Roman din Vrancea în orașul Iași

 

La hotarele Moldovei către Țara Muntenească,
A Vrancei munți se înalță, cu-a lor codri nepătrunși,
Ce adăpostesc păstorii de prăsilă românească,
Necorciți cu alte nații și cu legi bune deprinși.

La fire simpli, buni la fapte, cu deprinderi țărănești,
Feriți de-a Europei patimi și de cruzimi bărbărești.

Ei petrec în fericire, neavând vro iscusință,
În măgulituri viclene ce pe oameni amăgesc,
Nici ca fățarnicii care cu o față de priință,
Pe -a lor amici dezmiardă până când îi jăcuiesc,

Ce lin a lor viață cu lucrare o petrec,
Și-n facerile de bine între dânșii se întrec.

Șoltuzul este domn Vrancei, a căruia palat este
O cocioabă stuhuită precum în sat toate sunt.
Deci el cu pârgarii, sfetnici, după ce trebi săvârșește,
Se întoarce iar la lucru și uită că au domnit.

Iar sățioasa mâncare acestui popul firesc
Sunt poamele, fruptul turmei și holdele ce rodesc.

Nici răzbeluri vreodată acești munți nu încruntară,
Căci aurul și răsfățul cu totul din ea lipsind,
Cei mai lacomi de prăzi oameni rareori se îndurară
Să tulbure liniștirea cestui popul prost și blând.

Iar când istoria cruntă altor nații auzim,
Și de dânsa ne e scârbă, de cruzimi ne îngrozim;

La cești români cu priință ni-i drag ochii a întoarce,
Ce întocmai ca poporul de Omir prea lăudat,
Care la marginea lumii trăia în eternă pace,
Și la care și Zefs însuși al cerului împărat,

Pe când de răzbeluri crunte se mâhnea, se supăra,
Își întorcea spre el ochii și de el se bucura.

În acești munți de-ntâmplare o tabără călătoare
Din Franța nimerise în timpul unei furtuni,
Unde sosind n-auziră răcnete îngrozitoare,
Ca a hoților de codri ce trăiesc cu prădăciuni;

Ce acolo ospețimea pe nemernic primea,
Îi da lăcaș de odihnă, îl încălzea, îl hrănea.

Deci acești europei mândri s-au mirat de ospețimea
Acestor păstori cucernici, și-n glas au mărturisit:
"Ce-nsemnează învățătura și-a Europei istețime,
Dacă omul firesc este mai bun și mai fericit?"

Mai ales din toți francezii, tânăr mai civilizat,
Valter privea cu plăcere acest olat răsfățat.

Căci firea lui era blândă, la gusturi era prostatic,
Ca când pentru aceste locuri providența l-au menit:
Sprinten la alergătură, ca calul cel mai zburdatic
La trup puternic și iute, la luptă nebiruit.

Iar frumusețea trecătoare ce timpul în grab’ ne ia,
Deși îl împodobisă, el părea că nici știa.

El era și bun și darnic, însă făr’ să măgulească,
Și ochii lui rostea dulce, suflet duios și simțit,
Căci deși-n oraș trăise, însă cu viața câmpească,
Și cu-a naturii frumusețe, era mult mai mulțumit.

În sfârșit, pe acest tânăr negreșit l-ar fi ales
Mentor ca pe Telemah-Centaur, ca pe Ahiles.

Deci el de-a sale talente nicicum nu se sumețește,
Și deosebit de-aceste ca un virtuos știind
Muziceștele organe, dar el în suflet simțește
Mult mai mare mulțumire zile întregi ascultând,

Când păstorii sus pe munte cu buciumele trăgea,
Și când codrii de răsunet părea că duios plângea,

Sau când hăulea păstorul tologit pe ierbușoară,
În a sa proastă telincă, doine cu mult meșteșug;
Sau secerătorul harnic când din câmpi vine-ndesară,
Celebrând prin al său cântec a țăranilor belșug.

Atunci munții, codrii, câmpii și poienele-nflorite
Îl fac să uite Europa, pe părinți ș-a sale rude.
Căci plăcându-i ceste locuri, acea climă răsfățată,
Acel popul blând, cucernic, hotărâre au făcut
Patria să-și părăsească și viața desfătată
A orașelor Europei în care au petrecut.

Mai ales când făr’ de veste ochii lui s-au încântat
De-o fecioară păstoriță, de-a ei chip neasemănat;

Pe ea o numea Florica; mersul ei cu gingășime,
Ca a tinerei mlădiță, molatici îndoituri;
Sfiala ei și blândețea și alte daruri mulțime
Se revărsa pe-a ei față cu mii de grațioși nuri,

Ochii ei slobozea raze, aci ca focul arzând,
Aci galeș ca a lunii mâhniciune mângâind.

Iar când francezul pe dânsa o strângea la inimioară,
Și când fraged între dânșii se ținea îmbrățoșați,
Se părea împleticite două vergi de sălcioară,
Sau din marmură cioplite doi idoli îngemănați;

Și în așa buimăcire, ceștei line desfătări,
Tânărul uită Europa și ale ei desfrânări.

