-se armia, Andrei se apropie de capi și le ținu un cuvânt lung, plin de patimă, fără demnitate și cuviință, în care se vădește semeția și obrăznicia ce mai totdeauna a întrebuințat ungurul către român. El nu se mulțumește numai a imputa lui Mihai mustrările obicinuite atunci de unguri, adică că s-a arătat ingrat către unguri, care l-a ajutat a se face domn și l-a mântuit de Sinan, dar încă aruncă înjurături groase și nevrednice asupra lui și a nației române. „Mihai, zicea Andrei, e un șarpe pe care l-a hrănit în sânul său și al cărui venin umblă să-l otrăvească. Frații lui pasc și astăzi porcii și caprele în pădurile Țării Românești. El seamănă mai mult unui dobitoc fioros, decât unui om. El s-a unit cu tâlharii și cu țăranii, semenii lui din toate țările, spre pieirea noastră.“ „Nu vă temeți, adaogă el, de această nație proastă și defăimată, de veacuri dajnică Ungariei, nație de robi, pe care se cuvine a-i bate mai bine cu nuiele și bețe decât cu fierul.“^[149] Apoi, spre a aprinde și mai mult mânia ostașilor săi către Mihai și să le dovedească reaua lui credință, el puse de ceti tratatul de alianță ce acesta încheiase cu Ravazdi și Viteazul și îl întărise prin jurământul lui și al boierilor. Andrei uită numai a spune că el a fost cel dintâi care călcă și rupse acest tratat, prin comploturile sale împotriva lui Mihai și prin pacea ce încheiase cu turcii. Dup-aceea cardinalul se așeză la dreapta falangei sale, pe un loc ridicat, spre a priveghea la toate întâmplările războiului, și, pentru ca locul său să poată fi văzut de către ai săi, el puse înainte-i un steag mic pe care era țesut cu aur litera A. El purta platoșă ostășească și încăleca un cal negru și generos, ce îl avea în dar de la Sigismund Bathori; lângă dânsul sta Ștefan Csaki, din magnați, George Palatici și vro câțiva alți nobili dintre secui.^[150]

XXI

Întocmirea de bătaie și cuvântarea lui Mihai.

Mihai cătă la întocmirea oastei lui Andrei și după dânsa își întocmi pe a sa. El văzu că Andrei întărise mai bine cu oști aripa stângă, apoi centru, iar aripa dreaptă era cea mai slabă; deci el hotărî a-și concentra silințele și izbirea asupra acestei din urmă aripe a dușmanului, și a centrului, refuzând a înhăța bătaie între dreapta lui și stânga dușmanului. Pentru aceea el întări bine stânga sa, față cu dreapta lui Andrei, punând acolo pe Baba-Novac, vestit general pre acele vremi,^[151] cu catanele sale și haiducii;^[152] la dreapta era călărimea sârbească,^[153] o ceată de cazaci și alta de moldoveni.^[154] La centru era ungurii, având cap mai mare pe George Mako; iar capii cohortelor era Francisc Lugași, Dimitrie, numit cel Mare, George Horvath, Mihai Gyulai, Lupul Noak și alții, care comanda batalioane sau companii. În dosul lor era polonezii și o seamă de cazaci și numeroasă călărime românească. În sfârșit, venea Mihai cu falanga sa, o trupă de o mie secui împreună cu boierii și milițiile lor.^[155] Trei cruci mari întregi de aur era înaintea lui Mihai, și îndată după cruci venea eroica lui soție, doamna Stanca.^[156]

Pân-a nu se înhăța oștile la luptă, Mihai protestă, prin un erold ce trimise în tabăra lui Andrei, pentru sângele ce are să se verse; că împotriva voinței sale cardinalul îl silește a se bate. Apoi declară că el dă iertare tuturor celor ce vor voi a recunoaște pe împăratul de stăpân.^[157] El propuse încă de a se cruța viața celor ce vor voi a fugi dintr-o tabără într-alta, sau căci nădăjduia că un mare număr din soldații lui Andrei vor trece la dânsul, precum se și întâmplă, sau că voia a da ardelenilor un semn de bunăvoința lui către dânșii.^[158]

Mihai, trecând în fruntea oștilor, le vorbi puțin, cu cuvinte scurte și energice, astfel cum trebuia unor ostași doritori de a se bate.^[159] Purtând în dreapta și în stânga trupul, ochii și brațele sale, domnul, mai mult prin gesturi expresive decât prin cuvinte, îndemnă pe ai săi, zicându-le: „Aicea (și arăta tabăra sa), aicea este dreptatea, aicea pricina cea bună, tocmelile, legăturile și jurămintele de pace, împăratul și Dumnezeu. Grăbiți dar, căci cu biruința vă așteaptă o slavă mare și bogată pradă. Iar dușmanul (întorcându-și mâna către dânsul), ce are oare pe seamă-i, fără numai credință călcată în picioare și jurământul batjocorit, lipsa de orice bărbăție, vicleniile, cursele, sfaturile oțărâtoare cu turcii și nelegiuirea unor legături vinovate? Supt un cap chemat la cele sfinte, soldatul e pângărit; supt o purpură sfântă e un piept nevrednic și răzvrătit către cer. De la unii ca aceștia ce mai e de așteptat? fără numai aceea ce ei ne arată: inimi îndoite, tremurul trupului lor, blesteme femeiești și prin urmare fuga mai nainte de a se bate.“^[160]

Astfel scurt cuvântă Mihai, și grăind, chipu-i fulgerează, ochii-i scânteiază și focul inimei sale aprinde în inimile ostașilor săi un eroic entuziasm. Ei sunt siguri acum că vor birui.^[161] Domnul porunci îndată a se invoca în toată tabăra de trei ori sf. nume al lui Isus.^[162] O strigare mare se înălță deodată la ceriuri; semnul de bătaie se dete și trâmbițile începură a suna din ambele taberi.^[163]

XXII

Întâia parte a bătăliei. Românii sunt învingători.

Era zece ceasuri de dimineață (18/28 octomvrie) când începu bătălia prin o furioasă tunărire din ambele părți.^[164] Sunetele trâmbițelor, urletele tunurilor, înfiorătoarea șuierare a ghiulelelor ce se încrucișa în aer, clincăitul paloșelor, strigările luptătorilor, fumul prafului înzgomota aerul, întuneca ceriul, răspândea în toate părțile spaima morții și curma vieți fără număr.^[165] Tunurile lui Mihai-Vodă era așezate pe un loc mai bun decât al ungurilor și ar fi făcut mult rău acestora de ar fi avut tunari mai meșteri, căci ghiulelele, aruncate prea sus, trecea peste capetile ungurilor, lovea numai vârful lancelor și făcea mai multă spaimă decât vătămare.^[166]

D-abia să începuse bătaia, când un nobil român din oastea lui Andrei, anume Daniil Zalasdi, își lăsă postul ce i se încredințase și, dând pinteni calului, trecu în tabăra noastră. Talentele sale și favoarea prinților Bathoreștilor ridicase pe Zalasdi dintr-o treaptă de jos la aceea de nobil. El făcuse Bathoreștilor multe slujbe, care strălucise numele lui. Cinstea și slujbele făcute și primite l-ar fi îndatorat a rămânea credincios lui Andrei, dar glasul sângelui îl împinse, cu marea mirare și întristare a ungurilor, în tabăra lui Mihai. Spun că el făcu cunoscut lui Mihai poziția armiei vrăjmașe. Un an dup-aceea, vom vedea cum ungurii răsplătiră cu moarte cumplită lui Zalasdi pentru această faptă.^[167]

Cea dintâi izbire o făcu Baba-Novac cu recea-i vitejie, în capul călăreților săi, asupra lui Ștefan Lazăr, pe care îl avea în față; dar cu toate silințele ce puse, el fu respins înapoi de voinicii pedestrași ai acestuia. Îndată Mihai îi trimise în ajutor o trupă voinică de călăreți armați cu lance; era călăreții unguri și secui, comandați de George Mako. Aceștia, ajungând în mijlocul ostașilor lui Baba, uimiți de neizbânda lor, îl îmbărbătează din nou și împreună, împingând înainte caii lor, cad peste oștile lui Lazăr și ale lui Andrei; apoi, despărțindu-se în două trupuri, unul se lasă asupra pedestrașilor care siliseră pe Baba a da înapoi, îi măcelărește groaznic, călcând pe unii în picioarele cailor lor, lovind pe alții cu lăncile. Acolo pieri Ștefan Lazăr, ce comanda această aripă. El se jertfi din bunăvoie morții, azvârlindu-se în mijlocul măcelului soldaților săi și strigând: „Voi să mor, ca să nu mai slujesc un popă nemulțămitor; care mi-a răpit cinstea și vredniciile mele.“

Celălalt trup căzu peste oastea lui Moisi, ce era în față. Aci se făcu o mare ucidere, căci fiind punctul principal al bătăii, și o parte și alta se purta cu bărbăție și se vătămară greu. „Ungurul, zice Bethlen, era în luptă cu ungurul; unul se bătea spre a apăra patria, celălalt spre a o robi.“ În sfârșit, după ce se luptară câtva cu puteri dopotrivă, trimițând Mihai încă un ajutor la ai săi, Moise Secuiu fu împins înapoi de Mako și pierdu multă lume în retragerea sa. Un steag învestit cu semnele Bathoreștilor fu răpit de la oastea sa; stegarii Toma, numit Grecul, Ștefan Szeplaki și Tudor Colbaz fură omorâți.

Petre Huszar, din aripa stângă, văzând oastea lui Moise c-a dat înapoi și că bătălia este mai pierdută, grăbi a alerga într-ajutorul lui Moise cu voinica trupă de lăncieri ce comanda și, dând asupra sârbilor și ungurilor lui Mihai, osteniți de o lungă luptă, îi respinse înapoi. Văzând aceasta, Mihai, cu rămășița călărimii sale ungurească și românească, și cea mai mare parte din rezerva sa, aleargă însuși asupra lui Petre Huszar, dă ajutor ungurilor și sârbilor săi și, după o multă vărsare de sânge, respinge înapoi toate trupele lui Huszar, încremenite de atâta voinicie.^[168] Mihai însuși alerga ca un leu prin mijlocul vrăjmașilor, țiind în mână sabia sa mare, groaznică și amenințătoare, cu care dobora în dreapta și în stânga pe câți întâmpina.^[169] El nu se mulțumi însă a inima pe ai săi prin pilda ce le da, ci încă prin cuvinte îi îndemna, îi împingea, îi îmbărbăta spre a se folosi d-acest minut priincios, ca să spargă de tot armia dușmană.^[170]

XXIII

Ungurii se întorc la luptă și răzbesc oastea lui Mihai.

Ungurii acum pierduseră bătaia; armia lor în risipă fugea în toate părțile; rezerva numai singură mai ținea. Această trupă numeroasă și curajoasă, care încă nu dedese în bătaie, stătu în ajutor la celelalte oști, le opri din fuga lor și le sili a se întoarce spre armia împrotivnică. Andrei Barcsai, Moise Secuiu, Ștefan Tahi, Petre Huszar și ceilalți capi, temându-se că izbânda lui Mihai să nu se prelungească și spre a pune stavilă furioaselor sale izbiri, se îndeamnă și se îmbărbătează unii pe alții, își pun în orânduială batalioanele a căror orânduială era stricată și, cu energia desperării, cu o numeroasă călărime de lăncieri și cu toată pedestrimea gvardiei, furios se aruncă asupra lui Mihai, mândru și sigur acum de izbânda sa. Lupta reîncepe atunci cu mare înverșunare din amândouă părțile și ajunge îngrozitoare, desperată. Românii și ungurii se sfâșie unii pe alții ca niște tigri flămânzi, știind bine că prețul biruinței e frumoasa și mănoasa țară a Ardealului. Unii se luptă ca s-o ție, ceilalți ca să ia înapoi moștenirea părintească. Biruința multă vreme stătu nehotărâtă, pină când silințele desperate ale ungurilor și împrospătarea oștilor lor sparseră oastea ostenită a lui Mihai și o siliră a da dosul. Cea mai spăimântătoare nerânduială intră atunci în rândurile acelor ostași care câtva timp înainte era biruitori. Fuga lor fu atât de repede, încât cu mare greu Mihai izbuti a-i opri în loc. Călare pe un cal spumegător, plin de foc, acoperit de sudoare și de praf, el alerga într-o parte și într-alta, întrebuințând când îndemnările, când amenințările, când loviturile, spre a întoarce pe ostași la bătaie. El izbuti mai întâi, prin autoritatea persoanei sale, a opri steagurile; apoi, pe lângă dânsele, se nevoi a opri pe fugari, strigându-le: „Ce va să zică această mișelie? Ce va să zică această spaimântare neobicinuită care vă face să lăsați să vă scape din mâini o biruință câstigată? Voi vă trageți dintr-o luptă cu noroc începută; voi dați pas unui dușman îngrozit și pus în risipă a-și aduna puterile. Unde sunteți voi, vitejii mei soldați, care odinioară ați pustiit Bulgaria, care ați zdrobit armiile lui Caraiman și ale lui Ahmet, care ați îmbogățit Țara Românească de jafurile barbarilor? Pentru ce puterile voastre sunt acum topite, mâinile voastre slăbite și inimile voastre fără bărbăție? Și — aceea ce este rușinos de spus, nevrednic de făcut
— pentru ce mâinile voastre armate cheamă în ajutoru lor picioarele voastre nearmate? Astfel oare o să biruiți și să luați voi Ardealul? Astfel o să umpleți casele voastre de dobândă? Pentru ce dar nu vă opriți? Nu vreți oare mai bine a dobândi astăzi slava decât o vecinică necinste?“ Prin asemenea cuvinte îi apostrofă Mihai. Dar spaima era mai puternică decât rușinea. Ea biruia nu numai cuvintele, ci încă rănile și loviturile. În dosul taberei românilor era un deal năltișor, încunjurat cu șanțuri, lângă satul Heltau.^[171] D-abia în acel loc, numit tufișul Cisnădiei,^[172] Mihai izbuti a opri fuga ostașilor, a-i întocmi în orânduială și a-i întoarce cu fața către dușman.^[173]

XXIV

Mihai readuce pe ai săi la luptă și învinge cu totul pe unguri.

Ungurii făcuseră un pas mare spre biruință și ar fi putut izbuti a sparge cu totul și a răzleți oastea noastră spăimântată și pusă în goană și a împiedeca pe Mihai-Vodă a o întocmi din nou, dacă acei ce comanda rezerva ar fi dus-o în ajutorul lui Barcsai și Moise, care izbutiseră a înfrânge armia română; dar Corniș și Pancratie Sennyei ținură în nemișcare rezerva ce era supt comanda lor. În vremea aceea, Mihai își clăti oștile din nou asupra vrăjmașului. El porni înainte două cete de polonezi ce nu dedeseră încă luptă în acea zi, care năvăliră cu furie asupra oștilor lui Barcsai și Moise, ucigând și răsturnând tot înaintea lor. Moise și Barcsai sprijiniră câtva această furtunoasă izbire; dar văzând că nimeni nu le vine într-ajutor, că flancul lor descoperit e amenințat de Mihai, se trag cu grabă spre rezervă. Atunci o ceată de poloni, ce slujeau în armia lui Andrei, văzând fuga ungurilor și crezând că bătaia e pierdută de dânșii, trec lângă compatrioții lor, în armia noastră.^[174] În vreme ce se petreceau aceste, Gaspar Corniș, general-en-chef al dușmanului, vrând să facă o recunoaștere spre dreapta, ca să vază ce e de făcut în starea de atunci a luptei, fu fără veste ocolit de escadroanele moldovene ce slujeau în armia noastră, prins și adus înaintea lui Mihai, care, cunoscându-l de mult din soliile lui și respectând virtutea și vrednicia ce împodobea pe acest lăudat războinic, îl trată bine și îl puse în loc sigur, ca să nu i se întâmple nimic.^[175] „Au fost unii, zice Bethlen, vrăjmași ai cinstei și ai reputației lui, care au zis că Corniș de bună voie și într-adins s-a lăsat a fi prins și dus la Mihai, fiind de partida împăratului.“^[176] Analiștii străini stau însă în îndoială despre acesta.^[177] Prinsoarea fără veste a generalului-en-chef, dezertarea polonilor, spargerea oștilor lui Moise și a lui Barcsai încremeniră de spaimă pe Andrei și pe ostașii săi, încât ei nu mai îndrăzniră a ține lupta cu Mihai,^[178] în vreme ce acesta, reîmbărbătând pe ai săi, se aruncă puternic înainte, taie, turbură și pune în nerânduială cetele ungurești.^[179]

Era acum trei ceasuri după-amiază. Andrei, care de la 7 ceasuri dimineața stătuse în acel loc, văzând acum, după o bătaie de 5 ceasuri, armia sa în risipă, fără nădejde a mai îndrepta bătaia, gândi la sine spre a se mântui prin fugă, după povața unora; și, înainte de scăpătatul soarelui, el își părăsi postul^[180] și armata, luând fuga, însoțit fiind de o sută de călăreți,^[181] între care era frate-său Ioan Iffiu, Ion Gerendi, George Palatici, Ioan Beldi cu fiii săi Pavel și Clement, Toma Csomortany, Nicolae Mico și mulți alții.^[182] Oastea lui Andrei, părăsită astfel de prințul său și lipsită de generalul său robit, căută a mai ține până la sosirea nopții, ce nu era departe, ca să se poată trage în siguranță. Obosirea armiei noastre o ajută întru aceasta.

Noaptea acum sosise și bătaia tot mai ținea. Pancratie Sennyei, Moise Secuiu, Ștefan Toldi, Petre Huszar mai spirjină încă mai multe izbiri ale lui Grigorie Mako, când, pe la 8 ceasuri, Mihai, înțelegând de fuga lui Andrei și văzând că bătălia nu mai e nehotărâtă și că rămâne numai a o sfârși, împinge înainte câteva cete din oastea sa, zicându-le: „Feții mei, mai opintiți încă o dată; biruința e a noastră; vitejia voastră mi-o chezășuiește.“ Năvala acestor cete sparge cu totul rămășița ostașilor lui Andrei și le pune pe fugă. „Ei se trag în tăcere, zice Bethlen, cu pași grabnici și fără rânduială, părăsind românilor tabăra, biruința și patria.“^[183] Ai noștri se aruncară îndată în tabăra ungurească, unde găsiră și prădară mult aur, argint, haine, cai, corturi, multe steaguri și 45 tunuri.^[184] Ostașii noștri petrecură noaptea aceea prădând tabăra ungurească și sărbătorind biruința lor prin mese, cântece și chiote de veselie.^[185]

Armia lui Andrei lăsase pe câmpul bătăliei 2 027 morți și aproape la 1 000 răniți și prinși.^[186] Între acești din urmă, afară de generalul Corniș, căzuse și George Ravazdi, pe care secuii, urându-l de moarte pentru tirania cu care pedepsise revolta lor, îl omorâră a doua zi de bătălie. Asemenea păți de către români și socinianul Wolfgang Corniș. Toți ceilalți prinși cu mărinimie de Mihai fură liberați. Pierderea noastră a trebuit încă să fie însemnată, deși mai mică decât a ungurilor.^[187]

Dintre ai noștri încă rămaseră morți mai mult ostași de rând, în vreme ce din unguri pică mulți nobili, între care, afară de cei mai sus însemnați, fură Francisc Tholdalasi, Ioan Lascovius, Mihai Culpenius, ce purta steagul gvardiei, Ioan Berendei, Daniil Bako și alți.^[188]

„Multe muieri unguroaice, zice Stavrinos, rămaseră văduve în ziua aceea; turburatu-s-a soarele și ziua s-a întunecat; praful în aer se înălța și pământul tot s-a roșit de sângele vărsat… Să fi văzut acolo trupuri moarte și tineri viteji cum zăceau în țărână, goi, fără suflare.“ Leșurile ce stau mormane în câmpie fură adunate de locuitorii Sibiului și îngropate toate laolaltă. Astfel acei ce cu puțin înainte erau dușmani înverșunați, mijlocind natura, se lăsară fără împotrivire a fi împreunați într-același mormânt. Fiindcă groapa făcută nu putea cuprinde ațâția morți, grămădiră trupurile unul peste altul, punând între fiecare din ele o mână de iarbă, astfel încât se făcu o movilă mare, ce se întindea la un mil de oraș, și „care va fi, zice dureros Bethlen, pentru veacurile viitoare, un monument vecinic de pieirea Ardealului.“^[189]

Astfel fu bătălia de la Sibiu, una dintre cele mai vestite în analele gloriei române. Ea fu mult mai mare prin rezultatele ei, căci ne făcu îndată stăpâni ai Ardealului.