Precum telegarul tânăr, născut liber în câmpie,
Urăște grajdul și hrana unde trăia priponit,
Rumpe căpăstrul și fuge de la ticnita sclăvie,
Fiindu-i mai de plăcere un câmp larg și înflorit.

Acolo el liber zburdă și aleargă forăind,
Și cheamă pe-a sa pereche, ce-i răspunde nechezând.

Așa și Valter francezul să rămâie hotărâse
În pustiii Munți ai Vrancei, dar, din contra, un păstor,
Flăcăul Roman Frumosul, ce așa îl prenumise,
Fiu șoltuzului cucernic și prea drept judecător,

Au îndrăgit europeii și de tot s-au încântat
De a lor lucruri și podoabe, de a lor spirit civilizat.

El era frumos minune cu-al său strai simplu și curat,
Cu al său păr ca de aur, în plete lungi rășchirat,
Pe-a sa frumoasă față ca cu voal coperindu-l;
Și făr’ să se încâlcească, tot în valuri se undea,
Când zefirii ridicându-l și în verigi încrețindu-l
Ca o cunună de aur pe a lui piept larg cădea.

Iar în limpede izvoare uneori de se-ntâmpla
Să-și vadă ochii albaștri, părea că se rușina.

El avea mare plăcere ca artele să învețe,
Căci nime din toți păstorii pe dânsul nu-l întrecea,
Nici la fluier, nici la bucium, sau cimilituri istețe,
Nici la a mâinilor lucruri ce el iscusit făcea.

Văzând însă iscusința mâinilor europienești,
Vru să-și schimbe traiul țării pe gusturi orășănești.

Însă copacul de munte crește mereu, se înalță,
Și vârtoasa sa trupină nu se-ndoaie nici de vânt,
Cât timp vârful lui s-adapă cu roua de dimineață,
Și cât rădăcina suge sucul negrului pământ.

Dar îndată ce se mută în grădini sau în livezi,
Pierde a sa vietate și-n pripă pierind îl vezi.

Deci bătrânul său părinte, plângând cu lacrimi amare,
Îl poprește să se ducă și îi zice suspinând:
"Dragul tatei, cum se poate să te duci din a ta țară
Și să cerci străinătate, părinți și frați părăsind;

Ce poftă măgulitoare te-au răpus, te-au amăgit?
Și ce vrei, fătul meu, altă, dacă aici ești fericit?

Sau ce pot să-ți folosească meserii meșteșugoase,
Care sunt de prisos nouă prostaticilor păstori,
Și care nu pot să facă clima noastră mai frumoasă,
Nici turmele mai plodoase, nici munții mai roditori,
Nici a izvoarelor ape mai limpezi și mai cu gust,
Nici pot ca să-mi inspireze spre a te iubi mai mult?

De te-i duce, pierd speranța vieții mele ce se stinge,
Căci inima mea îmi spune că nu am să te mai văz.
Așadar, să-ți fie milă de tatăl tău când îți plânge,
Ca pân’ va închide ochii tot pe lângă el să șezi".

Dar de-a bătrânului vorbe Roman neânduplecat,
Către Iași cu europeii se gătește de plecat.

Trăsurile se înhamă și tabăra se pornește,
Bătrânul mâhnit se urcă pe colnicul cel mai nalt,

Și de acolo prin lacrimi la șleah devale privește
Fugând trăsura în care Roman s-au fost aruncat;
Dar calea intrând în codru, nime nu s-au mai văzut,
Și atunci oftând bătrânul, jos pe pământ au căzut,

Zicând: "Te-ai dus, dragul tatei! Deci Domnul să-ți
 deie bine,

Și să te povățuiască ca pe un copil străin;
Și amarul vieții mele cât voi fi eu făr’ de tine,
Ție dulce să se facă și să-ți meargă tot în plin;
O, Doamne, a mele zile te rog i le dă tot lui,
Ca să nu trăiesc pe lume dacă el cu mine nu-i.

Și dacă vreodinioară va avea ca să mai vie
Romanaș flăcăul tatei, lovindu-l de mine dor,
Apoi să mai trăiesc încă, mila Domnului să fie,
Ca să-l văd încă o țâră și la pieptul lui să mor"...

Acest fel grăind bătrânul, cu inima la pământ
Zace și ochii săi lacrimi ca pâraiele vărsând,

Pân’ ce a lui seminție leșinat îl ridicară,
De îl duse în a sa casă, unde din leșinul greu
Trezindu-se, cată dornic la acei ce-l împresoară,
Zicând: "Toți sunteți aice, afară de fiul meu".

Însă fugarețul Roman de Iași se apropia
Și ochii lui se mirară, inima îi zbâcâia.

O, Doamne! ce bucurie, ce frumoasă nălucire
Simțea sălbaticul nostru când au văzut înălbind
Orașul, biserici, turnuri și ca de foc strălucirea
Coperișurilor lucii la soare pălălăind,

Când văzu strade podite și pe lângă ele curți,
Lui i s-au părut că merge pe potica dintre munți.