XXV

A doua zi Mihai trimite să prindă pe cardinalul fugit. Albenii se închină lui.

A doua zi, vineri 29 oct., la răsăritul soarelui, Mihai porni în deosebite direcții numeroase cete, spre a lua în goană pe dușman. El le porunci ca să fie cu mare îngrijire, ca nu cumva dușmanul să umble a se aduna undeva și a întinde vro cursă. Spre a studia bine starea lucrurilor, el trimise spioni în toate părțile, mai ales spre Alba-Iulia, poruncindu-le d-a-i raportui îndată.^[190] Într-adevăr, ieșise vorbă că spre Alba și Cluj prințul Andrei făcea pregătiri de război și că și rădicase un mare număr de soldați. Mihai însă află îndată că nicăieri nu se află oști care să îndrăznească a sta sau de față, sau pe ascuns împotriva lui, biruitor, și hotărî a-și duce armia drept spre Alba-Iulia, spre a stăpâni această capitală a Ardealului și, împreună cu dânsa, și toată țara.^[191]

Într-aceeași vreme, făcu deobște cunoscut prin proclamații și prin erolzi: că în orice parte se va arăta Andrei Bathori, să-l prinză și să i-l aducă la Alba, viu sau mort, făgăduind o bună răsplătire pentru o asemenea slujbă și declarând că va pedepsi strașnic pe aceia ce îi vor da lăcaș sau îl vor scăpa.^[192] El porunci încă a se închide toate trecerile și porni 1200 oameni din oaste de împănară toate drumurile, căutând pe Andrei.^[193]

La Alba-Iulia, Ștefan Bathori și Ladislau Gyulasi, pe care Andrei îi însărcinase cu administrația țării, cum aflară de bătălia nefericită pentru dânșii de la Sibiu, luară ce avea mai scump și, cu o mică suită, fugiră, Gyulasi la Cseh,^[194] Ștefan Bathori mai întâi la Cluj, apoi la cetatea Hosta, pe hotarul Poloniei. Acolo așteptă câtva, dar pierzând nădejdea d-a căpăta ajutoare de la poloni, el se duse la Somlyo, loc de unde se trage casa Bathoreștilor.^[195]

Cum se văzură slobozi prin fuga lui Ștefan Bathori, albanii se grăbiră a porni înaintea lui Mihai trei deputați, oameni înțelepți și elocvenți, anume Martin Turi, Ștefan, ce-i zicea Sartorius, și George Nagilabu. Aceștia găsiră pe Mihai tăbărât nu departe de Sibiu și infățișându-i niște cupe de aur și alte daruri scumpe, îl rugară „ca să fie mai mult cu îndurare decât cu asprime, d-a nu pustii un oraș biruit, care se predă fără împotrivire, și d-a nu da în jaf o capitală unde el are să locuiască; că ei stau gata, pentru protecția ce le va da, a se jertfi, ei și tot ce au, pentru dânsul.“ L-aceasta răspunse Mihai „că el n-a întreprins acest război spre a strica acea țară și că iubește mult mai bine a o vedea semănată și plină de avuturi și bucate decât de a o pustii și ruina cu cruzime; că el a vrut numai să aducă pe locuitori la credința către împăratul, ce ei îi jurase și apoi și-au călcat jurământul nesocotind legile dumnezeiești și omenești; că gândul lui, cuprinzând țara, n-a fost altul fără numai d-a înfrânge pe rebeli, a da pacea și liniștea popoarelor; pentru aceea, el nu va face nici o sminteală nici locuitorilor Albei, nici la toți cei ce vor recunoaște autoritatea sa, ba încă el îi va însoți cu toată bunătatea sa câtă vreme îi vor fi credincioși.“^[196]

XXVI

Intrarea triumfală a lui Mihai în Alba-Iulia ca domn al Ardealului.

Într-aceea, Mihai-Vodă, ridicându-și tabăra de la Sibiu, înaintă cu încetul spre Alba-Iulia.^[197] Prin toate orașele pe unde trecu în cale, locuitorii alerga înainte-i cu daruri, slobozind puști în semn de veselie și primindu-l cu mare dragoste și entuziasm.^[198] Apropiindu-se de Alba, locuitorii orașului și ai județului îl întâmpinară cale de o leugă înainte cu multă cinste și daruri.^[199] În capul lor era episcopul catolic Dimitrie Naprasdi, încunjurat de tot clerul său. El felicită în numele poporului pe domn de sosirea sa, urându-i tot felul de fericiri, o domnie vecinică asupra țării Ardealului, ce el dobândise cu sabia, o viață îndelungată și izbânzi multe, care să se adaoge unile peste altele.

În aceeași zi, luni 1 noiemvrie (s. n.), Mihai-Vodă intră cu mare pompă în capitala Ardealului. Dorința ce adesea avea d-a face întipărire popoarelor printr-o strălucită priveliște, adăogându-se la vesela îmbătare a unei izbânzi de atâta vreme dorită, făcu pe Mihai de puse în această intrare triumfală o podoabă neauzită în părțile noastre. Întrarea s-a făcut prin poarta Sf. George. De la această poartă până la palatul domnesc, sta înșirați ostașii de ambe părțile uliței în mai multe rânduri, în dosul cărora se grămădise mii de mii de popor. Înainte venea episcopul și clerul său, isnafurile (corporațiile) orașului, apoi o bandă de muzică ce se compunea de opt trâmbițe, care cu multă armonie modula sonurile lor, de atâtea tobe de oțel pre obiceiul turcesc, de un bun număr de flaute și flașnete. În urma acestei orchestre, venea Mihai, călare pe un măreț cal alb. Opt paji învestiți cu mare eleganță încunjura calul domnului. Înaintea lui opt seizi duceau de frâu opt cai acoperiți cu șele prețioase, lucrate cu aur și argint, și împodobiți cu pene mari.

Mihai purta pe cap un calpac unguresc împodobit cu o egretă neagră de pene de erodiu legate cu o copcă de aur; o manta lungă albă de mătase țesută cu fir, având pe de lături țesuți vulturi de fir; tunică albă de aceeași materie, lungi ciorapi de mătase albi, garnisiți cu pietre scumpe și botine de saftian galben; de brâu atârna o pală de Taban împodobită cu aur și rubine.

O ceată de zece lăutari țigani urma îndată după domn, cântând imnuri naționale. Apoi venea o mulțime de boieri și ofițeri străluciți, toți călări, și o numeroasă trupă de soldați. Lângă domn se ducea steagurile lui Andrei Bathori luate în bătălie. Ele era desfăcute și plecate spre pământ, spre semn că Ardealul e supus.

Astfel, în mijlocul concertului trâmbițelor, tobelor și altor instrumente, la sunetul clopotelor și vuietul tunurilor, la care se unea strigările de bucurie ale poporului, intră Mihai în capitala Ardealului și trase la palatul domnesc. În cale, pân-a nu ajunge l-acest palat, Mihai spun că se îndreptă către un nobil ungur, Ștefan Bodoni, ce căzuse prins în bătaia de la Sibiu, și îl întrebă unde-ar fi mai bine să tragă. „Fără îndoială, zise Bodoni, în palatul prințului Andrei.“ La care vorbe Mihai răspunse: „Ce, nu sunt încă biruitor?“^[200] Toată ostășimea se împărți în liniște și cu orânduială prin birturi și case publice, fără a face nici o pagubă sau vătămare locuitorilor. Nimeni n-ar fi îndrăznit a face vrun rau, știind pe strașnicul domn acolea.^[201]

Pilda albanilor fu urmată de locuitorii tuturor orașelor țării, care se grăbiră a trimite deputați la Mihai, spre a-i aduce supunerea și credința lor și a cere mila și ocrotirea lui.^[202] Cetatea Clujului, la cea dintâi somație ce i se făcu, se închină în 4 noiembrie și primi în garnizoană 1 000 soldați supt comanda banului Mihalcea. Mihai porni 3 000 soldați spre a aduce la supunere toată țara de jos^[203] și într-aceeași vreme scoase un decret deosebit, prin care făgăduia mila și iertarea sa la toți deopotrivă, de orice treaptă ar fi, carii vor depune armele și vor asculta de dânsul și de slujbașii săi. El obști acest decret în toate părțile prin obicinuiții curieri.^[204] Astfel, toată țara Ardealului, până la Solnocul din acest ținut, era acum supusă lui Mihai, deosebit numai de cetățile Husta și Uioara.^[205] Mihai începu a purta titlul următor: „Mihai, voievodul Țării Romănești, al sfințitei maiestăți cezaro-crăiești consilier și locoțiitor asupra Ardealului, și a oastei maiestăței dincoace de Ardeal și de părțile lui supuse căpitan etc.“^[206][207]

XXVII

Fuga lui Andrei Bathori spre Polonia.

Oare ce s-o fi făcut nenorocitul Andrei Bathori? Din ziua în care, cu desperarea în inimă, el fugi din câmpul bătăii de la Sibiu, i s-a pierdut urma. Nimeni nu putea spune unde se află. Rămas-a încă în țară, oprit de vreo nădejde, sau că, pierzând tronul, își părăsi și patria, silind nu mai a-și mântui viața? Îzbutit-a încă într-aceasta? Început-a oare în țară streină tristul și descoloratul trai al pribegiei, acea suferință crudă care usucă pe om fără a-l omorî? Astfel se întreba toți în Ardeal, biruitori și biruiți. Vai! În vreme ce trufașul său biruitor intra cu o pompă măreață în capitala sa, sărmanul Andrei, în colțul împotrivitor al țării, răsplătea printr-o moarte cruntă nenorocirea de a domni.

El se trăsese, cum am văzut, din câmpul bătăii, însoțit d-o sută inși călări, trecu pe lângă Sibiu și luă direcția Sighișoarei (Seghesvar), vrând să se îndrepteze prin Moldova în Polonia, unde să aștepte vro ocazie priincioasă spre a-și dobândi tronul pierdut. El ajunse într-o fugă la Oltzina. Acolo calul său căzu în noroi și el trebui să-l lase, împreună cu multă avuție ce era pe dânsul, ca să scape cât mai iute în cetatea Odorhei,^[208] în secuime, unde soții săi îl povățuiră a merge; aci el cercetă pe unde e mai bine a trece în Moldova.^[209] El dete aci porunci spre a ține în datoria supunerii pe secui, de nu s-a revoltat încă, făgăduindu-le uitarea revoltei lor și că le va da vechea libertate. Dar toate era zadarnice. Poporul secui îl ura de moarte;^[210] nobilii secui, numai, care fusese la bătaie și aceia ce îi găsi pe la casele lor primiră bucuros a-l însoți și a ocroti fuga sa. El se temea a rămânea în țară de Mihai, iar mai cu seamă de ura înverșunată ce avea asupră-le compatrioții lor; ruinați prin libertatea ce Mihai-Vodă dedese țăranilor secui, ei dorea încai să-și poată scăpa viața fugind în țară streină.

Pregătirile ce nobilimea trebui să facă pentru fuga sa sili pe prințul Andrei a aștepta pe loc trei zile, și această zăbavă fu pieirea capului său. Văzând el această întârziere și gândind că mulțimea soților săi să nu vădească mai mult dușmanului fuga sa, el hotărî a se despărți de dânșii. El lăsă în cetățuia Odorhei pe George Palatici, apoi, alegând un număr oarecare din nobili spre a-l însoți, dete drumul celorlalți, mulțumindu-le de credința ce i-a arătat și povățuindu-i să meargă a se închina biruitorului Mihai, de la care crede că vor primi iertare, și ales acea parte în care preoții și sacrul cor cântau: Lăudați și preamăriți pre toți ostașii în genere, iară mai presus de toți pre M i h a i , ducele oastei învingătoare, care sfărâmă Bosforul prin puterea și virtuțile sale“ să aștepte în liniște vremea care Dumnezeu, ce ține în mâna sa ursitele împărățiilor, va însemna pentru mântuirea Ardealului din puterea acestor biruitori străini.^[211] De acolo Andrei, lăsându-și bogatele sale vestminte de purpură spre a pune haine țărănești,^[212] se îndreptă spre Moldova, depărtându-se mult de drumul cel mare, luând potecile și făcând ocoluri, spre a-și ascunde și mai bine fuga. După câtăva cale, ajunse într-o vale unde găsi un izvor cu apa dulce și îmbelșugată; vederea locului plăcându-i cu deosebire, el se opri acolo, apoi, deschizând sacul unuia din soldații săi, luă puțin vin și pâine, spre a potoli oarecum foamea și setea sa și a stâmpăra amarul inimei sale. Făcând acest mic ospăț, el se adresă către acei ce-l încunjura și le zise: „Precum mântuitorul Hristos, înainte d-a se da jertfă morții, făcu cina cea din urmă cu ucenicii săi și fu vândut de Iuda, unul dintr-înșii, care îi întinsese cursa, asemenea și eu, căzut în nenorocire prin trădători, poate fac astăzi cea din urmă cină cu voi, pe care o consfințesc morții mele.“ Această presimțire a morții ce îl aștepta și pe care o întâmpină în ziua următoare mișcă foarte inima sa ca și a tuturor celor ce îl ascultă. Plecând din acest loc, ei ajunseră a doua zi în vederea munților celor mari ce țin până la hotarele Moldovei, în capătul ținutului orașului secuiesc numit Csik, și sosesc la un loc pe care locuiturii îl numesc Sf. Thomas, după o biserică ce îi e consfințită. Acolo, în a șasea zi după nenorocita bătălie, se opri Andrei, gândind că în aceste locuri va fi mai în siguranță împotriva curselor secuilor. Aceste locuri, ca toate cele ce încunjur Ardealul, sunt aspre, muntoase, păduroase.^[213]

XXVIII

Țăranii săcui se scoală spre a-l prinde și dau bătaie suitei sale la San-Thoma.

Era între secui un nobil din neamu lor, anume Blasie Ördög, care, prin facerile de bine ale cardinalului, ajunsese din stare săracă la o avuție însemnată. El nu vrusese să meargă la bătaie, luând de pricinuire starea cea rea a sănătății sale; dar îndată ce auzi despre învingerea și fuga lui Andrei, el puse să tragă clopotele, spre a aduna, după cum este obiceiu la țară, rudele sale, clăcașii și compatrioții săi și începu a-i ațâța spre a lua vrăjmășește în goană pe Andrei. El zicea cu o mare furie, la o nație acum destul de înfuriată, „ca ei trebuie să arestuiască pe Andrei, uneltitorul atâtor rele, ca să merite binevoința lui Mihai; că numele Bathori vecinic a hrănit nenorocirile publice și private și că este bine a-l stârpi din țară; că trebuie a ucide p-acest popă nevrednic în pace și în război, ca să nu mai rămâie nimeni din această afurisită familie, spre a chinui țara prin tirania sa.“ Nici că făcea trebuință de multe îndemnări, secuii fiind insuflați de o ură omorâtoare asupra numelui Bathoreștilor, căci mai întâi Ștefan Bathori și Sigismund Bathori în anii trecuți le răpise nu numai orice libertate, ci însă îi pedepsise foarte aspru pentru revolta lor și apoi îi supusese nobilimii ca niște robi vânduți. Ei căuta toate mijloacele spre a scăpa de această robire; pentru aceea ei mutase asupra lui Andrei toată ura ce hrănise către cei mai dinainte Bathorești și își făgăduia prin moartea sa d-a-și redobândi libertatea și a se mântui de o robire ocărâtoare. Pentru aceea ei vroiră mai bine să piarză pe prințul Andrei și nobilimea secuie, decât să piară ei înșiși și să fie vecinic robi. Ei alergară toți din toate părțile, bătrâni și juni, care cu arme, care fără arme, unii împinși de furie și de îndrăzneală, alții de nădejdea jafului, închipuindu-și că Andrei cu nobilii ce-l însoțeau trebuie să aibă multe avuții cu dânșii. Întru aceasta nădejdea lor nu era cu totul înșelată. Prințul Andrei și suita sa aflaseră că sunt goniți de o ceată de secui, dar nu o credea îndestul de mare spre a-i putea vătăma. Cu toate acestea, Andrei, nevrând a fi întârziată suita sa de bagajele cele multe, vrea să le părăsească, dintr-altă parte, strâmtorile mocirloase nu-i lăsa a se prea grăbi.

Numeroasa ceată a secuilor izbi pe fugari în poalele muntelui Sf. Thomas. Când se apropie prințul Andrei cu soții săi d-acest loc, pe aproape de scăpătatu soarelui, dete peste niște strâmtori, șanțuri, găsiră drumul acoperit de copaci și vro sută de secui stând în loc și așteptându-i. Ei întărise așa de bine acea strâmtoare, încât era siguri că nimeni nu va putea răzbi printr-însa. La stânga acelui loc era un munte foarte înalt, ale cărui povârnișuri era pline de păduri și de mărăcini. Când suita lui Andrei apucă de intră în acele strâmtori, cătând mai mult la fugă decât la bătaie, secuii o izbiră cu strigări mari deodată în față și în dos. Fugarii se opresc atunci bărbătește și se întocmesc spre bătaie. Secuii, văzând micul număr al protivnicilor lor, năvălesc cu mai mare foc asupră-le, descarcă în ei puștile ce aveau, apoi încep a zvârli într-înșii cu săgeți, suliți, durde și lănci; alții, ca dușmanul să nu-i poată lovi, fiind el călare și ei pe jos, răstoarnă caii, târând plopi pe pământ, dezrădăcinând alți copaci și silindu-se în tot chipul spre a face lupta deopotrivă. Nu cu mai puțină înfocare nobilimea își apără viața și pe prințul său și respinge cât poate izbirile țăranilor; mulți căzură din ambele părți, dar mult mai mulți din partea lui Andrei. Într-adevăr, căzând fără veste în cursă, încurcați de bagajele lor, ei nu putea a se sluji cu folos de caii lor și nu le venea lesne a-și întrebuința armele împotriva dușmanului. Deosebit de aceasta, ei era foarte puțini și secuii mai mult de opt sute. Pentru aceea, Andrei și nobilii, răzbiți de mulțime, încep a se trage înapoi răzlețiți; unii, pierzându-și caii, se aruncă pe jos, printre stejari și crânguri și fug încotro pot. Țăranii secui, mai ageri la picior și cunoscând locurile, se urcă mai cu înlesnire prin strâmtorile și asprimile munților, caută, găsesc și ucid pe nobilii ce nu cunoșteau căile și sângerează până în departe toate acele locuri de uciderile lor.^[214]

XXIX

Săcuii prind și ucid pe cardinalul.

Prințul Andrei, rugat fiind de ai săi ca să fugă, să scape până când ei mai ținea frunte dușmanului, se și trăsese cu un mic număr, lăsând drumul mare și luând-o prin cotiturile muntelui. După ce a făcut ca vro două mii de pași, el fu silit, din pricina prăpăstiilor ș-a greutăților drumului, a-și lăsa călăria, cu atât mai mult că ea nu mai putea umbla, fiind cu totul obosită. Deci el începu pe jos a se urca pe munte, ajunge cum poate în locuri anevoie de apropiat și își îndreptează fuga spre părți nelocuite. Lepadând tot ce ar fi putut întârzia fuga sa, cu patru soți ce din întâmplare găsise, el pătrunse până în adâncul munților. Prin acești munți, Ștefan, numit Negrul, era foarte trebuincios prințului, cunoscând bine căile, dar fiindcă sângele ce curgea din rana ce primise îi luă puterea și simțirile, Andrei și soții săi, temându-se că dușmanii ce îi gonea să nu-l găsească și să-i răpească puțina viață ce-i rămăsese, îl culcară mai mort într-un loc umbrit și-l acoperiră cu frunze uscate. Vindecându-se dup-aceea și prin multe primejdii întorcându-se la casa sa, el povesti această barbară măcelărie.