Și când văzu o mulțime de nații nenumărate
Șiruind pe trotuare, ca furnicele pe băț,
Când văzu înhămați caii la căsuțele pe roate,
Și în magazini cristaluri chiar ca de gheață bucăți,
Și cuconițe mândruțe chiar ca niște viorele,
Alegând cu vioșie floricele și cordele.

Iar văzând domneasca curte și parada ostășească,
Al lui sânge se aprinse de bravură strămoșească.

Așa și o piatră scumpă cât se află nămolită,
În a munților prăpăstii, îi ca un bulgăre slut;
Dar ivindu-se în lume și fiind bine cioplită,
Dacă-n mâini rele nu-ncape, se face brilant din lut.

Însă Roman uită toate îndată ce au zărit
O cucoană la fereastra unui palat strălucit.
Aceasta este Marghioala, întru adevăr marghioală*,
Ce de fală socotește pe bărbați a-i încânta,
Fie de oricare treaptă, ea, cruda, pe toți înșeală,
Și ea pe nebuni îi place după dânsa a-i purta.

Deci ea face semn lui Roman, ce stă-n poartă înlemnit,
Și frumosul flăcău mișcă, se simte însuflețit,

Intră în palat la dânsa, și ea râzând cercetează:
Cine este? Ce voiește? El îi spune cu suspin

Că au venit de la munte faimosul oraș să vază,
Că ș-au lăsat părinți, rude și că se află străin.

Și apoi zice: "Dă-mi voie în curtea ta să servesc,
Să-ți fiu sclav, să-mi fii stăpână, altă simbră nu voiesc:
Prea mă rog măriei tale, mândruță cucoană dragă,
Iar eu ți-oi fi cu priință ca câinele de la oi
Și te-oi păzi cu credință. Căci sufletul meu se-mpacă,
Cât vom trăi noi pe lume, să trăim tot amândoi".

Cucoana iarăși surâde, pe grădinar a chemat,
Și dă pe frumosul Roman ca să-i fie lui argat.
Deci de atunci în grădină sub umbra zidului rece
Muncea flăcăul de munte, tânjind ca cerbul închis,
Acel care niciodată capul n-au știut să plece,
Acum mâhnirea adâncă fața lui i-au fost cuprins;

Dar a sa înamorare ce sufletul îi rodea
Fluierul cu tristul sunet stăpânei sale vădea;

Căci sfiala cea firească și o tainică rușine
Îl înfiora văzând-o, ca să-i spuie ce simțea;
Dar amar de el când seara o vede pe ea că vine,
Înconjurată de tineri și când cu dânșii glumea.

Mai amar însă atuncea când îi zicea uneori:
"Romane, du-te ș-adună pentru acești boieri flori"...

A sosit însă minutul unde a lui suflet mare
Nu au putut să mai rabde focul ce îl pârjolea,
Nici a pieptului slăbire ce venise-n dărâmare,
Nici a trupului putere ce pe zi, pe zi scădea...

Întocmai ca crinul mândru deodată îngălbenit,
Când neînduratul vierme rădăcina i-au rănit.

Deci într-o zi el îi zice: "Alei, zău, dragă cucoană,
Tu ești frumoasă ca ziua, la stat ca un brad gigât,
Ochii ca mura de munte, gura ca o coaptă coarnă,
La piept ești ca porumbița, și ca lebăda la gât,
Cătătura ta, cucoană, ca junghiul m-au răzbătut
Și blestemat fie ceasul în care te-am mai văzut;

Căci tu, fudulă și mândră, iar eu, un păstor din Vrancea...
Dar noi, păstorii de munte, o dată numai iubim;
Și aceea ce ni-i dragă, orice rău măcar ne face,
Noi ne uscăm pe picioare și, iubindu-o, pierim.

Deci, te rog, mă trimite în Vrancea să mă sfârșesc,
Nefiind acum în stare pedestru să mă pornesc".

În zadar aceste vorbe naive și cu simțire,
Căci cocheta de el râde, fiind trup nesimțitor,
Întocmai ca stânca care de-a trăsnetului lovire
Sloboade o scânteuță ca râsul defăimător.
Deci eu las tânjind pe Roman în halul acest cumplit
Și mă-ntorc în munți la Valter, să aflu de-i fericit.

Cu dânsul mândra Florică de demult se însoțiră;
Ei trăiau ca și columbii, iubindu-se cu căldură,
Copiii lor frumoși, proaspeți chiar ca florile de munte,
Încorona a lor zile...

Iar în țintirimul Vrancei se găsesc două morminte,
Cu două cruci lângă ele de mărăciuni îmbulzite,

Întru unul era Roman, în altul al său părinte,
Ce dorind unul de altul sfârși a lor zile triste...

Iată cum tânjește
Și se osândește
A muntelui plantă,
Fiind strămutată
Din al său pământ
În parcuri pompoase,
Cu sături lutoase,
Ca într-un mormânt.
Căci de a sa țară
Tot ce-i viu sub soare
Cu dorul ei moare,
Moarte mult amară,
Și intră în pământ...

Note:

• La moldovenii vechi, nu știu acum, o femeie șireată sau cochetă se zice că este marghioală (n. a.).