După acest fel de îngropare a lui Negru, Andrei mai înaintă câtva, doborât de sete, de căldură și de drum; în sfârșit, făcându-se din ce în ce mai mult noapte, el și singuru soț ce-i mai rămăsese, un nobil credincios, anume Nicolae Mico, zăriră lucind în depărtare un foc. Ei se îndreptară spre acest loc numit Nascalat, care se străluci de atunci prin crunta dramă al căria fu teatru. Sosind lângă acest foc care ardea în coliba unui păstor, Andrei, obosit de osteneala drumului, nu mai putea face un pas și, murind de sete, ceru de la țăranul ce găsi într-acel bordei să-i dea de baut. Țăranul, neavând altceva, îi dete puțin zer. Prințul Andrei luă cupa și mai întâi o întinse lui Nicolae Micu ca să guste, zicându-i: „Să bem aceste amărâciuni cu care viclenii și trădătorii ne-au adăpat îndestul“.^[215] El înghiți puțin, apoi trimise îndată pe țăran să-i caute puțină apă, dându-i un galben de aur unguresc, numai să vie mai curând.^[216] Ieșind atunci din colibă, Andrei se duse de se întinse pe iarbă supt un copaci vecin, își rezemă capul de un trunchi pe jumătate putred și însărcină pe Micul să stea de pază, în vreme ce el se va odihni puțin, ca să poată apoi a-și urma drumul, făgăduind că va sta și el la rândul său de strajă până când Micul va odihni.^[217] Zăcând astfel pe pământul gol, Andrei luă breviarul în mână, se puse a ceti la lumina lunii ceasurile canonice și îndată, osteneala biruindu-l, somnul pe nesimțite îl cuprinse.^[218]

În vremea aceasta, trupa secuilor, urmând deosebitele cotituri și locuri grele pe unde Micul și Andrei fugiseră, sosesc cu o iuțime minunată și cad asupra țăranului, strigând: „Ce procleți de nobili ai primit în gazdă? De nu ni-i vei da îndată, te vom ucide, după ce te vom face mai întâi a suferi mii de chinuri, călăule.“ Spăimântat foarte și neștiind ce vrea ei să facă, țăranul le spuse: „ca doi inși intrase la dânsul, șezuse puțin ș-apoi ieșise; că el nu știe deloc cine era ei și că gândește că sunt ascunși p-acolo aproape.“ Micu, auzind zgomotul acelor ce sosea și întrebările ce făcea țăranului, se duse spăimântat de sculă pe prințul Andrei și îi vesti că dușmanii i-au călcat, rugându-l să caute a scăpa cum va putea. Dar luna, ca cum s-ar fi temut a lumina fărădelegea, se ascunsese supt negrii nori, și în acel întunerec, Andrei, care nu cunoștea locurile, n-avea chip de scăpare.^[219] El trimise pe Micu înaintea vrăjmașilor, spre a căuta a-i îmblânzi prin vorbe și făgăduieli.^[220] Dar gloata secuilor, furioasă, în loc d-a asculta rugăciunile lui Micu, întorc către dânsul armele lor; după ce se ocroti un minut cu sabia sa, Micu, plin de răni, fu prins viu. Se povestește că, doritor d-a scăpa mai curând de viață și simțind pe gâtu-i tăișul ruginit al paloșului unui țăran, el îi întinse sabia sa, care era mai ascuțită, zicându-i: „Slujește-te cu aceasta, prietene, și nu mă mai sfâșia rănindu-mă cu arma ta fără tăiș.“ Și zicând aceste, el îi întinse gâtleju, ca să nu se zică că un viteaz a avut, ca un om fără inimă, capul tăiat pe dinapoi.

În vreme ce Micu era astfel prins și ucis, Blasie Ördög, de care am pomenit mai sus, împreună cu alți trei soți, izbește pe Andrei. Împins mai mult de nevoie decât de vitejie, Andrei trage sabia cea lată ce purta la coastă și începu a se apăra cu o mână slabă,^[221] silind să nu moară fără răzbunare.^[222] El izbutise a răni pe unii din vrăjmași, când Blasie, mai îndemânatic în luptă, îi dete o lovitură de secure în frunte, făcându-i o rană mare d-asupra ochiului stâng,^[223] de unde începu sângele pârâu a curge de-i acoperi vederea.^[224] În această stare, nenorocitul Andrei încercă să fugă, dar, urmat de aproape de ucigași, el primi cu o asemenea armă o altă rană în partea din dos a capului, d-asupra grumazului,^[225] și, pierzând simțirile, căzu la pământ, bătându-se în sângele său.^[226] N-apucase încă să-și dea sufletu, când ucigașii, urându-li-se de vremea ce pierdeau ca să-i smulgă un inel frumos de diamant, ce purta în degetul cel mic, îi tăiară degetul ca să poată lua inelul;^[227] apoi, apropiindu-se de dânsul, Blasie Ördög îi tăie capul,^[228] pe care, punându-l într-o suliță,^[229] îl luă cu dânsul, iar trupul îl lăsară în acel loc, despuiat de orice veșmânt și în prada fiarelor sălbatice.^[230] Această tragedie se petrecu lângă satul Szent Domokos (Sf. Dominic). Astăzi încă, într-acel loc, țăranii îți arăt locul unde fu omorât sărmanul Andrei și credinciosul său Mico.^[231]

XXX

Prevestiri ce avusese Andrei Bathori despre sfârșitul său.

Astfel fu sfârșitui lui Andrei Bathori, prinț, cardinal și episcop de Varmia în Prusia. El era de vârsta de 28 de ani^[232] numai; nalt la stat, barba și părul capului galben, pe care, după ritul religiei, el avea obicei a le purta rase. Era d-un caracter dulce și blând și mai bun pentru biserică decât pentru război. Din copilăria lui avusese plecare către călugărie. Din nenorocire, calitățile lui private chiar făcu dintr-însul un rău stăpânitor; ambiția de a domni îl pierdu; el cumpără printr-o crudă moarte o domnire de opt luni asupra Ardealului și fu numai o jalnică pildă a ticăloșiei ursitelor omenești.^[233]

După arătarea unor analiști, nenorocirea în care pică Andrei și ungurii din Ardeal fură prevestite prin niște semne cerești. În luna lui iunie se ridică deodată despre apus o furtună grozavă, care îngrozi pe toți și pricinui multă stricăciune într-o parte mare a Ardealului. De dimineață norii se rostogolea unii asupra altora. Cerul întreg se întunecase; tunetul urla neîncetat; trăsnetul ce cădea, fulgerile ce strălucea prin întuneric, o ploaie deasă și repede și mai ales o vijelie grozavă spăimântase pe toți. Parte din acoperișurile caselor din Alba-Iulia fură ardicate, înâlțimele zidurilor doborâte, precum și grajdurile din curtea prințului, care era foarte puternic zidite; păstorii pe drumuri fură răsturnați sau târâți cu iuțeală încotro nu vroia; mulți cai ce păștea pe la câmp fură azvârliți în Mureș, unde se înecară; o mulțime de stejari mari și pomi roditori fură smulși din rădăcină. Această furtună ținu ceva mai puțin d-un ceas și fu privită de toți ca prevestirea nenorocirilor ce sosiră cu câteva luni în urmă. Într-aceeași vreme globuri de foc se arătară în deosibite locuri, raspândind groază. O mulțime de lupi se pogorâră cete-cete din munții numiți Meszes și se răspândiră în șesurile Ardealului și prin sate, asemenea și multe alte fiare sălbatice. Cinci zile inaintea bătăliei de la Sibu, toată noaptea se văzu flăcări pe cer, astfel încât armata lui Andrei merse la drum luminată d-această minunată flacără. Când Andrei tăbărî la orașul Szeredahely din pământ sășesc, el văzu trecând pe dinainte-i un arap negru, purtând în mână o coasă grozavă. El întrebă cine are o slugă cu un chip așa de neplăcut și toți magnații, după ce cercetară și căutară, îi răspunseră că un asemenea om nu se află în armie. Cu puține zile până a nu se întâlni Andrei cu Mihai-Vodă, el visă că picase în niște turme de țapi furioși și că d-abia scăpă, când niște porci îi sfâșiară mantela și coiful. Încredințat că acest vis este un semn rău, el îl povesti îndată la Alba-Iulia lui Ștefan Bathori și la alți. În vreme ce Andrei se scobora pe scara palatului său din AlbaIulia, ca să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș, unul din pintenii săi de aur se sfărâmă, și când ieșea pe poartă își sfărâmă asemenea și încheitoarea mantelii sale. În sfârșit, duhul de superstiție și de misticism al ungurilor merse până a crede că și schimbarea portului ce el făcuse de vro câțiva ani fuse un semn rău, care arăta că el trebuie să sufere într-o zi jugul unei nații streine.^[234]

XXXI

Săcuii aduc capul cardinalului la Mihai. Înmormântarea cu pompă ce Mihai face cardinalului în Alba-Iulia.

După uciderea lui Andrei, secuii se apucară a căuta prin păduri și prin strâmtori pe nobilii care umbla rătăcind prin întuneric. După ce îi ucise mai pe toți, se întoarse în locul luptei spre a culege jaful. Dar cu cât pusese mai multă grabă spre a câștiga această pradă, cu atâta pierdură din vreme spre a o împărți, certându-se, înjurându-se între dânșii, încât p-aci era să se înhațe la bătaie cu armele. Fură omorâți atunci, parte cu Andrei, parte în fuga lor, Ioan Beldi cu junele său fiu Pavel, Nicolae Mico, frații Tomas și Emeric Besz, Francisc Romany, comis a lui Andrei, căruia scăpă viața în luptă omorând un secui ce-l amenința cu moartea, Emeric Lazăr, Francisc, numit cel Mare, Mihai Caraczoni, meșter căpitan d-artilerie, și mulți alți, vestiți prin meritul și avuțiile lor. Secuii îi ucidea fără milă, încredințați că nimic nu putea fi mai folositor republicii secuiești decât moartea a tuturor acestor oameni care îi ținuse într-o robie aspră, ca pe niște robi cumpărați cu bani. Ei credea că numai acest mijloc au spre a-și redobândi starea lor cea dintâi și a-și asigura libertatea pe care o dorea cu înfocare.“^[235] Numai un singur nobil, Csomortany, bărbat vestit în războaie, scăpă în Moldova. Acesta este același care, după cum s-a văzut înapoi, fusese trimis sol de Andrei la Mihai-Vodă și care, cu toate că credința lui era bănuită lui Andrei, îl însoți în fuga sa. Dovadă puternică câtă ușurință pun oamenii în bănuielile lor!^[236]

Fu atunci o dispută între secui, din care unii voia să păstreze în viață vro câțiva din nobilii prinși, iar alții cerea ca să se omoare îndată „acești oameni nesuferiți și vrednici de ură“; se învioră apoi a amâna pentru câtăva vreme moartea unora dintr-înșii. Aceștia era Ioan Iffiu, fratele lui Andrei, Ștefan Kabosi, Gaspar Palosi, Nicolae Bartacuti, Francisc Gereb și Wolfgang Lazar. Secuii le leagă mâinile la spate și tot înjurându-i mereu îi pornesc ca să-i ducă spre Alba-Iulia, la Mihai-Vodă.^[237] Înaintea lor, Blasie Ördög ducea, înfipt într-o suliță, sângeratul cap al lui Andrei Bathori^[238] învălit într-o pânză.^[239] Până a nu ajunge însă la Alba-Iulia, secuii în cale uciseră pe prinșii lor; trupurile lor le aruncară într-un șanț lângă Alba, iar capetele lor sângerate și vinete le azvârliră neîngropate în oraș. Blasie Ördög păstră numai pe Ioan Iffiu, pe un fiu al lui Nicolae Micu, anume Mihai, în vârstă numai de 12 ani, și capul lui Andrei, pe care îl înfățișă lui Mihai-Vodă în 11 ale lui noiemv.^[240]

Puseseră capul pe o masă și Mihai cătă puțin la dânsul în tăcere, până când, văzând pe doamna Stanca ce era lângă dânsul, înecându-se în lacrimi, o întrebă pentru ce plânge? — „Pentru că, răspunse această miloasă și simțitoare femeie, aceea, ce i s-a întâmplat lui se poate întâmpla și ție sau acestuia“, arătând pe fiu-său Pătrașcu. Această vorbă pătrunse inima oțelită a asprului domn și-i aduse aminte nestatornicia lucrurilor omenești. Cuprins de milă, el plecă capul cu întristare, lacrimile deodată îmbrobodiră fulgerarea ochilor lui și din inimă strigă: „O, săracul popă! săracul popă!“ Astfel plânse marele Cesar când văzu înainte-i capul dușmanului său Pompei.^[241]

După aceasta, Mihai trimise acest cap, pus supt un disc, lui Malaspina. Acesta puse un zugrav de scoase un portret după dânsul, pe care îl trimise împăratului.^[242] Mihai trimise pe Ioan Iffiu în închisoare, la cetatea Deva și, după povața ce îi dete logofătul Teodosie, porni oameni să caute trupul lui Andrei, pe care îl găsiră gol, dar nevătămat de păsări și dobitoace, nelipsind de la dânsul decât degetul cel mic, care fusese tăiat de ucigători, după cum am spus. Trupul mortului fu pus într-un car și, ca să nu fie într-o asemenea stare expus privirilor, când băgară carul în oraș îl acoperiră cu foi de copaci verzi. Astfel îl adusera în Alba-Iulia, nouă zile după moartea sa. Îndată, cu mare îngrijire, din porunca lui Mihai, trupul fu învestit cu haine mărețe, întins pe o piatră de marmură și acoperit cu o manta de purpură. Apoi îl dusera în templu cel mic, ca să stea până la ziua înmormântării. Câteva zile după aceea, după ce se adună acolo și deputații țării, convocați pentru deschiderea dietei, Mihai trimise de aduse și trupui lui Balthazar Bathori, pe care prințul Sigismund pusese de-l îngropase fără nici o cinste în cetățuia de la Szamosujvar, și apoi se făcu înmormântarea lui Andrei cu o pompă de tot crăiască.^[243] Cosciugul era purtat de doi juni nobili^[244] și încunjurat de toți boierii români. Armăsarul lui, frumos împodobit cu toate armele sale, urma după coșciug.^[245] Apoi venea Mihai însuși cu fața întristată, cu o mulțime de nobili, ofițeri și popor.^[246] Înainte și înapoi pășeau cu toată cuviința oștile înarmate și în bună rânduială. Apoi preoții, cântareții și faclele nu mai avea număr.^[247] Astfel duseră trupul lui Andrei în biserica cea mare și îl puseră în acel monument ce el, în viață fiind, zidise pentru frate-său Balthazar. Acolo trupul ambilor frați fură împreunate.^[248] În același templu zăcea de mai multă vreme îngropați doi alți călugări, bărbați mari și puternici, care pieriră cu aeeași moarte ca Andrei: cardinalul George Martinuție, ucis din porunca împăratului Ferdinand, moșul lui Rodolf II, și episcopul Oradiei, ucis de Griti.^[249] Blasie Ördög, ucigașul lui Andrei, în loc de răsplata ce aștepta de la Mihai, fu osândit a i se tăia capul pentru fărădelegea ce făcuse.^[250] Toată prada ce secuii luaseră de la Andrei și soții lui, în aur și argint, din porunca lui Mihai fu vărsată în vistieria țării.^[251]

XXXII

Răscoala săcuilor și românilor din Ardeal în contra nobililor unguri.

Mila, îndurarea și generozitatea ce arătă Mihiai-Vodă către cainicul său dușman mări favorul popoarelor pentru dânsul, trase inimile nobilimei Ardealului și lauda tuturor națiilor streine. Nobilii Ardealului simțiră mai ales atunci că, urâți fiind de moarte de popoare, singura lor scăpare e Mihai acum. Ei gândiră că, de au pierdut cârmuirea țării și au căzut supt un stăpânitor de alt sânge, încai să caute a-și păstra starea și viața. Aceste într-adevar era atunci foarte amenințate. Am văzut înapoi ce fel ura și trata secuii pe nobili. Ostașii mercenari, unguri, poloni, sârbi, cazaci și alții, răspândindu-se prin țară, nefiind supt ochiul strașnic al domnului, necăjea încă pe locuitori, iar mai ales pe nobili, făcându-i să simță toate relele războiului. Apoi chinuita nație a românilor din Ardeal, cum află de învingerea de la Sibiu, se ridică în picioare groaznică, înverșunată, amenințătoare.^[252] Cu cât fuseseră ei mai cumplit împilați de nobilii unguri, cu cât mai mult înecaseră în inima lor suferințele lor și ura ce avea către dânșii, cu atât izbucnirea acestei uri fu puternică și pustietoare. Românii ardeleni cuvânta astfel și într-un chip simplu către unguri: „Sunteți niște venetici care ați venit prin silă de ne-ați călcat țara, ne-ați răpit pământurile, drepturile, viața, ne-ați chinuit și ne-ați aruncat în cea mai cumplită robire. Între noi și între voi n-a domnit dreptatea sau simțimântul omenirei, ci numai sila; acum, că ne-am deșteptat, că ne simțim puternici, vrem să intrăm în drepturile și pământurile noastre, ce ne-ați răpit odinioară; vom lua, dar, pe seamă-ne moșiile și casele voastre, iar pe voi vă vom ucide sau vă vom goni, ca să curățăm țara de voi.“ Aceste idei și sentimente povățuiră toate revoluțiile făcute sau încercate de români de la năvălirea ungurilor până astăzi. Astfel revoluțiile veacului de mijloc, acea de la 1437, răscoala de la 1599 până la insurectia lui Horia de la 1784 și revoluția de la 1848 fură mai mult inspirate de setea răzbunării decât de dragostea libertății, și pentru aceea românii nu-și putură asigura libertatea; căci libertatea triumfează fără a-și răzbuna; altmintrelea ea nu mai e libertate, ci numai răzbunare. Niciodată și nici într-un loc libertatea nu s-a putut întemeia prin călcarea dreptății și prin cârmuirea groazei. Libertatea nu se ține și nu se întemeiază prin tiranie, ci numai prin libertate.

Românii, crezând a-și asigura libertatea și a stinge aristocrația, se punea de ucidea la aristocrați și pustia acareturile lor; și fiindcă mai adesea nobilii apucau de fugea, ei își vărsa furia mai mult asupra bieților burghezi unguri de prin orașe; și cum trecea furtuna, aristocrația era iarăși în păr și romănul iar cădea în gheara ei. De asemenea mai mulți domni români din principate, dusmani ai aristocrației, printr-un guvern de teroare, credea că fac ceva ucigând la boieri, în loc de a ucide boieria; toată schimbarea era de persoane, dar duhul de castă și instituția se păstră, ba încă se mai întărea prin interesul ce insufla oamenilor cei prigoniți și împilați.

Revoluția de la 1848 din Țara Românească singură pricepu că, spre a asigura libertatea, trebuie a lăsa pe boieri a putrezi în pace și a ucide boieria prin proclamarea dreptului comun.

Românii ardeleni n-au priceput aceasta nici la 1848, cu atât mai mult ei n-o pricepu la 1599. Ei nu gândea că nu e nici drept, nici folositor, nici cu putință de a curăți țara Ardealului de toate populațiile streine, care fac mai de a treia parte din totalul populației; ei uitară că o posesie îndelungată aduce drepturi pozitive și netăgăduite, că o naționalitate, oricât de mica va fi, trebuie respectată, căci sfânt e dreptul ce are ea de a trăi în pamântul ce ocupă; că acest drept natural e pe d-asupra oricărui drept istoric, de vreme ce pamântul este al oamenilor, iar nu oamenii ai pământului. Problemul de dezlegat în Ardeal era și este nu cum vor face românii, ungurii, sașii și secuii ca să rămâie numai ei singuri într-acea țară și să gonească pe celelalte popoare, ci, proclamând dreptul comun sau egalitatea pentru individe și naționalități, să caute mijlocul de a armoniza împreună, alcătuind un stat federativ. Fără îndoială că numarul românilor în Ardeal le asigura în orice caz o preponderență naturală și dreaptă în trebile țării și prefăcea oarecum Ardealul într-o țară romănească.

Astfel românii și ungurii la 1848, luptându-se unii împotriva celorlalți, pleca de la aceleași principii greșite și căzură supt același jug.

XXXIII

Greșelile politice ale lui Mihai în Ardeal: el nu face nimic pentru români și dă protecția sa nobililor.

Așa și la 1599, românii ardeleni, ridicându-se, nu se purtară ca un popor matur, insuflat de dragostea libertății, prin care purtare ei ar fi impus și lui Mihai și asupritorilor lor și ar fi silit și pe unul și pe ceilalți a-i întregi în drepturile lor naturale și soțiale, ci, setoși de răzbunare, se apucară să plimbe torța și paloșul prin palaturile nobililor. Mulți nobili pieriră atunci. Cei mai mulți scăpară, unii afară din țară, alții supt protecția lui Mihai. Acesta nu putea să sufere asemenea neorânduieli, care se descărca asupră-i. Bănuit încă până nu a intra în Ardeal, de unguri, că lucrează prin preoții români a scula pe țărani împotriva nobilimii ungurești, el dorea să dovedească neadevărul acelor bănuieli, cu toate că, după intrarea sa în Ardeal, el fu îndemnat spre uciderea nobilimii ungurești nu numai de către românii ardeleni și o seamă de boieri, dar încă și de un număr însemnat din cei mari ai Ardealului, în capul cărora era episcopul catolic Dimitrie Naprazdi. O politică fără inimă ar fi îndemnat poate pe Mihai a-și asigura stăpânirea Ardealului prin nimicnicirea acestei aristocrații puternice, care totdeauna era să-i stea împrotivă; dar inima sa, dorința d-a-și da un nume mare și bun în Europa, care își ațintise ochii acum asupră-i, îl depărtă de la o asemenea faptă, preferând a încerca cu binele a-și trage inimile nobililor unguri. Din nenorocire, el nu se mulțumi numai a-i tolera și protecta, ci se încunjură de dânșii, le încredință posturile cele mai însemnate în armie și administrație și împărți iarăși între dânșii averea confiscată de la cei uciși în bătaie sau care pribegiseră.^[253] Umilința ce arăta către dânsul acești aspri și trufași nobili și setea cu care vâna favoarea lui înșelă pe Mihai. El crezu că ei nu vor mai ridica niciodată capul lor, după ce l-au plecat atât de jos. El socoti că va găsi un reazem și o putere într-înșii și că prin ei va trage inima întregei nații ungurești și va deschide un câmp mare la întinsele și ambițioasele sale proiecte. Aceasta îl orbi și îl făcu de împinse până la nesocotință generozitatea sa către dânșii; și cu cât ei stăruia în învinovățirile și bănuielile lor, cu cât ei complotă și umblă mai rău să-l surpe, cu atâta el se arăta mai îndurător către dânșii, încât generozitatea lui ajunse o slăbiciune care îl pierdu.

Aceasta îl făcu că el, după ce domoli setea de răzbunare a țăranilor români, nu le dete libertatea, spre a nu vătăma interesurile nobililor. Adevăr că el nu putea lucra în Ardeal împotriva de ce făcuse în Țara Românească. Nenorocitul așezământ de românie ca un butuc îl ținea în lanț și-l târa spre pierzare. El dedese libertatea secuilor nevoit fiind și fiindcă aceștia numai de puțină vreme o pierduseră și o dorea cu înfocare. Dar românii de mai multe veacuri își pierduse libertatea și fiind și mai numeroși, paguba ce ar fi simțit nobilii unguri ar fi fost mult mai simțitoare. Apoi secuii era o populație foarte războinică, în vreme ce românii, supt împilare, uitaseră până și întrebuințarea armelor ce stăpânii lor nu le lăsa să aibă. Apoi Mihai, ca toți războinicii, credea mai mult în soldat decât în popor; duhul lui era mai mult de concherant decât de naționalist. Nobilii, în ochii lui, era reprezentanții poporului, nația armată, și pe arme voia a se întemeia.

Mihai socoti să urmeze în Ardeal, în privința românilor, politica Corvinilor, adică a ușura oarece sarcinile țăranilor, a-i ocroti în contra abuzurilor nobililor și a înălța mai mulți dintr-înșii în treapta de nobili, ca astfel nația să fie reprezentată în dietele țării. Dar am văzut mai înapoi că această sistemă nu adusese mari foloase românilor, căci nobilii lor, dobândind interese împotrivitoare gloatei poporului, se alia cu ceilalți nobili unguri și se lepădau și de naționalitatea lor. Datoria lui Mihai ar fi fost de a da românilor libertatea din iobăgie și proprietate de pământ spre chezășuirea acelei libertăți și a da nației o reprezentare deosebită în dieta celor trei nații. Astfel el ar fi dat stăpânirii sale în Ardeal o temelie neclintită. Niciodată ocazie mai bună pentru aceasta nu se înfățișa ca acum, îndată după bătălia de la Sibiu, când ungurii, îngroziți, amorțiți cu totul, se mulțumea de li s-ar fi lăsat măcar viața. Mai târziu Mihai în zadar vru; anevoințele crescuseră prea mult: ocazia trecuse. Și nu trebuie a crede că noi aci judecăm pe Mihai după ideile de democrație ale veacului nostru, iar nu dup-acele ale veacului său; căci urma ne va dovedi că aceste idei era bine simțite atunci și chiar de Mihai.

De asemenea idei inspirat, Mihai-Vodă deschise la 20 noiemv., în Alba-Iulia, adunarea generală, în care el făgădui că va păstra constituția țării și toate privilegiile, libertățile și daniile nobililor, afară de cele făcute de Sigismund. Reprezentanții depuseră jurământu de credință și, spre răspuns la cererile domnului d-a i se da provizii și bani pentru ținerea oștilor, s-a orânduit că de fiecare casă sau poartă (cum se zice în Ardeal) să se dea câte opt măsuri de făină și opt măsuri de ovăz sau orz și de la 10 case câte o vită de tăiat, și, fiind omul sărac, în lipsă de vită, să dea trei oi. Asemenea se hotărî că, de vreme ce s-a dat libertatea secuilor, aceștia să aibă a da, după vechiul lor obicei, când se schimbă domnul sau când se însoară, din șase boi unul pe seama domnului. Această dare se numea de secui friptură de bou. Încât pentru bani spre purtarea războiului, se hotărî ca să se dea de fiecare casă, fără a fi nimeni scutit, nici domnu, nici boierii, câte șase florini; trei florini să se dea pină în 25 zile, socotindu-se din ziua publicării decretului, iar ceilalți trei, cu 25 de zile mai târziu. Toate celelalte articole ce se încheiară atunci și fură cuprinse în actul general al dietei, ce se întări de MihaiVodă și se publică,^[254] privesc numai interesurile nobililor: dă voie unora dintr-înșii a se întoarce în țară, asigură libertatea secuilor, iar pe români, fără nici o ușurare, îi lăsă în starea de iobagi ai nobililor. Astfel Mihai trădă misia sa în Ardeal și merită d-a cădea.

XXXIV

Totuși nobilii încă se plâng. Pedeapsa trădării lui Maro.

În vremea aceasta se răspândi faima în Ardeal cum că o oștire turcească ar fi intrat în Țara Românească pe la începutul lui dechemvrie, și mulți se îngrijiră; dar aceasta pieri îndată, lămurindu-se cum că turcii, ce într-adevar intraseră în țară, cu toate că bine armați, după obiceiu lor, era însă puțini și veniseră numai ca să cumpere miere și unt, aceea ce făcând, ieșiră din țară fără a vătăma pe nimeni. Cu toate acestea, Mihai, îngrijindu-se, porni o mie de călăreți în Țara Românească, care să împiedice astfel de veniri ale turcilor și să apere țara.^[255] Scurt după aceea, Mihai porni și pe fiu-său Pătrașcu în Țara Românească cu o seamă de oaste, spre a cârmui țara în locul lui, și-i dete de curator pe Pancratie Sennyei, pe care, însă, după o lună îl rechemă înapoi, nu se știe din ce pricină.^[256] Mihai poruncise la o seamă de nobili din Ardeal ca să însoțească pe Pătrașcu în Țara Românească. Dar ei începură a tremura toți, gândind că merg la pieirea lor de se vor duce în Țara Românească și rugară pe Mihai d-a amâna deocamdată pornirea lor, la care el se învoi.^[257]

La sfârșitu dietei, Mihai puse de aduse la Alba-Iulia vistieria prințului Sigismund, ce el pusese în cetățuia Vecs, supt paza lui Ștefan Bodoni. Era un număr însemnat de vase de argint: cupe, talere, discuri, vasuri și, între altele, niște cupe de argint așa de mari, încât doi oameni abia putea duce una goală pe lângă aceste mai era podoabe de cai, platoșe, șeli garnisite cu pietre scumpe și diamanturi, săbii, pumnaluri, paloșe, hangeruri, securi și alte lucruri asemenea; apoi mai multe vesminte scumpe, prețuite 32 mii florinți, din care unul împodobit cu diamanturi era prețuit 15 mii florinți, pe urmă un mare număr de monede de aur numite de Portugalia, din care una făcea 10 galbeni de aur. Când intră Mihai ca să vază această avuție în casa unde era așezată, răpit de mirare strigă: „Ce de bani am să fac d-aci ca să-mi plătesc ostașii și oamenii mei.“ Prețul se ridică într-adevăr la mai multe sute mii de florinți.^[258]

Mihai își aseză apoi oștirea în deosebite comitaturi pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii, iar mai ales ungurii, sârbii și cazacii, ridicară plângeri din partea locuitorilor, iar mai cu seamă din partea nobililor, care alerga la Mihai văitându-se. La aceste plângeri, Mihai, răspundea adesea cu bunătate, zicând că aceste se fac fără știrea lui, făgăduind că va pedepsi strașnic pe cei vinovați; că de vreme ce, din mila lui Dumnezeu, Ardealul este acum al lui, el se va sili spre a face să domnească într-însul pacea și liniștea și că nimeni să nu încerce vreo pagubă.^[259]

În vremea aceasta, cuprins de mânie asupra lui Ioan Maro, puse să-l caute și să-l gonească prin toată țara până îl vor prinde. Este știut că acest secretar al lui Mihai dezvălise mai întâi prințului Andrei proiectul stăpânului său d-a năvăli în Ardeal. Mihai îi iertă cu generozitate această vină; dar, în ajunul bătăliei de la Sibiu, nemulțumitorul Maro trecuse din tabăra lui Mihai în acea a lui Andrei, nădăjduind că acesta va izbândi. Mihai, care iertase întâi pe Maro, intră într-o mânie furioasă la această nouă a lui trădare. Maro, care aflase mânia domnului asupră-i, rătăcea pe ascuns într-o parte și într-alta, în sate și orașe, pe la deosebiții nobili, căutând vro ocazie spre a fugi în Ungaria. Astfel umblând, el se duse din întâmplare sau într-adins la Ștefan Tholdi, nobil ungur, rugându-l a-i da un azil ca să scape de goana ce-i da Mihai. Tholdi îl primi și îi făgădui că va fi în siguranță în casa lui; dar temându-se de Mihai și dorind a dobândi favorul său, îi descoperi îndată că Maro este ascuns la dânsul. Târât la Alba-Iulia, Maro fu dus înaintea lui Mihai, care, după ce îl mustră pentru fărădelegea lui, îl dete pe mâna călăilor, harnici a chinui pe vinovați. Aceștia îl legară strâns de picioare și de mâini la un stâlp, care se afla într-una din mahalalele Albei; apoi îi ciontiră mai întâi picioarele, pe urmă genunchii unul după altul și în sfârșit brațele până la coate. Trupul lui, sfâșiat și despuiat de toate vesmintele, rămase două zile în privirea tuturor, acoperit de noroi și de sânge.

Dar să întoarcem mai bine ochii de la această urâcioasă priveliște, tânguind barbaria acelor timpuri.^[260]

XXXV

Mihai trimite împăratului știri despre învingerea cardinalului. Dezbateri în Roma asupra morții acestuia.

Mihai-Vodă trimisese o deputație de două persoane, între care și Petru Ormeni,^[261] ca să meargă la Praga să vestească împăratului norocita biruință asupra lui Andrei și cuprinderea Ardealului. Ajungând deputația la Viena și dând lui arhiduca Matei această înveselitoare știre, el puse îndată a se cânta în toate bisericile Te Deum laudamus și, poruncind să ducă toate tunurile pe bulevarduri, sloboziră mai multe salve de artilerie spre semn de bucurie. Arhiduca Matei dărui căpeteniilor deputației un lanț de aur și la soții săi câte un pahar de argint suflat cu aur; apoi deputația porni și se duse la Pilsen, unde găsi pe împăratul.^[262] Ea raportui împăratului de izbânda dobândită. Această ambasadă fu vesel primită de mărirea sa și, fiind bine dăruită, primi poruncă a se întoarce înapoi.

Împăratul scrise îndată papii, vestindu-i norocita cuprindere a Ardealului și (necunoscând încă moartea cardinalului) plângându-se foarte de purtarea cardinalului, învinovățindu-l că este în înțelegere cu turcu, și rugând pe sfinția sa d-a-l afurisi și a-i lua înapoi pălăria de cardinal. Într-aceeași vreme, sosi la Roma și scrisorile episcopului Malaspina, care vestea moartea cardinalului. Tot atunci solul craiului Poloniei făcu cunoscut că învingerea și moartea cardinalului adusese mari neplăceri la toată curtea craiului Poloniei și că toți strigă împotriva Malaspinii. Cu ocazia acestor deosebite scrisori, papa convocă la 12 ianuarie 1600 o congregație de 19 cardinali, ca să chibzuiască de trebuie a cere vro satisfacție și a huli omorârea cardinalului. Papa mai întâi și apoi cei mai mulți din cardinali fură de părere „că nu trebuie deocamdată a proceda nici cu cenzură, nici a cere vro satisfacție despre moartea cardinalului, cu atât mai mult că el fusese ucis în război, purtând arme și într-o haină și meserie deosebită de acea de cardinal; că nu se știe cine l-a ucis și dacă aceia știa sau nu că ucid un cardinal, nici dacă sunt ei catolici sau schismatici și afară de juridicția sfântului scaun; că, înainte d-a proceda la afurisanie, trebuie a face vro formă de judecată pe care, în acea nehotărâre, nu știe de unde s-o înceapă; c-apoi cu aceasta papa ar supăra pe împăratul și pe prințul Țării Românești pentru pizma acestora asupra cardinalului, a cărui memorie ei se vor sili a o înnegri cât vor putea; că în acel caz ei ar putea privi ca făcute indirect împotriva lor acele proceduri și cenzuri și vor face a se compune cărți împotriva cardinalului, în care nici colegiul cardinalilor, nici sfântul scaun nu vor fi cruțați; că mai bine este să aștepte sosirea nunciului Malaspina, care acum lăsase Ardealul și se afla în cale spre a se întoarce la Roma, și de la care vor afla mai multe și mai deslușit și vor ști ce este de făcut.^[263]

Se vede că mai târziu papa se hotărî a pedepsi uciderea cardinalului, osândind, după cum spune analistu Timon pe toată nația secuie la un post strașnic de o sută de ani.^[264] Malaspina întorcându-se la Roma, papa îl făcu să simță că aflase purtarea lui, căci îi porunci să se tragă în episcopatul său, unde muri de mâhnire, ducând dorul pălăriei de cardinal.^[265]

XXXVI

Împăratul trimite pe Basta în Ardeal. Caracterul acestuia.

Ci dar în mijlocul acestor vremi, la 2 noiemv., generalul Basta, pe care arhiduca Maximilian, depărtându-se la Viena, îl lăsase locotenent în locu-i la Casovia și în Ungaria de Sus, însoțit de Mihai Sekeli, Pavel Nias și David Ungnad, se duse cu oștile lor la Oradea Mare, purtând cu dânșii și o mare sumă de bani ce împăratul trimisese la Casovia pentru plata armiei. Ei vroia să vie în Ardeal spre a da ajutor lui Mihai întru cuprinderea acestei țări, când aflară că Mihai a și izbutit a cuprinde această țară fără a mai aștepta ajutorul lor.^[266] Cu toate acestea, Basta hotărî a intra cu armia sa în Ardeal, cu pretenție d-a cârmui țara în numele împăratului. David Ungnad, sfetnic însemnat al împăratului, strălucit prin multe solii la Constantinopol și într-alte părți, apucă înaintea lui Basta și, însoțit de Petre Lasli, sosise în 12 noiemv. la Alba-Iulia spre a curteni pe Mihai-Vodă despre norocita sa biruință. Acesta le dete audiență a doua zi, în 13, la 8 ceasuri de dimineață, primindu-i foarte bine. După aceea le trimise acasă capul lui Andrei Bathori, pe care îl bălsămase. Ungnad puse îndată de scoase un portret după cap, foarte asemănat. În 17 noiemvrie, când Ungnad voi sa plece, Mihai, care primise în dar de la dânsul un ban de aur mare, pe care era 10 portrete ale împăratului, îi trimise și el, printr-unul din cei mai mari ai săi ofițeri, o harșa frumoasă, rugându-l s-o primească cu bunăvoință. Ungnad primi acest dar arătând o mare mulțumire și apoi porni din Ardeal.^[267]

Mihai-Vodă, aflând de venirea lui Basta, trimise îndată vro mie de oameni către cetatea Husta de pe Mureș, care e cheia drumului ce din Polonia, Ungaria și Moldova duce în Ardeal. În această cetate era o garnizoană de 19 companii de trabanți, cărora se poruncise d-a se ține bine acolo până la cel din urmă om; dar ei, văzând cetatea ocolită și izbită, pierdură curajul și se închinară, cu condiție că li se va cruța viața. Intrând valonii lui Mihai în cetate, puseră mâna pe avuții neprețuite, căci acolo Bathori și mulți nobili își lăsase averile lor. Spun că aceste avuții se urca la 10 milioane.^[268] Tot atunci Mihai cuprinse și Lipova și alte orașe din Banat.^[269]

Basta, intrând în Ardeal, prinse la Somlyo pe Ștefan Bathori, care fugise acolo de la cetatea Husta. El îi făgădui că îi va dobândi iertare de la împăratul dacă va mijloci predarea cetății Uioara, cea mai puternică a Ardealului, și unde era atunci în garnizoană 2 000 de trabanți cu multe arme. Ștefan Bathori primi a-și cumpăra libertatea prin predarea Uioarei. Mihai se grăbi a trimite o garnizoană în acea cetate. Astfel acum, prin predarea acestei din urmă cetăți, Ardealul întreg căzu supt stăpânirea lui Mihai.^[270]

Atunci pentru întâiași dată se întâlni în față Mihai cu Basta, a cărui nume era menit a fi înscris cu sângele său în istoria vieții sale. Ei nu se plăcură; după ce își arătară antipatia lor în public prin vorbe amare și împungătoare ce unul zicea asupra altuia și mușcându-se prin satire, împrejurările îi aduse îndată a și-o arăta prin fapte.^[271]

Sa ne oprim puțin asupra acestui geniu fatal al eroului român. George Basta era de neamul lui arnăut, dar născut într-un sat numit La Rocca, lângă Tarent, la anul 1547. Tatăl său, Dimitrie, nobil din Albania, își părăsise țara împreună cu alte familii, spre a scăpa de tirania otomană, și trecuse în Puglia, supt umbrirea craiului Spaniei, care îi făcuse o pensie anuală și îi dedese comanda unei companii de lăncieri arnăuți, cu care îl trimise la Milan. El luă de soție o damă din Alexandria și avu doi feciori, din care cel mai mare, Nicolae, ajunse locotenent-general de cavalerie în armia craiului Spaniei. Cel de-al doilea, George Basta, intră la 14 ani ca soldat în compania tatălui său, apoi, după moartea lui, trecu ca stegar în compania fratelui său. El ajunse curând locotenent în acea companie, pe urmă căpitan de archibuzieri călări, căpitan de lăncieri, sfetnic de război. El comanda un regiment de călărime de arnăuți, când duca de Parma fu numit cârmuitor în Țările de Jos, la 1579, și el se perfecționă în meseria armelor supt acest mare căpitan, care, recunoscând meritul lui Basta, îl făcu comisar general de călărime la anu 1580. El se deosebi în asedierile cetăților Anvers (1584) și Buona (1588), însoți în Franța pe duca de Parma în ajutorul Ligei, în anii 1590 și 1592; asemenea făcu parte din expediția comăiîtelui Carol de Mansfeld în Franța, în 1593. După aceea merse de făcu câteva campanii în Ungaria, se întoarse iarăși în Țările de Jos la 1597, fu cerut de împăratul la Filip II, craiul Spaniei, ca să-l lase să intre în slujba sa și, dobândindău-lî, îl numi general de artilerie și gubernator al cetății Vienei și apoi general în oastea arhiducei Maximilian, fratele împăratului. El era mare și plin la trup, gras la față, ochii mari și privirea aspră, gura potrivită dar buza de sus cam ridicată, fața măslinie; caracterul fizionomiei lui arăta viclenie; iar caracterul lui moral vom lăsa ca faptele lui să ni-l vădească.^[272]

XXXVII

Neînțelegerile lui Mihai cu Basta, împăcate de comisarul împărătesc Petz. Mihai trimite soli la împăratul.

Mihai-Vodă se supără de venirea lui Basta, nu voi în nici un chip a-l cunoaște ca general-căpitan al țării, zicând ca el este numit căpitan-general și prinț vasal și tributar al împăratului. El făcu cunoscut lui Basta că, de vreme ce a biruit pe cardinalul fără ajutorul nimului, va putea păstra prea bine țara în supunere, și el ar face bine a se trage în Ungaria de Sus, căci n-are trebuință nici de dânsul, nici de oștile sale.^[273] Dar Basta, care era sigur a dobândi el de la împăratul cârmuirea Ardealului, nu numai că nu voi a asculta cererea lui Mihai, dar încă pretinse să puie garnizoane nemțești prin cetățile Ardealului, silind pe Mihai, în numele împăratului, a primi aceasta măcar pe o vreme, până când Ardealul va fi cu totul liniștit și nu va mai avea a se teme de năvălirea străinilor.^[274] Mihai-Vodă, care primise în numele împăratului, și numai ca locotenent al lui, jurământul de credință al Țării Ardealului, jurase asemenea că va păstra toate privilegiurile și drepturile acestei țări. El era hotarât a-și ține jurământul chiar împotriva împăratului, al cărui scop înțelese că era a reduce țara într-o provinție a împărăției, iar nu a o ține ca o țară deosebită, liberă și numai dajnică coroanei sale, după cum se făgăduise întâi. Afară de aceasta, Mihai nu voia a lăsa din mână-i guvernul Ardealului, pe care îl câștigase cu sabia, și a-l vedea mai ales trecând în mâinile lui Basta, pe care de acum nu-l putea suferi.

Peste puțin, ura acestor doi oameni se vădi publicului într-o ciocnire care fu p-aci a aprinde flăcările războiului între dânșii. Basta, spre a începe îndeplinirea voinței sale d-a pune garnizoane din oștirea sa prin cetăți, trimise o ceată de germani ca să intre în cetatea Husta de pe Tisa. Dar comandantul român ce Mihai pusese în acea cetate nu voi să primească înăuntru oamenii lui Basta și, închizându-le porțile cetății, îi respinse înapoi cu vorbe răstite. Oastea împărătească fu nevoită a petrece noaptea acea în câmp pe o brumă și un frig mare și pe urmă a se întoarce îndărăt. Basta, aflând aceasta, se înfurie foarte și îndată începu a se găti de război, trimițând să-i vie călărimea din Silezia și pedestrimea după marginile vecine ale Ungariei și întocmindu-și astfel o numeroasă oaste supt arme. Mihai nu se lăsă mai în urmă și își strânse și el pe lângă sine toate puterile. Amândouă taberele era acum gata a începe război între dânsele și a se dumica una pe alta. Dar jurisconsultul Petz, om îndemânatec, ce se afla atunci în Ardeal, alergând când la Mihai, când la Basta și arătându-le primejdia în care se expune creștinătatea deschizându-se între ei un război civil, pre când Ibraim-Pașa, în Ungaria, începu a amenința prin mișcări războinice, izbuti, prin autoritatea cuvintelor lui, a-i împăca. Și deși ei urmară a se urî în inimă, dar în vederea oamenilor trăia în pace.^[275]

Mai apoi însă, rugat de Petz, Mihai primi în 24 dechemvrie, în cetatea Husta, pe lângă garnizoana românească, și 200 de soldați ai împăratului. În orașele Tatta și Somlyo încă era niște cete de nemți.^[276] Iar în celelalte cetăți, Mihai nu lăsă să intre garnizoane împărătești, zicând că aceasta este împotriva privilegiurilor și libertăților țării^[277] și că acum războiul încetând într-această țară, el n-are trebuință d-alte puteri, decât d-ale lui.^[278]

Aflând el prin comisarul împărătesc Petz că împăratul voiește a da cârmuirea Ardealului lui Basta, se mânie foarte de înșelăciunea, nemulțumirea și perfidia împăratească și strigă tare că în această revoluție Ardealul a dobândit mai mult un stăpân puternic, al cărui jug nesuferit o va împovăra, decât un apărător împotriva puterii turcești.^[279] Mihai impută încă prin vorbe amare cruzimea, scumpetea și obrăznicia cu care puțin mai nainte oamenii împărătești trataseră Ardealul.^[280]

În urma acestora, domnul făcu sfat cu toți boierii români și nobilii Ardealului, arătându-le lupta ce are cu oamenii împărătești pentru drepturile țării. La acest sfat, toți fură de părere și îndemnară pe Mihai ca să ție domnia acestei țări, fiind numai tributar către împăratul. Spre a face cunoscut împăratului această hotărâre a țării, Mihai îi trimise îndată doi soli, pe banul Mihalcea și pe logofătul Stoica, cei mai străluciți din sfetnicii lui.^[281] Aceștia, sosind în 13 ianuarie (1600) la Pilsen, înfățișară mai întâi împăratului, din partea lui Mihai-Vodă, sabia, buzduganul și steagul lui Andrei Bathori, precum și calul ce el încălicase în bătălie.^[282] Apoi ei îi făcură cunoscut că Mihai-Vodă nu se privește în Ardeal decât ca un guvernor spre a administra țara și a o păzi de năvălirile dușmanilor și că supt acest titlu el voiește ca împăratul să i-o încredințeze; al doilea, cerea ca să se hotărască ce să facă cu orașul Clujului, care de mai multe ori necunoscuse și trădase autoritatea împărătească și merită o pedeapsă pilduitoare; și, în sfârșit, cum să se poarte cu acei nobili din Ardeal care fugiseră și acum cerea iertare, vrând a se întoarce înapoi. Solii, după ce fură ascultați cu multă bunăvoință de împăratul și după ce m. s. ținu sfat, fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste, cu acest răspuns: „Că împăratul va trimite comisarii săi în Ardeal și că printr-înșii va face cunoscut lui Mihai voința sa“.^[283]

În vremea aceasta, sosise la curtea împărătească scrisori secrete ale lui Basta împotriva lui Mihai-Vodă, prin care el făcea cunoscut sfatului împărătesc că acest prinț voia să uzurpeze suveranitatea țării; că omenirea ce acest om barbar afectează și dragostea ce el arată că are pentru popoarele învinse măresc bănuielile și e de temut ca rugăciunile cele vii ce el face împăratului pentru păstrarea privilegiurilor țării și spre a-l îndemna a nu trimite într-însa oștiri streine, să nu ascunză gândiri ambițioase.^[284] Aceste scrisori aruncă în deosebite păreri sfatul împărătesc, sau mai bine acea camarilă de femei și de iezuiți ce cârmuia împărăția în locul slabului și leneșului Rodolf al II-lea. Unii, câștigați cu totul în favorul lui Mihai, striga că Basta scrie ca un rival și ca un pizmaș al gloriei sale; că Mihai este mult credincios împăratului și un căpitan cu merit și cu vitejie sublimă. Dar alții, și a căror părere birui, ziseră că trebuie a da mai mult crezământ lui Basta, căpitan credincios și cu sfat înțelept, decât lui Mihai, a cărui nesățioasă ambiție de a domni este deobște cunoscută.^[285]

XXXVIII

Nemulțumirea lui Mihai despre nobilii unguri. El primește soli dela împăratul nemțesc și dela cel turcesc.

Mihai, sigur acum că, după ce l-a ajutat norocul ca să cuprinză Ardealul, îl va ajuta ca să-l și stăpânească, aștepta cu o veselă nerăbdare sosirea comisarilor împăratului și urmă a administra Ardealul ca pe o țară a sa. La 9 fevruarie el convocă dieta țării,^[286] unde, după zisa unui cronicar sas, nu făcură alta decât „mâncară, băură și numărară bani lui Vodă“.^[287] Iar după mărturia istoricului Bethlen, această sesie se vede a fi fost mai serioasă; căci Mihai, începând a se deziluziona de nobilii unguri și vrând a face oarecare ușurări poporului, aceștia începură a-l ruga d-a nu se atinge de privilegiurile lor. Ei îndrăznea a vorbi de privilegiurile lor, atunci când, cu orice jertfă, trebuia a uni pe toți locuitorii țării spre a apăra privilegiurile țării ce erau amenințate de nemți. Domnul, furios de aceasta, răspunse lovind cu mâna mânerul săbiei sale și strgând: „Iată privelegiul vostru!“ Din nenorocire el amenință numai, dar nu lucră. Într-adevăr, acum era mai greu d-a o face decât îndată după bătălia de la Sibiu. El apucase, din nenorocire, a jura paza constituției țării și, credincios jurământului, ca un domn constituțional, el nu putea preface nimic în țară fără învoirea dietei. El nu vroia încă să facă ca Sigismund, să silească dieta prin împilare a-i împlini voința. Astfel acum, ca și mai pe urmă, ne vom încredința că buna-credință îl pierdu pe el, și tocmai această virtute îi tăgăduiră dușmanii săi. Ungurii îl învinovățiră atunci că el ar fi vrut să stingă nobilimea și că ar fi și făcut-o, dacă Dimitrie, arhiepiscopul bulgarilor, nu s-ar fi dus cu Biblia la dânsul, ca să-l întoarcă din acea hotărâre. Vom mai vedea în urmă această învinovățire repetându-se de mai multe ori, la care singurul răspuns ce istoria poate da spre a o nimicnici este că Mihai a avut multe ocazii de a o face, ba încă și împrejurările l-au îndatorat spre aceasta, și tot n-a făcut-o. Asemenea suntem la îndoială de arătarea ce singur numai Bethlen face, cum că Mihai ar fi poruncit în acea vreme lui George Ratz, comandantul cetății Deva, a arunca în Mureșul înghețat pe junele Ioan Iffiu, ce se afla acolo la închisoare.^[288] Mihai era un om iute la mânie, dar nu era crud. Viața lui ne dovedește. Cu ce generozitate nu l-am văzut purtându-se într-atâtea rânduri către boierii din Țara Românească ce complotase pieirea lui! Apoi am văzut dorința lui d-a trage prin bunătate inima ungurilor și îl vom vedea în privința lor generos până la nesocotință.

Într-aceea, Mihai, spre a păstra memoria biruinței sale în Ardeal, puse de tăie o medalie, care se află în cabinetul împărătesc de la Viena, bătută în aur și trăgând 10 galbeni. Pe fața principală se vede portretul lui Mihai. Atât împrejurul portretului, cât și pe cealaltă parte, se cuprinde titlul lui în latinește astfel:

„Michael Valachiae Transalpinae Woivoda, Sacrae Caesareae Regiae Majestatis Consiliarius per Transylvaniam Locumtenens, cis transylvaniam partium eius super exercitu Generalis Capitaneus.“ Și în mijloc: „a Deo vigilantia, virtute el armis victoriam nactus (1600).“^[289]

„Și într-adevăr, zice Ioachim, vegherea lui era neobosită. Ea nu-l părăsea niciodată și el a arătat în toate împrejurările că știa să se păzească de cele mai mici lucruri ce l-ar fi putut vătăma; vitejia lui era în tot chipul încercată și într-aceasta dușmanii săi cei mai înverșunați îi da dreptate. În sfârșit, născut, ca să zicem așa, în tabără, crescut supt corturi, mânuind armele mai bine decât orișicine din ai săi, el nu dete de minciună deviza sa“.^[290] În sfârșit, împreuna într-însul virtuțile ce un poet cânta despre un alt erou:

„Labor impiger, aspera virtus,
Vis animi excellens, ardor, vigilantia, cura
Et durum tractandis robur in armis.“^[291]

Mihai-Vodă, care mai demult făgăduise că se va duce la Brașov și fusese împiedicat prin venirea solilor și prin alte trebi, se duse, în sfârșit, în acest oraș la 1 martie, unde intră cu mai mult de 6 000 călăreți și pedeștri și cu o pompă necrezută. La 9 martie ajunse la Brașov un sol de la împăratul turcesc, Pașa de la Timișoara,^[292] bătrân venerabil, numit Huraia-Aga. Mihai îi ieși înainte cale de o jumătate de mil^[293] de oraș, la Ghimbav,^[294] cu o cavalcadă măreață. Când se întâlniră, și unul și altul se deteră jos de pe cal și, după ce se îmbrățișară, aga luă de la Mihai o pală persienească ce acest domn purta la coasta sa și îi dărui alta turcească, împodobită cu aur și pietre scumpe. Pe lângă aceasta, îi mai dete^[295] un steag verde, spre semn de protecția otomană,^[296] mai multe pene de erodiu din cele mai frumoase, spre a face egrete, șapte cai de preț și un foarte bun șoim. Aceste daruri fură purtate înaintea lui Mihai și astfel ei intrară amândoi în Brașov, în zgomotul artileriei întregi.^[297]

Trimisul turc se sili în tot chipul spre a îndupleca pe Mihai d-a se dezlipi de împăratul Germaniei, spre a se alia cu sultanul. Mihai îi răspunse cu bunăvoință, dar îi declară curat că el niciodată nu va recunoaște altă autoritate decât p-a împăratului creștinesc.^[298]

Tot atunci sosi și trimișii împăratului către Mihai-Vodă, neamțul David Ungnad și ungurul Mihai Sekeli, căpitanu Sathmarii.^[299] Ei fură martori la această primire făcută solului turcesc. Lui Mihai îi păru bine d-aceasta; el nu se îndoi că o priveliște așa de nouă nu-i va pune în grijă și că bănuielile ce-i va cuprinde îi va face a fi mai înduplecători. Cu toate acestea, el le dete să înțeleagă că ei nu trebuie a se scandaliza de ce văzuseră; că el nu putea a nu primi cu cuviință un ambasador și de a-i face cinstea ce i se cădea, făra a fi privit de toți ca cel mai puțin politicos din toți prinții.^[300]

Mihai porni înapoi pe solul turcesc, făcându-i multe daruri și cinste mare, trimițând sultanului vorbe pacinice și în secret făgăduind munți de aur, cum se zice.^[301] Agenții împărătești, înfățișându-se înaintea domnului, îi ziseră: „că cezarul, pentru atâta credință și slujbele memorabile ale lui, îi făgăduiește toată clemența și toată bunătatea sa împărătească. Dar fiindcă împrejurările și starea Ardealului o cer, el îi poruncește d-a se întoarce îndată în Țara Românească și d-a păzi hotarele împotriva turcilor.“ Spre dovadă de favorul cezarului, ei îi înfățișară o carte împărătească cu această cuprindere.^[302]

XXXIX

Actul trimis lui Mihai-Vodă de Rudolf II, de care domnul este nemulțumit și-și arată cererile sale dela împărat.

„Rodolf II, din mila lui Dumnezeu împărat al romanilor, pururea august.

Noi recunoaștem și facem a se cunoaște prin cuprinderea acestora tuturor:

După ce din mila atotputernicului Dumnezeu (pentru gloria căruia ne luptăm împotriva națiilor păgâne și barbare) Ardealul a fost supus puterii noastre și strălucitul Mihai-Vodă din Țara Românească, înflăcărat de un mare zel pentru creștinătate, a supus pe sine și țara sa maiestății noastre și ne-a dovedit credința sa către noi prin fericitele și curajoasele sale întreprinderi împotriva turcului și în Ardeal, unde a tras această țară de supt domnirea nedreaptă a cardinalului Bathori și a dobândit o mare biruință. Atât pentru îngrijirea cu care priveghem la păstrarea posesiilor noastre, cât pentru bunătatea și dărnicia noastră obicinuită către supușii și vasalii noștri, am vrut să mărturisim că statornica credință a strălucitului voievod Mihai către noi și slujbele sale ne-au fost plăcute, încredințați nu numai că strălucitul voievod va urma a fi credincios, precum a fost, dar încă că urmașii vor imita această lăudată pildă de credință și de curaj.

Pentru aceea, din chiar voința noastră, după ce am chibzuit îndestul, primim în credința și clientela noastră și aceea a următorilor noștri crai ai Ungariei pe numitul Mihai-Voievod și copiii săi și ținutul său Țara Românească, precum o mărturisim prin aceste cărți. Astfel, de câte ori va fi trebuință, precât vom putea, noi îi vom da ajutor, pentru ca domnia acestei Țării Românești să treacă regulat de la persoana strălucitului Mihai la legiuiții săi copii de sexul bărbătesc, de la cel dintâi născut la cel dintâi născut, cu această condiție însă că, de câte ori se va înfățișa un nou caz de moștenire, acel ce va moșteni va face nouă și următorilor noștri jurământul de credință ce Mihai ne-a făcut. Spre dovadă acestor cărți scrise cu mâna noastră și la care s-a pus pecetea noastră. Datu-s-a în orașul nostru Pilsen, în 11 fevruarie, anul domnului 1600, al 24-lea al stăpânirei noastre ca crai al romanilor, al 28-lea ca crai al Ungariei și al 24-lea a stăpânirei noastre ca crai al Boemiei.

R o d o l f

Prin porunca sfințitei maiestății sale împărătești

Ion Barvitius“^[303]

Mihai-Vodă, auzind aceea ce îi spuneau agenții cezarului în numele său, nu-și putu ține mânia și le răspunse îndată de față: „că el nu va lăsa Ardealul spre a se întoarce în Țara Românească și nu va face pe voia împăratului; că, deși cezarul i-a plătit în toți anii o subvenție, dar că prin toate ostenelile și primejdiile ce a suferit de la dușmanii cezarului, luptându-se pentru dânsul, el meritase guvernul Ardealului, care după dreptate și legiuit i se cuvine“,^[304] dând a înțelege că numai puterea armelor, cu care câștigase această țară, îi va putea îndatora a o întoarce înapoi.^[305]

Apoi Mihai de a doua oară adună la sfat boierii, carii toți fură de părere, „că îi este prin înțelepciune poruncit a păstra pe seamă-i Ardealul; că el suindu-se pe scaunul Țării Românești, țara era ocolită de vrăjmași, și că Dumnezeu îi puse în mână Ardealul ca, cu puterile unite ale ambelor țări, el să se poată apăra“.^[306] Mihai, văzând că simțimântele boierilor și nobililor Ardealului conglăsuiesc cu ale sale, se întemeie și mai mult în hotărârea sa d-a ține Ardealul. În 15 martie el deschise dieta, pe care o chemase la Brașov. Cu două zile înainte, el vrusese s-o amâne și să-i schimbe locul la Sibiu, dar fiindcă deputații veniseră din toate părțile, îl rugară a o continua. Toată sfătuirea dietei ținu numai un ceas, aruncând o contribuție de 4 florini de cap. Toți se aștepta la o contribuție mult mai aspră; apoi, auzind aceasta, o priviră ca o binefacere deosebită și se învoiră cu toții.^[307]

În 16 martie, la 7 ceasuri, porni din Brașov la Sibiu și d-acolo la Alba,^[308] ducând și pe agenții împărătești cu sine. Aci, după ce îi ținu câteva săptămâni și îi mai zăbovi și la Cluj, îi trimise înapoi la împăratul Rodolf cu acest răspuns: „că de nu îi va trimite subvenția anuală, și aceasta în grabă, el va duce asupra împăratului nu numai oameni, dar încă mii de mii de demoni; că el n-are trebuință de ajutorul străinilor; că are destui soldați, numai bani îi lipsesc spre a-i putea ținea“^[309]. El rugă încă pe agenți d-a se sili ca împăratul să numească altă persoană în locul lui Basta, care îi era bănuitor din deosebite cuvinte și pentru ca sfezile lor particulare să nu turbure liniștea țării întregi.^[310] El învinovățea mai ales pe Basta, că în locul să grăbească a-i aduce ajutorul ce era dator împotriva cardinalului, își petrecuse vremea în zadar în [cuvânt indescifrabil] de nimic, încă se prefăcuse că e bolnav, pentru că primise o sumă mare de bani de la cardinal, prin mijlocul lui Corniș, ca să nu-l vateme și pentru aceea el se mișcase prea cu încetul cu oastea sa spre Ardeal, lăsând să scape ocazia d-a intra împreună cu dânsul în acea țară.^[311] Deosebit de acestea, Mihai făcu a se propune pe de lături agenților împăratului: că de vreme ce Ardealul i se face din ce în ce mai iubit, el dorește ca să-l stăpânească și după dânsul să treacă la fiul său, prin drept de moștenire; că pe lângă Ardeal să i se adaoge încă Oradea Măre, Husta, Nagybania (Baia Mare) și părțile din afară ale hotarului Ungariei, care mai nainte ținuse de Ardeal; și că tot ce va mai câștiga cu vreme, țări și oameni, să rămâie pe seama lui și a fiului său; ca să i se dea bani pentru a ridica oști și aceleași pensii și aceeași cinste de care se bucurase Sigismund Bathori,^[312] între care a fi facut princip al sfintei împărății și a i se da ordinul Mielul de aur;^[313] că împăratul și ceilalți principi creștini care țin de împărăție să se îndatoreze d-a-l răscumpăra cu bani de la turci, întâmplându-se să cază prins în mâinile lor; că întâmplându-se a fi gonit de dușmani din Transilvania sau Țara Românească, împăratul să aibă a-i plăti o sută mii talere pentru traiul său în Ungaria de Sus. El adăoga, spre a pipăi mai bine plecările deputaților împăratului, că nădăjduiește că nu i se vor cere înapoi cetățile Ardealului pe care le și luase în stăpânire. Apoi, din parte-i, se îndatora către împăratul a-l privi ca un puternic prinț; că niciodată nu va umbla a-i smulge țările ce el îi încredințase, ci, dimpotrivă, a i le păstra prin slujbe credincioase; precum asemenea și celelalte părți ale Ardealului, ce sunt ale mărirei sale, cu partea de țară până în Tisa, el le va cuprinde și le va supune împăratului. Dacă toate aceste dăruiri le va dobândi el de la bunătatea și dărnicia împăratului, făgăduiește d-a face pentru mântuirea creștinătății mai multe izbânzi și cuprinderi asupra dușmanului comun decât se făcu vrodată de cineva; și că, de i se va da numai atâția bani cât se cheltuia pe fiecare an în Ungaria pentru armie, se leagă că va supune împăratului toată țara de la Marea Neagră până la Ofen, Stuhlweissenburg și Solnoc.^[314]

Deși aceste cereri ale lui Mihai era mult mai prejos de condițiile ce împăratul dedese lui Sigismund Bathori prin tratatul de la 24 ian. 1595, ele se părură peste măsură de mari agenților împăratului și, aprinși încă de Basta împotriva lui Mihai, se întoarseră foarte întărâtați și cu inimă bănuitoare lângă împăratul, căruia insuflară aceleași bănuieli.^[315]

Mihai nu-și mai făcea iluzii acum asupra nemților; el înțelesese că de bunăvoie ei nu-i vor da nimic, ci numai siliți de dânsul și de împrejurări. El se gândi a se împăciui cu dușmanii săi, ca sa încete odata acest îndelungat război și spre a putea fi slobod, la întâmplare, în fața nemților. Pentru aceea trimise o solie la craiul Poloniei, pentru a încheia pace și alianță.^[316] Vorba ieși atunci că Mihai propuse și lui Irimia, domnul Moldavei, ca să-și dea pe fie-sa după Pătrașcu, fiul lui Mihai, că așa Ardealul, Polonia, Moldova și Țara Românească, fiind una, să n-aibă temere nici de tătari, nici de turci, cu mult mai puțin de nemți.^[317] Dar o nouă dorință de domnire ce cuprinse pe nestatornicul Sigismund Bathori împiedică orice tratație și aprinse din nou flăcările războiului.^[318]

XL

Sigismund Bathori lucrează din nou în Polonia ca să capete domnia Ardealului. Mihai se gătește a-l izbi în Moldova.

Când Sigismund Bathori află tragica moarte a vărului său Andrei, alergă îndată cătră cumnatu-său, Ioan Zamoisky, marele cancelar al crăiei Poloniei, ca să-l roage să-i vie într-ajutor, spre a redobândi Ardealul și a goni dintr-însul e pe Mihai-Vodă. Din nenorocire pentru dânsul, în acest drum i se aprinse două trăsuri, care arseră împreună cu mai mulți cai și cu tot ce avea mai scump.^[319] Zamoisky nu-i tăgădui ajutorul său. Astfel Sigismund, pe care niște emigrați din Ardeal, anume Francisc Jerrei, Gabriel Bethlen și alții îl ațâțau mereu spre a răzbuna moartea cardinalului,^[320] făcu confederație cu Ieremia-Vodă din Moldova și cu Zamoisky. Se zicea că el se învoise cu acesta pe următoarele baze: ca Zamoisky să-l ajute pe Sigismund din toate puterile cu bani și oameni, spre a-l restatornici pe tron; Sigismund să ia în căsătorie o fată a lui Zamoisky, sau pe oricine alt, numai să nu fie nemțoaică. De va muri fără feciori, atunci domnia Ardealului să cază în moștenire la fiul lui Zamoisky, născut din Griselda, sora lui Sigismund. În tot cazul, Sigismund și Ardealul să fie cu totul desfăcuți de nemți.^[321]

Sigismund și Ieremia-Vodă se adresară la sultanul, cerând bani și oaste într-ajutor. Sultanul nu îndrăzni a se declara de față împotriva lui Mihai, refuză a le da bani, dar în taină era cu dânșii; el mijloci mult prin scrisori ca polonii să le stea puternic în ajutor și le trimise o seamă de oaste în ajutor, care de față se privea ca volontiri.^[322] Zamoisky asemenea își puse toate silințele spre a hotărî pe crai la acest război și prin aceasta dete o bună ocazie sveților de a se scăpa de acest crai al lor, pe care nu-l mai voia.

Astfel craiul Sigismund își pierde drepturile sale din Sveția, spre a călca pe ale vecinilor săi.^[323] Aliații puse astfel în picioare o armie de mai mult de 40 000 ostași,^[324] compusă de moldoveni, unguri, poloni, tătari și turci.^[325] Ei se apropiară de hotarul Ardealului și sta acum gata a năvăli asupra lui Mihai-Vodă.

Mihai află furtuna ce îl amenința și începu a se pregăti în grabă a o stăvili cu toată puterea ambilor țări ce stăpânea. El în inima sa se bucură de noua ocazie ce dușmanii săi îi da, sau mai bine de silința ce ei îi fac d-a-și îndeplini proiectul său cel vechi d-a cuprinde Moldova, precum cuprinsese Ardealul. El era sigur de ostașii săi și popoarele sale și avea toată credința într-înșii. Secuii îi era cu totul jertfiți pentru drepturile ce căpătase de la dânsul; cazacii, sârbii și bulgarii sta gata a muri pentru dânsu, căci el îi îmbrăcase, îi înarmase, îi căuta adesea și le plătea simbrii bune. Trupurile lor cele mari, barbele cele lungi, strălucirea veșmintelor și a armelor lor insufla groază. Dar Mihai punea temei mai mult pe iubirea oștilor românești, viteze și cercate în atâte războaie; și apoi se întemeia el pe dragostea poporului român din ambele țări, care în răpirea entuziasmului ce avea pentru eroul său nu-l numea altfel decât „Macedon al nostru“.^[326] Moldovenii înșiși iubea mai de mult pe Mihai și cu atât mai mult pre cât ura acum de moarte pre Ierimia, pentru asprimea cârmuirei sale și pentru dăjdiile nesuferite ce el scosese. Într-adevăr, el pusese o dajdie de un soldiu de aur pe lună și toți banii ce-i strângea îi trecea în Polonia, spre a avea cu ce trăi acolo la nevoie; căci el nu se întemeia în puterile sale și încă mai puțin pe dragostea supușilor săi.^[327]

Mihai își avea armia astfel împărțită în deosebitele părți ale Ardealului: secuii rămăseseră în ținutul lor; ungurii mercenari, în număr de 1 500, era așezați lângă orașul Brașov, pe malurile râului Bârsa, prin satele și castelurile nobililor, ca într-un loc mai lesne de hrană; iar pe cazaci îi așeză în tabără într-un târg numit Arany, pe țărmul Mureșului, lângă cetatea Deva.^[328]

Mihai, sau din dorința de a se feri de război și de a înființa planul alianței între Ardeal, Moldova, Țara Românească și Polonia, ce își închipuise, sau că, desperând de a putea împiedica războiul, vroia numai să câștige vreme ca să se poată găti și izbi pe dușman fără veste, deschise tractație, după cum avea obicei de a vorbi tot de pace pe când se pregătea cu dinadinsul la război. El trimise un sol la Sigismund, propuindu-i că îi va întoarce Ardealul, dacă el va lua în căsătorie pe fiica sa, Florica, făgăduind că nu va păstra pentru sine decât orașul Brașovului și cetatea Făgărașului. Sigismund era gata a primi această propunere, dar Balthazar Szilvasi și Hertelius, carii era pe lângă dânsu, îl făcu a schimba părerea,^[329] cu atât mai mult că de această propunere a lui Mihai se ținea și alta ce acesta, tot cu aceeași ocazie, făcuse lui Ierimia. Mihai îi cerea să dea pe fie-sa după fiul său Pătrașcul și apoi de bunăvoie să se tragă în Polonia, lepădându-se de domnia Moldovei, care să rămână pe seama lui Mihai, ca de acolo să aibă ocazie a goni pe tătari de la Dunăre până la Cetatea-Albă și Nistru, și astfel să-și mărească statul.^[330]

XLI

Planurile lui Mihai spre a cuprinde și împărți Polonia.

Negoțiațiile cu Sigismund și cu Ierimia nu izbuti. Mihai, văzând că nu va putea încunjura războiul, vru încai a se sili să slăbească cât va putea mai mult dușmanul. Spre acest stârșit, trimise la sultanul un sol, anume Mihai Török, spre a-i vorbi de dorința lui de a ține pace cu turcii și a-i cere semnele întăririi domniei sale asupra Ardealului.^[331] Asemenea trimise o solie și la craiul Poloniei, poftindu-l ca să nu sprijinească pe dușmanul său, Ierimia Movilă, nici să dea ocrotire emigraților din Ardeal, între care era și Thomas Csomortany. Această solie nu numai că nu fu ascultată^[332], dar încă craiul Sigismund înștiință pe Ieremia de hotărârea lui Mihai d-a-l izbi, ca să ia măsurile cuviincioase, să gătească provizii pentru armia polonă și să întărească cetățile Suceava și Hotinul.^[333]

Mihai se tulbură foarte văzând pe poloni declarați cu totul și de față vrăjmași ai săi. El își închipui atunci un plan de uriaș: el vru a năvăli în Polonia, a se folosi de simpatiile ce avea în poporul acelei țări, spre a face o revoluție, a răsturna craiul, a pune pe altul sau a opri acea crăie pe seamă-i. Într-adevăr, o parte mare din locuitorii Poloniei și popoarele Rusiei, speriați de unirea religioasă la care craiul Sigismund, împreună cu iezuiții ce-l cârmuia, îi silea a face cu religia catolică, chema pe Mihai din toată inima lor. „Nu era acum de temut, zic cronicarii poloni, de pierderea unei singure provinții, dar de schimbarea guvernului pentru toată crăiea“.^[334] Mărturisesc încă unii din analiștii poloni că el merse și mai departe, că vrusese a dezmădula crăiea Poloniei, fărădelege împotriva sfântului drept al națiilor, care din norocire nu întină atunci sabia română, rămâind ca să fie, în zilele noastre, povara rușinoasă a crailor Europei.

Spre îndeplinirea planului său asupra Poloniei, Mihai se puse în corespondență cu patriarhul de la Constantinopol, mitropolitul de la Kiev, marele duca al muscalilor și Carol, duca de Suderman, care cârmuia crăiea Sveției. El făgădui la acei doi arhiepiscopi că, de-l vor ajuta cu mijloacele ce le sunt prin putință, el va cuprinde Polonia, va întemeia acolo religia Răsăritului și o va întinde mai departe în Europa.^[335] Stăpânitorilor propunea o alianță pentru împărțirea Poloniei pe aceste baze: casei Austriei să se dea Polonia cea mare; muscalului, Lituania; Sveției, Livonia, iar celelalte provinții le oprea pe seama sa.^[336]

Mai înainte însa de a-i sosi răspunsurile de prin toate locurile de unde trimisese soli, Mihai își puse oștile în mișcare asupra Moldovei. Această grabă a lui îi fu folositoare într-aceea că îi înlesni repedea cuprindere a Moldovei; dar îl vătămă mult apoi, căci, nefiind sigur de aliații săi, el nu îndrăzni a trage foloasele izbânzilor sale, năvălind în Polonia, ca să schimbe soarta aceștei țări sau s-o silească a încheia pace. Era într-adevăr o mare greșala din partea lui Mihai, pe care o plăti scump, de a întărâta pe toate puterile vecine împotrivă-i, lăsându-se pe sine fără nici un aliat. De ar fi apucat încai a se învoi cu împăratul pentru Ardeal, ca să fie sigur că nu va fi izbit în lipsă-i, sau de ar fi dat în Ardeal de temelii stăpânirei sale întreaga mulțămire a poporului român; dar el jertfise pe acesta nobililor, a căror dragoste tot nu-și putu trage și care acum și ei complota pieirea lui.

Mihai, într-adevăr, prevăzuse multe din aceste, el căutase să amâne și acest război, la care ca de o fatalitate era târât. Hotărându-se a-l face, el nădăjduia că, pe lângă aceea că-și împlinea o veche dorință a inimei sale, cuprinzând Moldova, această nouă izbândă va putea încă sluji a învinge îndărătnicia Austriei și a o sili, fără voie chiar, a-i acorda toate cererile sale în privirea Ardealului; și într-aceasta nu se înșelă. El nu știa însă că această împărăție nu uită niciodată aceea ce i s-a smuls prin silă, nu iartă pre cei ce au făcut-o și că perfida ei politică, cumplită în setea-i de răzbunare, nu alege mijloacele. Mihai înștiință însă pe împăratul că el voiește a face o expediție împotriva Moldovii spre a goni de acolo pe emigranții din Ardeal, partizani ai lui Andrei Bathori și ai familiei lui, dându-i mult a nădăjdui. Spre a se asigura că nobilii unguri din Ardeal nu vor face nici o mișcare, porni la fiul său Pătrașcu, în Țara Românească, treizeci din cei mai de căpitenie nobili, ca să fie ca niște zăloage.^[337] El nu voi să ia în ajutor nici pe Basta, nici vreo ceată din oastea împărătească, sau din într-adins, sau din graba cu care era silit a năvăli asupra dușmanului.^[338] (A intercala aci un capitol deosebit de descriere a Moldovei.)

XLII

Mihai intră repede în Moldova și gonește pe Ieremia și pe Sigismund până la Hotin.

Adunându-și în grabă oștile sale străine din cvartirurile lor, Mihai le împreună cu armia sa și cu a Ardealului. Iese din Alba-Iulia^[339] și, la 1 mai, își asază tabăra lângă orășelul Preșmăr.^[340] Acolo poronci la toți secuii să se scoale în arme și să-l urmeze.^[341] El făcu cunoscut atunci armiei că are să intre în Moldova spre a răzbuna moartea lui ȘtefanVodă Răzvan, aliatul său, pe care Ierimia-Vodă îl omorâse cinci ani mai nainte, într-un chip crud, rușinos și împotrivitor obiceiurilor creștinești.^[342] Armia lui Mihai spun că trecea peste 50 000 ostași, din care 38 000 pușcași, 3 000 cazaci, 4 000 călăreți sârbi, 4 000 secui și 4 000 volontiri supt comanda lui Baba-Novac.^[343] Cea mai mare parte din această armie trebuia a se pogorî din Ardeal în Moldova pe la Trotuș; ceailaltă să treacă din Țara Românească pe la Focșani.^[344]

În 6 mai 1600, Mihai, lăsându-și soția în Ardeal, porni spre Moldova;^[345] și vrând a sosi chiar și înaintea vestii sosirei sale, cu o grabă de care toți s-au minunat, fără a da răsuflare oștilor sale, trecu munții nu prin drumul obișnuit, pe unde știa că-l așteaptă dușmanul, ci urcându-se prin munții cei mai grei, pintre stânci și pintre strâmtori aspre. Pe acolo armia avu a suferi mult, mai cu seama din lipsa proviziilor ce nu găsiră nici pe acolo, nici în părțile Moldovii, pe care dușmanul le pustiise mai înainte. Caii nu avură pășune, și ostașii fură siliți a se hrăni cu foi de copaci. Oștile însă nu murmurară deloc împotriva acestei răpegiuni. Într-adevăr, Mihai le dedese încredințare că vor birui și le făcuse a nădăjdui mult în îmbelșugarea și gloria ce vor dobândi prin biruința câștigată fără nici un aliat.^[346] Oștile vrăjmașe orânduite spre paza acelor munți, văzând cu mirare și spaimă că dușmanul, trecând prin prăpăstii, i-au ocolit, se traseră spre șesul Moldovei, către tabăra lor cea mare.^[347]

Sigismund Bathori și Ieremia-Vodă, care se afla atunci la o nuntă în orașul Trotuș, luând veste că Mihai a trecut munții cei mari și că acum, rânduit de bătălie, se apropie de dânșii, rămaseră încremeniți.^[348] În groaza ce îi cuprinse, ei gândiră că aceea ce e mai sigur pentru dânșii este d-a se trage înlăuntru țării; și fără zăbavă sculându-se cu toată armia, se îndreptară spre Suceava.^[349] Mihai-Vodă, neîntâmpinând în față-i pe dușmani, după cum se aștepta, se luă după dânșii cu aceeași iuțală cu care trecuse munții. Armia lui avu și aici a suferi mult de sărăcia locului, mai ales că dușmanul pustia tot în cale, spre a întârzia goana ce-i da ai noștri.^[350] Dar oștile lui Mihai, biruind aceste suferințe, se îmbărbătară și mai mult, siliră la drum și în sfârșit ajunseră pe oștile vrăjmașe la un loc anume Iașcea și le nevoiră a sta de război.^[351] Avangarda dușmanului, alcătuită de câteva regimente poloneze bine armate, izbiră avangarda noastră, alcătuită de câțiva români și sârbi, și o sparseră. Mihai trimise îndată de chemă o seamă de unguri din Ardeal, carii se afla mai în urmă, și îi zvârli asupra polonilor din avangarda dușmanilor, care, după o puțină apărare, se întoarseră în risipă, lăsând în loc ca la 200 morți dintr-înșii.^[352] Între aceștia era și un viteaz polon, anume Dydynski.^[353]

Îndată după această luptă de avangardă, ambele trupuri de armii protivnice se arătă unul în fața altuia. Ele cătară câtva una către alta, ca cum ar fi așteptat ceva. Ce va face armia moldavă? Lupta-se-va ea alăturea cu polonii pentru un domn pus de dânșii și nesuferit țării, împotriva fraților lor de sânge și a unui erou, fala tuturor romănilor? Moldovenii nu stătură mult în cumpănă. Într-o clipă, 15 000 dintr-înșii, puindu-și cușmele în vârful lăncilor, cu mari strigări de bucurie trecură în tabăra lui Mihai.^[354] Ierimia nu mai avu atunce alt ce face decât a fugi cât mai în grabă, împreună cu oastea ce-i rămase, spre Hotin.^[355] Agiungând la Suceava, el nu îndrăzni sa intre în cetate, neîncrezându-se în locuitori.^[356] „Era așa de groaznic Mihai-Vodă și vestit de războaie în toate aceste părți, zice Miron Costin, cât îndată ce au sosit la Suceava i s-au închinat cetatea Sucevii și a Neamțului și pusă în cetăți o seamă de ai lui pedestrași.“^[357] Cronicarul polon Heidenstein bănuiește că comandantul Sucevii, un polon anume Trzaska, ar fi trădat cetatea, câștigat fiind printr-o mică răsplătire.^[358] Mihai-Vodă apoi pripi așa de aproape pe Ierimia, încât avangarda sa ajunse niște haiduci pedeștri cu câteva care din ariergarda lui Ierimia. Haiducii stătură cu inimă la război, apărându-se câteva ceasuri, dar, înglotindu-se oastea lui Mihai, ei fură sparși și deteră dosul. Această luptă stătu lângă râul Jijia, la un sat anume Verbia, unde stă o movilă mare peste trupuri, făcută după aceea de Ierimia.^[359]

În sfârșit, dușmanul, ajungând la Nistru, la cetatea de margine a Moldovii numită Hotinul, pe care Ierimia o grijise foarte bine cu slujitori de ai săi nemți^[360], hotărî de a se opri acolo spre a da bătaie,^[361] nădăjduind că va putea izbuti a birui oștile lui Mihai, obosite de atâta cale.^[362] Numărul ostașilor ce-i aveau aliații cu dânșii se urca până la 30 000.^[363] În 18 mai sosi și Mihai pe loc și îndată se înhăță bătălia la Otani, lângă Hotin.^[364] Bătălia ținu de la 10 ceasuri dimineața până în seară și, cu toate că dușmanul se purta mai vitejește în această bătălie, dar nu fu mai norocit decât altă dată. Mihai, cu o furie mare, cade asupra armiei dușmane, care, după o lungă împotrivire, pierde câmpul de bătaie, pe care îl roșește și îl udă cu valuri de sânge; 8 000 din vrăjmași zăceau în câmpul bătăliei, iar din oastea noastră numai 2 000; mulți dușmani încă pieriră ca vai de ei, înecați în râul Nistrului. Românii câștigară o pradă bogată;^[365] iar dușmanii ce scăpară se închiseră cu toții în cetatea Hotinului.^[366]

XLIII

Coprinde toată Moldova și așează într’însa toată stăpânirea sa. Baba-Novac calcă Pocuția.

Mihai începu a bate cetatea. Ghiulelele lui, spune Miron, se cunoștea în zidurile cetății până la surparea ei.^[367] Și după o asedie de trei zile, vâzând că nu o va putea sparge,^[368] căci îi lipsea tunuri mari,^[369] puse un trup de pază împrejurul cetății^[370] și, lăsând în capul oștilor pe Udrea, împreună cu Deli Marcu și Baba-Novac, el se întoarse la Suceava^[371] și de acolo la Iași, unde intră cu triumf, se sui în tronul domnilor Moldovei, primind într-o ceremonie solenelă jurământul de credință al boierilor acestei țări.^[372] De atunci el începu a se întitula și a se scrie: „Domn al Țării Românești, al Moldovei și al Ardealului.“^[373]

Ierimia-Vodă, văzând că îl vor scoate din cetate, fugi într-o noapte, pe furiș, cu toți boierii lui în Polonia.^[374] Mihai, deși cunoștea bine cât de mulți partizani are în Polonia întreagă, iar mai cu seamă că vecina țară a Podoliei, care era de lege orientală, îl chemă și îl așteptă cu mare bucurie spre a i ce închina lui,^[375] tot nu îndrăzni a trece peste hotar în Polonia, spre a sfârși războiul, încheind pace sau îndeplinindu-și planurile sale în acea țară, din pricină că el încă nu era înțeles bine cu aliații săi, că nu putuse cuprinde cetatea Hotinul și că trebi grabnice îl chema în Ardeal. Aceasta fu o mare greșală a lui Mihai, căci vecinatele provincii era fără oști și, cu simpatia popoarelor, și fără aliații săi el ar fi putut impune voința sa în Polonia.^[376]

El scrise craiului Poloniei că a luat armele și a intrat în Moldova spre a opri izbucnirea unui complot rău ce Ieremia urzise împotrivă-i.^[377] Era atunci polonii strânși la dietă la Varșovia, sfătuind oaste împotriva Sveției, silind mult craiul ca să i se dea mijloace a-și redobândi crăiea de moștenire.^[378] Ieșise vorbă cum că Mihai dobândise de la Poartă întărirea nu numai de domn al Moldovei, ci încă i se dedese o diplomă scrisă cu litere de aur, prin care i se întărea stăpânirea peste toate provințiile polone ce va putea cuprinde. Toate aceste ațâțară mari dispute în dietă. Slăvitorii și partizanii lui Mihai, carii era mulți, tăgăduia adevărul acestei din urmă vorbe, și, lăudând faptele eroice ale lui Mihai împotriva turcilor, încredința că el va fi un om foarte folositor republicei și că pregătirile războinice ce vor să facă împotrivă-i sunt de prisos. „Siguranța crăiei Poloniei, zicea ei, nu se reazămă pe Moldova. Ce ne pasă nouă și ce pierde sau câștigă republica, dacă va domni în acea țara Ieremia sau Mihai? De trebuie a apăra pe Ieremia, apere-l aceia care au câștig dintr-aceasta și cărora le place orice pricinuire, numai să poată face război.“ Această din urmă observație bătea în Zamoisky și în ambii frați Potocki.^[379] Cel dintâi era patronul lui Ieremia, pe care îl pusese pe tronul Moldovei și făgăduise a-l apăra; ceilalți era rudiți cu Ieremia prin căsătorie. Partida lui Zamoisky striga împotriva partidei lui Mihai, învinovățind-o de a fi duh austrian și prietenă a religiei Răsăritului.

O greșeală se făcu atunci din partea noastră. Baba-Novac intră în Pocuția, provinție a Poloniei, cu gând ca să tragă pe cazaci în partea lui Mihai. El pustii acolo moșiile lui Ștefan Potocki.^[380] Fără îndoială că aveam drept a intra în Polonia, care ne făcuse război pân-atunci; aveam drept a intra în Pocuția, care este o veche provinție a Moldovei, fiind cumpărată la 1431 de Alexandru-Vodă cel Bun și Bătrân de la craiul Poloniei, Vladislau, într-o mie de ruble de argint^[381] și apoi multă vreme ea stătu o pricină de războaie necurmate între poloni și moldoveni. Mihai cunoștea aceasta și reclama acum drepturile Moldovei asupra Pocuției. Dar nefiind hotărât Mihai a purta îndată războiul în Polonia, intrarea în Pocuția era o greșeală, căci întărâtă mai mult pe dușmanii săi din Polonia și le dete cuvânt împotriva partizanilor noștri. Partida lui Zamoisky începu într-adevăr a striga tare că Baba-Novac a pustiit Pocuția prin foc și sabie, ducând în robie o mulțime de oameni, femei și copii, prin mijlocul orașelor și satelor aprinse. Cu toate aceste, dieta nu voi a slobozi bani pentru pregătirile de război. Zamoisky nu se descurajă de acestea, nici se lăsă din hotărârea sa. El câștigă pe craiul, asupra căruia știm că avea mare influență, zicându-i mereu prin scrisori și prin grai că unchiul și vrăjmașul său, duca de Suderman din Sveția, se va bucura mult și se va întări în puterea sa văzând că străinii calcă țara Poloniei nepedepsiți. În înțelegere dar cu craiul, Zamoisky dete poruncă hatmanului Zotkiewsky de a se duce în grabă, cu câte oști va putea a aduna mai curând, ca să se așeze pe Nistru, spre a apăra hotarul și a observa mișcările lui Mihai.^[382]

Acesta, văzând atunci că polonii nu sunt încă în stare a-i face vreun rău, că ei se mulțumesc a sta în poziție de apărare, socoti până unaalta să se întoarcă în Ardeal, spre a pune capăt la pricea ce era între dânsul și împăratul pentru stăpânirea Ardealului. El trimisese curieri la cetățile acestei țări, spre a vesti triumfurile sale în Moldova, și tot Ardealul își arătă veselia prin descărcături de tunuri și alte ceremonii.^[383] Asemenea, Mihai porni și curieri la împăratul, ca să-i facă cunoscut cuprinderea Moldovei și a i-o închina din partea sa și a fiului său, Pătrașcu, păstrând însă pe seamă-i stăpânirea ei.^[384]

XLIV

Nobilii unguri încep chiar în Moldova a tracta cu Sigismund și cu polonii.

Apoi, spre a-și trage dragostea poporului Moldovei, îi iertă birul și îl aduse a făgădui că, câtă vreme se va păstra această iertare, cu mijloacele lor vor apăra țara de tot felul de dușmani.^[385] El oprise asemenea prin strașnică poruncă jaful în orașe și sate, hotarând a fi osândiți la bătaie toți ostașii români care o vor călca; iar pe ostașii unguri, fiind mai deprinși la pradă, îi osândea la moarte. Din nenorocire, nobilii unguri, care strigaseră atât de mult asupra relelor ce făcea ostașii lui Mihai în Ardeal, găsea că este pre natural ca ostașii lor să prade în Moldova nepedepsiți. Într-o zi șapte unguri din oamenii lui Pancratie Sennyei și Giorgi Sibrik, nobili însemnați din Ardeal, fură prinși jefuind și aduși înaintea lui Mihai. O mulțime de nobili alergară atunci și se rugară de domn, în numele întregii armii ungurești, de a da drumul vinovaților. Mihai le dete drumul cu vorbe nehotărâte, și cum plecară nobilii, îndată trimise poruncă să omoare pe acei șapte prinși. Începură atunci ungurii a murmura, zicând că fără dreptate au fost aceștia uciși. Niște intriganți ambițioși, precum Moisi Secuiul și Stefan Czaki, se folosiră de ocazie spre a întărâta pe nobili împotriva cârmuirii lui Mihai și a-i aduce a trimite pe ascuns deputați către Sigismund Bathori, care se auzise că se afla la marginile Podoliei, în tabără cu Ioan Zamoisky, cancelarul crăiei Poloniei, spre a se sfătui cu dânsul și cu Zamoisky despre chipul cu care ar putea să intre mai lesne în Ardeal spre a goni pe Mihai, făgăduind ca ei îi vor sta întru ajutor și că poporul îl va primi cu mare bucurie. Sigismund le răspunse că: „Dumnezeu e bun și că, de va voi să-l cheme iarăși la cârmuirea Ardealului, el nu va lăsa să-i scape din mână ocazia, de temere ca să nu stea împotriva voinței lui Dumnezeu. Dar că acum trebui a suferi cu răbdare toate relele la care ca oameni suntem supuși, și a aștepta vremea hotărâtă la Dumnezeu pentru sfârșitul tiraniei lui Mihai.“ Zamoisky încă făgădui că, la vreme, va da ajutor aliatului său Sigismund.^[386]

Boierii Moldaviei se rugară de Mihai ca să le dea domn, spre a-i cârmui în locu-i, pe fiul său Nicolai. Mihai le făgădui întâi a le face pre voie și porni numaidecât pe Radul Buzescu și pe postelnicul Stoica, cu o suită de 300 inși, ca să meargă sa aducă din Țara Românească pe fiul său Nicolai. Dar pe urmă se socoti cum că fiul său este prea tânăr și nu va putea cârmui o țară de margine, mai ales că avea încă a se teme de Ierimia și de poloni, și își schimbă hotărârea, orânduind o comisie vremelnică de cârmuire pentru Moldova, alcătuită de patru generali ai săi, anume hatmanul Udrea, vistierul Androni, armașul Sava și spătarul Negrea.^[387]

Apoi, în 27 iunie, părăsind Moldova,^[388] trecu pe la Oituz , în Ardeal^[389] și veni la Brașov, însoțit numai de 400 călăreți cazaci, serbi și valoni.^[390] El poruncise ca armia să-l urmeze, rămânând în Moldova numai 6 000 pedestrași și călăreți, supt comanda unui boier strălucit în războaie, anume Mârza, și a lui Moise Secuiul, pe care îl numise în această expediție căpitan-general al ungurilor.^[391] La Brașov, Mihai petrecu cinci zile. Aice, năcăjindu-se pe brașoveni pentru niște vorbe deșarte ce auzise de la dânșii, îi amenință că le va prăda cetatea, dar rugat de unii din oamenii săi și mai ales de Moise Secuiul, care îl însoțise din Moldova, se îmblânzi și îi iertă, căci el ades avea asemene mânii prefăcute.^[392] El își împărți apoi armia în Ardeal astfel: pe unguri supt poruncile lui George Mako și Ștefan Tarkany, în țara Bârsei; pe sârbi, în scaunile sașilor de la Cohalom și Șinca, pe poloni și pe cazaci asemenea în scaunele săsești de la Sighișoara și Medias, și cu toată cealaltă oaste intră în triumf în Alba-Iulia, în cele dintâi zile ale lui iulie, și hotărî ziua de 20 a aceleiași luni pentru a se aduna acolo dieta țării.^[393]

XLV

Mihai a realizat unirea celor trei principate române: Țara Românească, Moldova și Ardealul.

Când se vesti cuprinderea Moldovei, toată lumea rămase uimită de mirare. Acel căpitan care umblă și izbește cu iuțeala trăsnetului, acei minunați ostași care suferă în tăcere marșurile cele mai repezi, osteneala și foamea cumplită, trăind numai de entuziasm și de glorie, bătându-și joc de puterile naturei, ca și de ale oamenilor, buna rânduială, disciplina și jertfirea ce ei păstrară în această campanie, strălucitele triumfuri care încununară strădaniile lor fură slăvite și trâmbițate în toate părțile. Acel veac nu arătase încă în Europa o asemenea armie și un asemenea general. În toate părțile se zicea că Mihai a cuprins Ardealul în 11 zile și Moldova numai în 8.^[394] Toți dușmanii săi se îngroziră. Ei se încredințară că singuri nu pot face nimic împotrivă-i, ci numai coalizându-se toți împreună.

Mihai ajunsese acuma în culmea slavei și a mărimei ce el visase. Cinci ani abia trecuse de când el trăsese sabia spre a apăra țara sa de tirania turcească și, după o mulțime de eroice triumfuri, respinse potopul turcesc departe de dânsul și de Europa creștină. Nu numai atât. El voi a-și crea o patrie mare pe cât ține pământul românesc; și norocul ajutându-l, în câteva luni Ardealul, Moldova și o parte din Banat sunt unite cu Țara Românească. Rămăsese numai Timișoara cu ținutul ei, ce se afla supt turci, și Oradea Mare, cu părțile orientale ale Ungariei, pe care el le cerea de la împăratul cu dreptul că ele fac parte din Ardeal, precum ținuse și supt Sigismund Bathori. Aceste mici ținuturi dobândite, unitatea națională era completă. Independența absolută ar fi urmat fără îndoială. Mihai realizase acum visarea iubită a voievozilor cei mari a românilor. Acum românul s-a înfrățit cu românul și toți au una și aceeași patrie, una și aceeași cârmuire națională, astfel precum ei n-au fost din vremile uitate ale vechimei. Statul acesta nou are hotare naturale de minune, el e destul de puternic, pământul său destul de binecuvântat de cer, locuitorii săi numeroși și în mare parte omogeni; ei poate trăi, a sta de sineși și a se apăra împotriva năvălirilor străinilor. Mihai avea destulă înțelegere spre a constitua acest stat, a cărui hotare le trăsese cu sabia sa. Dar spre a așeza bine temeliile și a usca tencuiala acestei zidiri prea grabnic făcută, îi trebuia vreme; și vremea îi fu de lipsă. El n-apucase încă a încununa zidirea sa d-abia ridicată, și iată glasul cobitor al clopotului restriștei sună cu tărie, și din toate părțile, înverșunați, aleargă dușmanii săi mii de mii și toți întruna spre a-l dărâma. Vai, căci nu ne-am putut opri aci, în culmea triumfului nației române, oprind împreună cu noi și timpul și istoria!

Pentru ce, după draga povestire a atâtor norocite și mari izbânzi, să fim osândiți a descrie și cruntele noastre nenorociri?

---

1. Gerando, La Transylvanie, Paris, 1845, t. I, p. 35.
2. Magazinul istoric, t. I, p. 19; t. III, p. 97.
3. Vezi diplomele lui Andrei II din anul 1211 și 1222.
4. Katona, t. X, p. 375.
5. Tomasi, p. 75.
6. Istvanfi, p. 452.
7. De Thou, t. XIII, p. 329; Ortelius, p. 433.
8. „Solita mobilitate instabilis animi“. (Istvanfi, p. 452).
9. Istvanfi, p. 452; De Thou, p. 329; Bethlen, t. IV, p. 248; Ortelius, p. 433.
10. Istvanfi, ibid.
11. Bethlen, t. IV, p. 248.
12. De Thou, t. XII, p. 330.
13. Ibid.; Ortelius, p. 432; Doglioni, Theatro de'principi, t. II p. 744.
14. Spontoni, p. 83.
15. De Thou, t. XIII, p. 330.
16. Tomasi, p. 76.
17. Ossat, t. II, p. 74.
18. De Thou, t. II, p. 503.
19. Spontoni, p. 52.
20. Tomasi, p. 75; Sponloni, p. 86.
21. Spontoni, p. 86; Bethlen, t. IV, p. 249; Istvanfi; Tomasi p. 76.
22. De Thou, p. 330.
23. Tomasi, p. 77.
24. De Thou, t. XIII, p. 331; Bethlen, t. IV, p. 269: Ortelius, p. 445. Staat von Siebenbürgen etc.; Doglioni, t. II, p.744.
25. Bisselie.
26. Bethlen, t. IV, p 269-273.
27. Cronica lui Fuchsie.
28. Bisselie, t. XI.
29. Spontoni, p. 88.
30. Bethlen, t. IV, p. 279; Istvanfi, p. 452.
31. „Amicitiam et boni vicini officium sollicitando eademque vicissim ab illo expetendo“ (Istvanfi, p. 452).
32. Bethlen, t. IV, p. 283.
33. Bisselie, t. XI; Guerrin, p. 495.
34. Cronica lui Fuchsie.
35. Spontoni, p. 89.
36. Bethlen, t. IV, p. 289.
37. Bethlen, t. IV, p. 289; Istvanfi, p. 452.
38. Bethlen, t. IV, p. 291-296.
39. Ibid., p. 296.
40. Bethlen, t. IV, p. 299; Istvanfi, p. 453.
41. Ibid., p. 209.
42. Bisselie.
43. Bethlen, t. IV, p. 303-304.
44. Istvanfi, p. 452; Bethlen, t. IV, p. 288; Piasecius, p. 205; Engel, t. I, p.249.
45. „Nonquam erit bona spina, licet mittatur de Roma“ (Piasecius, p. 200).
46. Ibid.
47. Bethlen, t. IV, p. 304-310.
48. Ibid., Istvanfi, p. 452.
49. Bethlen, t. IV, p. 317.
50. Bethlen, t. IV, p. 314-317.
51. Bethlen, t. IV, p. 319.
52. Lazaro Soranzo, p. 147.
53. A cita pe Campana, p. 49.
54. Istvanfi, p. 452; Bethlen, t. IV, p. 320.
55. Istvanfi, p. 453.
56. Bethlen, t. IV, p. 322.
57. Bethlen, t. IV, p. 322.
58. Bethlen, t. IV, p. 323-326.
59. Ibid., p. 326.
60. Bethlen, t. IV.
61. Bethlen, t. IV.
62. Bethlen, t. IV. După scrierea lui Ioan Csindi, ungur vestit, ce slujea atunci în oastea lui Mihai-Vodă.
63. Mag. ist., t. IV, p. 292; Bethlen, t. IV, p. 329.
64. Bisselie.
65. Bethlen, t. IV, p. 330. După analistul Ștefan Szamosközy.
66. Bethlen, t. IV, p. 330-332.
67. Cronica lui Fuchsie, p. 100.
68. Seivert, p. 186 și 187.
69. Bethlen, t. IV, p. 332.
70. Bethlen, t. IV, p. 337-339.
71. Bethlen, t. IV, p. 339; Engel, t. I, p. 251.
72. Bethlen, t. IV, p. 340.
73. De Thou, t. XIII, p. 331; Guerrin, p. 495; Ortelius, p. 452; Neue ungarische und siebenbürgische Kronik, p. 160.
74. Cr. română, Mag. ist., t. IV, p. 293.
75. Aici și în continuare, denumind Munții Carpați (n. ed.).
76. Bethlen, t. IV, p. 343.
77. Bethlen, t. IV, p. 343.
78. Bethlen, t. IV, p. 344.
79. Ibid.
80. Cronica lui Fuchsie.
81. Bethlen, t. IV, p. 345, 346-347.
82. Istvanfi, p. 483.
83. Bethlen, t. IV, p. 347.
84. Ibid.; Cronica lui Fuchsie.
85. Bethlen, t. IV, p. 347.
86. Bethlen, t. IV, p. 355.
87. Cronica lui Fuchsie.
88. Bethlen, t. IV, p. 356.
89. Cronica lui Fuchsie.
90. Bethlen, t. IV, p. 358.
91. Cronica lui Fuchsie.
92. Ibid.
93. Bethlen, t. IV, p. 356.
94. Cronica lui Fuchsie.
95. Ibid.
96. Bethlen, t. IV, p. 358.
97. Cronica lui Fuchsie.
98. Cronica lui Fuchsie.
99. Ibid.
100. Bethlen, t. V, p. 357.
101. Cronica lui Fuchsie.
102. Bisselie, t. XI; Ortelius, p. 452.
103. Bethlen, t. IV, p. 359.
104. Bethlen, t. IV, p. 349.
105. Cronica lui Fuchsie.
106. Bethlen, t. IV, p. 352.
107. Istvanfi, p. 453.
108. Bethlen, t. IV, p. 352.
109. Cronica lui Fuchsie.
110. Bethlen, t. IV, p. 352.
111. Ibid., p. 354.
112. Cronica lui Fuchsie.
113. Bethlen, t. IV, p. 360.
114. Istvanfi.
115. Bethlen, t. IV, p. 362.
116. Cronica lui Fuchsie.
117. Bethlen, t. IV, p. 363.
118. Bethlen, t. IV, p. 363. Acest autor greșește punând aci numele lui Baba Novac, în locul lui Radu Buzescu și banul Udrea. Novac cu haiducii săi intrase în Ardeal împreună cu Mihai Vodă.
119. Mag. istoric, t. IV, p. 293.
120. Ibid.
121. Bethlen, t. IV, p. 366.
122. Bethlen, t. IV, p. 367; Istvanfi, p. 453.
123. Bethlen, t. IV, p. 367.
124. Cronica lui Miron Costin, p. 220.
125. De Thou, t. XIII, p. 352.
126. Istvanfi, p. 453.
127. Un analist ungur, anume Szamosközy, martor de față, citat de Bethlen, vorbește astfel despre numărul oștilor lui Mihai-Vodă: „Este anevoie de-a spune acurat câte oști era, căci căpeteniile însele n-o știa: fiecare după patima sa ridica sau scădea numărul cum vrea. Românii înșiși, care vor să se arate mai curajoși, arăt un număr necrezut de mic. Iar noi, fără patimă, vom arăta aceea ce am văzut, cu ochii noștri. Acei ce vorbesc mai mult urcă la 30 mii pedestrași și călăreți numărul ostașilor lui Mihai. Acei ce spun mai puțin, 20 mii. Românii spun numai 8 mii. Acei ce țin mijlocul spun 25 mii. Atâta sau mai atâta mi se pare a fi mai de crezut. Acei ce pun mai mult sau mai puțin fac abuz de calcul și fără cuvânt se arată darnici în cifre. Nimeni nu poate tăgădui că aceasta fu un potop mare de oameni, ca cum toată Țara Românească, smulsă de la vetrele sale, căzuse peste noi. O parte mare era volontiri, ce alergaseră la dânsul trași prin nădejdea d-a putea prăda, și nu atât puterea lor reală, cât mulțimea lor insufla groază. Este încă de sigur (certain) că Mihai Vodă își adăogă număruI oștilor sale, după ce a intrat în Ardeal, atât pentru că mulți de la sine alerga în tabăra lui, împinși de nădejdea pradei, cât și pentru că Mihai, în toate părțile pe unde trecea, poruncea să proclame, într-o parte și într-alta, că el va privi ca dușman și își va răzbuna ca de un asemenea pe oricine care, fiind în stare a purta armele, nu va urma înarmat oastea sa. El lucra într-acest chip atât ca să sperie duhurile cu mulțimea, cât spre a nu lăsa în spate-i nimic din care să se poată organiza batalioane. Aceea ce, la vedere, mărea oastea voievedului era un număr foarte mare de care, pe care, împotriva unei strașnice porunci a domnului, fiecare târa cu sine, precum făcuse voievodul și toți boierii, purtând nevestele, copiii, toată starea și avuția, ca cum ar fi avut de gând de a schimba pentru totdeauna pământul de locuință; pricina era căci se temeau ca, în lipsa domnului și a armiei din țară, turcii sau tătarii să nu cumva să năvălească spre a o prăda“ (Bethlen). Despre armia lui Andrei, analiștii unguri o scad peste măsură, făcând-o de 9 mii; alții încă numai de 5 mii. Dar mai mulți istorici și analiști străini, precum: De Thou, t. XIII, p. 352, Guerrin, p. 497, Ortelius, p. 453, Bisselie etc. o fac de 25 mii. Istvanfi, asemenea, zice că numărul oștilor era mai deopotrivă de ambe părțile. Din acestea se lămurește că, deși poate a fost oastea românească mai mare decât cea ungurească, deosibirea însă era neînsemnată.
128. De Thou, p. 352; Guerrin, p. 495; Ortelius, p. 452.
129. Bethlen, t. IV, p. 368-375.
130. Ibid., t. IV, p. 375.
131. Mag. ist., t. IV, p. 293.
132. Bethlen, t. IV, p. 367-377; De Thou, p. 352; Guerrin, p. 495; Ortelius, p. 452.
133. Bethlen, t. IV, p. 377.
134. Ibid.; Istvanfi, p. 453.
135. De Thou, p. 332; Guerrin, p. 495; Ortelius, p. 453; Wicquefort, p. 779.
136. Bethlen, t. IV, p. 378.
137. Bethlen, t. IV, p. 379.
138. Stavrinos; Bethlen, t. IV, p. 381.
139. Bethlen, t. IV, p. 380-381.
140. Mag. ist., t. IV, p. 293; Bethlen, t. IV, p. 381; Istvanfi, Bisselie și alții.
141. Bethlen, t. IV, p. 382; Engel, t. I, p. 253; Die neueröffnete ottomanische Pforte, p. 339.
142. Wicquefort, p. 799; De Thou, p. 332; Bethlen, t. IV, p. 383; Guerrin,p. 495; Ortelius, p. 497.
143. Bethlen, t. IV, p. 384; Wicquefort, p. 779.
144. Piasecius, p. 205.
145. De Thou, p. 332.
146. Bethlen, t. IV, p. 384; Wicquefort, p. 779.
147. De Thou, p. 332; Guerrin, p. 495. Ortelius, p. 452; Neue ungarische undsiebenbürgische Kronik, p.161.
148. De Thou, p. 332.
149. Bethlen, t. IV, p. 390-394.
150. Bethlen, t. IV, p. 395.
151. „Baba Novac, quoque famosus id temporis dux“ (Bethlen, t. IV, p. 363).
152. Bethlen, t. IV, p. 396; Stavrinos.
153. Bethlen, t. IV, p. 396.
154. Stavrinos.
155. Bethlen, t. IV, p. 396.
156. Stavrinos.
157. Guerrin, p. 495 și 497; Ortelius, p. 452 și 453.
158. De Thou, p. 333.
159. Bisselie.
160. Bisselie.
161. Bisselie.
162. Guerrin, p. 497; Ortelius, p. 453.
163. Bisselie.
164. Tomasi, p. 80; Bethlen, t. IV, 397; Bisselie; Spontoni.
165. Bethlen, t. IV, p. 397; Bisselie.
166. Bethlen, t. IV, p. 397.
167. Bethlen, t. IV, p. 397 și 398.
168. Bethlen, t. IV, p. 399-402.
169. Stavrinos.
170. Bethlen, t. IV, p. 401.
171. Bethlen, t. IV, p. 401-405.
172. Mag. ist., t. IV, p 218.
173. Bethlen, t. IV, p. 405.
174. Bethlen, t. IV, p. 408.
175. Bethlen, t. IV, p. 406-407; Spontoni, p. 91; Tomasi, p. 80.
176. Bethlen, t. IV, p. 407.
177. Tomasi, p. 80; Spontoni, p. 91.
178. Bethlen, t. IV, p. 409.
179. Tomasi, p. 80.
180. Bethlen, t. IV, p. 410; Istvanfi, p. 453.
181. Ibid.; Tomasi, p. 81.
182. Bethlen, t. IV, p. 410; Istvanfi, p. 453.
183. Bethlen, t. IV, p. 418.
184. Guerrin, p. 97; Ortelius, p. 454; Bisselie, t. VII; De Thou, p. 335. După Bethlen, p. 425, însă, numai 32 tunuri găsiră ai noștri în tabără.
185. Bethlen, t. IV, p. 419.
186. Guerrin, p. 97; Ortelius, p. 454. După acești autori, morții lui Mihai nu trecea peste 200 oameni, aceea ce e anevoie de crezut, într-o luptă așa de lungă și înverșunată. Bethlen pretinde că din ambe părți împreună pieriră 2 000 ostași, Istvanfi spune că din oastea cardinalului pieriră numai 1 118 ostași. De Thou și Bisselie numără 3000 oameni pierduți de Andrei. Apoi Montreux exagerează acest număr, urcându-l la 12 mii.
187. Bethlen, t. IV, p. 421.
188. Bethlen, t. IV, p. 422; Istvanfi, p. 453.
189. Bethlen, t. IV, p. 422.
190. Ibid., p. 420.
191. Bethlen, t. IV, p. 420.
192. Ibid., t. XIII, p. 421.
193. De Thou, p. 333; Ortelius, p. 454; Guerrin, p. 498; Bisselie.
194. Bethlen, t. IV, p. 425.
195. De Thou, p. 333; Guerrin, p. 459; Ortelius, p. 454; Bisselie.
196. Bethlen, t. IV, p. 427.
197. Ibid., p. 431.
198. Ortelius, p. 454; Guerrin, p. 497.
199. Ibid.
200. Bethlen, t. IV.
201. Ibid.
202. Ibid.
203. Guerrin, p. 499; Ortelius, p. 455.
204. Bethlen, t. IV.
205. Guerrin, p. 499; Ortelius, p. 455.
206. Cronica lui Fuchsie; Mag. ist., t. II. Noi nu cunoaștem bine care a fost natura legămintelor dinainte între împărat și Mihai despre Ardeal. Este însă prea de crezut acest titlu Mihai nu și l-a luat de la sine și că Austria i-l făgăduise.
207. În manuscris: „A urma citind capitolul XVI din Bisselius sau parte din el.“ Acest capitol este reprodus în continuare:
     „După care Mihai, învingând și supuind tot Ardealul, pre când se părea că, afară de constanță, nimic altă nu mai lipsea gloriei sale, trimise împăratului și Cheile Dacielor, în semn de deplină supunere. Iară împăratul, considerând mulțimea și mărimea evenimentelor petrecute cu succes atât de ferice, într-un răstimp atât de scurt, a tresăltat de bucurie și prin epistole și cărți împărătești a celebrat într-un mod magnific faptele ducelui român către septemvirii și mai-marii imperiului roman. Numele ducelui câștigă prin aceasta o mărime și o celebritate neînchipuită, care-l răspândi preste toată fața pământului, încât toată lumea era plină de acest nume, nemaiîndoindu-se de mărimea lui nici turcii, nici tătarii, carii toți tremurau de puterea armelor lui. Dar, din cauze mai de aproape, Mihai era în mare stimă la popoarele creștine, care cu plăcere și aplauze comentau faptele și virtuțile lui. Ce să mai zicem? După ce stinsese pe rebelii din Dacia și împăcase turburările și neliniștea popoarelor ei, prefăcuse în cenușă coloniile turcilor și devastase satele și orașele lor, după ce, în fine, culcă la pământ și zdrobi atâta mulțime de barbari, românul, prin numele său, deșteptă în inimele muritorilor numele și memoria arhanghelului Mihail, ducelui oștilor cerești, care trântise și alungase cândva din ceriuri pre bălaurul, luceafărul diavolilor, împreună cu toți demonii, soții rebeliunei lui. Pentru aceea, în mintea popoarelor creștine se formă cu încetul părerea că, cu prea puțină schimbare de cuvinte, s-ar putea aplica foarte bine la Mihai-Vodă vechea cântare de biruință a bisericei, și mai ales acea parte în care preoții și sacrul cor cântau: Lăudați și preamăriți pre toți ostașii în genere, iară mai presus de toți pre Mihai, ducele oastei învingătoare, care sfărâmă Bosforul prin puterea și virtuțile sale“ (n. ed.).
208. Gerando, t. II, p. 22.
209. Bethlen, t. IV.
210. Istvanfi, p. 454.
211. Bethlen, t. IV.
212. Istvanfi, p. 454.
213. Bethlen, t. IV, 437-443.
214. Bethlen, t. IV, 443-449.
215. Bethlen, t. IV.
216. Bethlen, t. IV, p. 451; Istvanfi, p. 454.
217. Bethlen, t. IV, p. 452.
218. Spontoni, p. 91.
219. Bethlen, t. IV, p. 453.
220. Ibid.; Istvanfi, p. 454.
221. Tomasi, p. 81; Spontoni, p. 91.
222. Bethlen, t. IV, p. 454.
223. Ibid.; Istvanfi, p. 454; Tomasi, p. 81.
224. Tomasi, p. 81.
225. Istvanfi, p. 454; Tomasi, p. 81.
226. Tomasi, p. 81.
227. Bethlen, t. IV, p. 454.
228. Tomasi, p. 81.
229. Ortelius, p. 456.
230. Bethlen, t. IV, p. 455.
231. Gerando, t. II, p. 22. Analiștii contemporani se deosebesc asupra zilei în care Andrei fu ucis. Timon și Alexandru Dubokay pomenesc de ziua de 31 oct. Ortelius o pune la 9 noiemvrie, iar Bisselie tocmai la 20 noiemvrie. Noi am urmat pe Bethlen, care o pune șase zile după bătălia de la Sibiu, adică în noaptea de 3 spre 4 noiemvrie socotind această dată, după potrivirea ce am făcut cu altele, ca cea mai adevărată.
232. După Bethlen, iar după Istvanfi, de 33 ani.
233. Bethlen, t. IV, p. 456; Istvanfi. 454.
234. Bethlen, t. IV, p. 477-480.
235. Bethlen, t. IV, p. 458-459.
236. Ibid., p. 459.
237. Bethlen, t. IV, p. 460.
238. Ortelius, p. 456.
239. Bethlen, t. IV, p. 460.
240. Ibid., p. 461.
241. Bethlen, t. IV, p. 461-463.
242. Ibid., p. 462.
243. Bethlen, t, IV, p. 468.
244. Bethlen, t. IV, p. 468.
245. Stavrinos.
246. Bethlen, t. IV, p. 468; Ortelius, p. 461.
247. Stavrinos.
248. Bethlen, t. IV, p. 468.
249. Tomasi, p. 81.
250. Magazin istoric, t. IV, p. 295.
251. Bethlen, t. IV.
252. Bethlen, t. IV.
253. Bethlen, t. IV.
254. Bethlen, t. IV, p. 469.
255. Cronica lui Fuchsie; Guerrin, p. 508 și 509.
256. Ibid.
257. Bethlen, t. IV, p. 470. Vezi acest act în Mag. ist., t. II, p. 358.
258. Bethlen, t. IV, p. 471.
259. Bethlen, t. IV, p. 472 și 473.
260. Bethlen, t. IV, p. 474-477.
261. Bethlen, t. IV, p. 462; Ortelius, p. 456.
262. Guerrin, p. 502; Ortelius, p. 456; Bethlen, p. 462.
263. Ossat, t. II, p. 122.
264. Katona, t. XXVII, p. 600.
265. Ossat, t. II, p. 122; Bethlen, t. IV, p. 467 și 468.
266. Guerrin, p. 500; Ortelius, p. 455.
267. Guerrin, p. 507; Ortelius, p. 458 și 459.
268. Guerrin, p. 500; Ortelius, p. 459; Beyerlinck, t. II, p. 262.
269. Guerrin, p. 502.
270. Guerrin, p. 501; Ortelius, p. 455; Bisselie; De Thou, p. 334.
271. Spontoni, p. 95; Bisselie.
272. Spontoni, p. 58, 59 și 336 și 337; Sirtori; Bayle, t. IV, p. 495. Basta e autorul a două scrieri despre arta militară: 1. Maestro di Campo generale, Veneția, 1606, in-4°; 2. Governo della Cavalleria leggiera, Francfort, 1612, infol. Cea dintâi din aceste scrieri se află în Biblioteca de la Sf. Sava în București, împodobită cu un portret a lui Basta; cea de a doua am găsit-o în Biblioteca Națională din Paris.
273. Ortelius, p. 460.
274. De Thou, p. 356.
275. Bisselie.
276. Guerrin, p. 510; Ortelius, p. 460.
277. De Thou, p. 335.
278. Guerrin, p. 510; Ortelius, p. 460.
279. De Thou, p. 335.
280. Istvanfi. p. 454.
281. Mag. istoric, t. IV, p. 295.
282. Orteluis, p. 461.
283. Ortelius, p. 462; Bethlen, t. IV, p. 483; Guerrin, p. 502.
284. De Thou, p. 334; Doglioni, t. II, p. 745.
285. Spontoni, p. 95 și 96.
286. Bethlen, t. IV, p. 484.
287. Cronica lui Fuchsie.
288. Bethlen, t. IV, p. 45.
289. „Mihail, Voievodu Țării Românești, Consilierul majestății sale imperiale, crăiesc locoțiitor al Ardealului și general căpitan peste armia din părțile cele dincoace de Ardeal, dobândind dela Dumnezeu biruință prin veghere, virtute și arme, 1600.“ Acest titlu dovedește că această medalie nu s-a tăiat după cuprinderea Moldovei, precum au bănuit unii din istorici.
290. Joachim, Das neueröffnete MünzKabinet.
291. „Muncă neobosită, curaj aprig, putere covârșitoare a minții, înflăcărare, duh neadormit, grijă și tărie neînduplecată în lupte“ (n. ed.).
292. Cronica lui Fuchsie.
293. De Thou, p. 508; Doglioni, t. II. p. 745.
294. Cronica lui Fuchsie.
295. De Thou, p. 508.
296. Spontoni, p. 97.
297. De Thou, p. 508.
298. Ortelius, p. 463.
299. Cronica lui Fuchsie; Bethlen, t. IV, p. 486; De Thou, p. 508.
300. De Thou, p. 509.
301. Bisselie.
302. Bethlen, t. IV, p. 487.
303. Acest act, spune Bethlen, care cel dintâi l-a scos la lumină, era scris pe parșemin și se afla în păstrare în biblioteca lui Gabriel Bethlen, Prințul Ardealului, și la moartea lui trecu la comitele Ștefan Bethlen, fratele său.
304. Bethlen, t. IV, p. 490.
305. Spontoni.
306. Mag. ist., t. IV, p. 294; Filstich.
307. Cronica lui Fuchsie.
308. Cronica lui Fuchsie.
309. Bethlen, t. IV. p. 491.
310. De Thou, p. 509.
311. Spontoni, p. 96.
312. Ortelius, p. 463; De Thou, p. 509.
313. Spontoni, p. 96.
314. 0rtelius, p. 463 și 464; De Thou, p. 509; Doglioni, t. II, p. 745.
315. De Thou, p. 509; Bethlen, t. IV, p. 491.
316. Mag. ist., t. IV, p. 296; Cronica lui Fuchsie.
317. Cronica lui Fuchsie.
318. Istvanfi, p. 459.
319. Ortelius, p. 461; De Thou, p. 334.
320. Istvanfi, p. 454.
321. Cronica lui Fuchsie.
322. Ortelius, p. 468; De Thou, p. 510.
323. Bisselius, t. XXII.
324. Spontoni, p. 98.
325. De Thou, p. 510; Doglioni, t. II, p. 745; Ortelius, p. 468.
326. Bethlen, t. IV, p. 492; Heidenstein; Engel, t. II, p. 246.
327. De Thou, p. 510; Ortelius, p. 468; Doglioni, t. II, p. 748.
328. Bethlen, t. IV, p. 493.
329. Bethlen, IV, p. 494.
330. Bethlen, t. IV, p. 495; Cronica lui Fuchsie.
331. Bethlen, t. IV, p. 491; Mag. istoric, t. IV, p. 296.
332. Engel, t. I, p. 258.
333. Heidenstein; Niemcewicz.
334. Piasecius, p. 223; Bethlen, t. IV, p. 495.
335. Bethlen, t. IV, p. 532.
336. Heidenstein, p. 355; Niemcewicz.
337. Bethlen, t. IV, p. 495.
338. Bisselie, t. XXII.
339. Bethlen, t. IV, p. 496.
340. Cronica lui Fuchsie.
341. Bethlen, t. IV, p. 496.
342. Bethlen, t. IV, p. 495.
343. Ortelius, p. 467.
344. Magazin istoric, t. I, p. 237.
345. Ibid., t. IV, p. 296.
346. Spontoni, p. 98; Bisselie; Ortelius, p. 467.
347. Bisselie.
348. Bethlen, t. IV, p. 496. „Il Moldavo e Sigismondo rimasero attoniti e stupeffati della spedita celerita con la qualeil Valacco si duro viaggio compito havero“ (Spontoni, p. 98).
349. Bethlen, t. IV, p. 479.
350. De Thou, p. 510.
351. Magazin istoric, t. IV, p. 296.
352. Bethlen, t. IV, p. 497.
353. Niemcewicz; Heidenstein, p. 351.
354. Niemcewicz; Heidenstein, p. 351.
355. Magazin istoric, t. IV, p. 297.
356. Niemcewicz; Heidenstein, p. 351.
357. Miron Costin, p. 222.
358. Heidenstein, p. 351.
359. Miron Costin, p. 222.
360. Miron Costin, p. 222.
361. Mag. ist., t. IV, p. 297.
362. De Thou, p. 510.
363. De Thou, p. 511; Ortelius, p. 461; Bisselie.
364. Mai toți analiștii pun această bătaie pe Nistru, însă unii la Hotin, alții la un loc, aproape, pe care nu îl scriu tot un fel. Așa, De Thou scrie Orthein; Ortelius, Doglioni și alții, Orthun; Bisselius, Orthano. Acest din urmă se aseamănă cu numeie satului Otani de lângă Hotin unde credem că s-a dat această bătălie, necunoscând vrun loc acolo al cărui nume să se apropie mai mult de acel dat de istorici.
365. Ortelius, p. 468; De Thou, p. 511; Bisselie; Doglioni, t. II, p. 728.
366. Mag. ist., t. IV, p. 297.
367. Miron Costin, p. 222.
368. Mag. ist., t. IV, p. 297.
369. Bethlen, t. IV, p. 499.
370. Mag. ist., t. IV, p. 297.
371. Heidenstein, p. 351.
372. Spontoni, p. 98.
373. Mag. ist., t. IV, p. 297.
374. Mag. ist., t. IV, p. 297.
375. Miron Costin, p. 223.
376. Piaseciuis, p. 223.
377. Heidenstein; Niemcewicz.
378. Ibid.; Miron Costin, p. 222.
379. Heidenstein; Niemcewicz.
380. Ibid.
381. Ureche, p. 107.
382. Heidenstein; Niemcewicz; Ortelius, p. 480.
383. Cronica lui Fuchsie.
384. Ortelius, p. 468; De Thou, p. 511.
385. Cronica lui Fuchsie.
386. Bethlen, t. IV, p. 500-504.
387. Mag. ist., t. IV, p. 297.
388. Cronica lui Fuchsie.
389. Bethlen, t. IV, p. 504.
390. Ortelius, p. 471; De Thou, p. 511
391. Bethlen, t. IV, p. 504.
392. Cronica lui Fuchsie.
393. Bethlen, t. IV, p. 505.
394. Cronica lui Fuchsie.