Romeo și Julieta
ACTUL I
modifică
(Intră Corul)
Aicea, în Verona-ncântătoare,
A două neamuri mândre veche ură
A izbucnit din nou, prin certuri care
Să curgă sânge mult de frați făcură.
Din cele două case-ndușmănite
Ies doi îndrăgostiți loviți de soarte,
Și vrajba cu nenorociri cumplite
Sfârșește prin a tinerilor moarte.
Iubirea lor cu soartă-ngrozitoare
Și ura ce nu poate fi-mpăcată
Decât cu moartea scumpelor odoare,
Pe scenă-n două ceasuri vi se-arată.
De-aveți răbdare s-ascultați acestea,
Ne-om strădui să-nfățișăm povestea.
SCENA I
modifică
Pe legea mea, Gregorio, să nu le mai permitem să ne ia de sus.
.
Nu, firește, căci am rămâne jos.
Vreau să spun că dacă ne-or mai lua la vale, să ne ținem la înălțime.
Da, numai bagă de seamă, să nu ajungi la înălțimea furcilor.
Eu, când mă scoate cineva din țâțâni, nu știu multe.
Și eu nu știu multe care să te scoată din țâțâni.
O javră din casa Montague mă scoate din țâțâni.
A scoate din țâțâni se cheamă a urni din loc; dar viteazul stă locului.
De aceea, pesemne, când tu ești scos din țâțâni, nimeni nu se mai
poate ține de tine.
O javră din casa Montague are să mă țină locului! Am să dau de
zid pe toți bărbații și pe toate femeile din casa Montague.
Atunci ești un om slab, că numai cei slabi se dau pe lângă ziduri.
Ai dreptate și de aceea femeile, care sunt vase de lut ce se sparg
lesne, totdeauna-s date la zid. De aceea am să arunc peste zid pe
bărbați și am să îndes în ziduri pe femei.
Cearta e între domnii noștri și între noi, slugile.
Ce-mi pasă! Am să fiu neom, și după ce-oi da gata pe barbați, mă
leg de fete. Are să fie vai și amar de pielea lor.
De pielea fetelor?
De pielea fetelor ori de fetia lor. Tot una-i!
Nu-i tot una pentru cine-o s-o pață.
O, au s-o pață cu mine, n-ai tu grijă. Știi că sunt un om și jumătate!
Tot e bine că nu ești o jumătate de om! Scoate spanga[1], uite că vin
doi de-ai lui Montague.
Gata! Începe tu sfada, eu te apăr din dos.
Din dos? Vrei să dai dosul?
Nu te teme de mine.
Nu, zău, să mă tem eu de tine?
Lasă atunci să fie legea cu noi, lasă-i pe ei să înceapă.
Am să strâmb din nas, când or trece. Zică ce-or pofti.
Ce-or îndrăzni, vrei să zici. Eu am să le dau cu tifla: dacă s-o
prinde, ei se fac de râs.
Nouă ne dai cu tifla, signore?
E de partea noastră dreptatea, dacă zic da?
Nu.
Nu, signore. Nu vă dau cu tifla, signore. Dar dau și eu așa, cu tifla, signore.
Cauți ceartă, signore?
Ceartă, signore? Nu, signore!
Altcum, de cauți ceartă, sunt la dispoziția dumitale.
Slujesc un stăpân tot așa de bun ca și al dumitale.
Nu mai bun.
Bine, signore.
Zi: mai bun; uite că vine un văr al stăpânului nostru.
Ba da, mai bun, signore.
Minți.
Trageți spada dacă vă dă mâna!
Hai, Gregorio, nu-ți uita lovitura cea faimoasă!
Nebunilor, vârâți spadele în teacă.Nu știți ce faceți!
Ce te iei la harță cu slugile? Aici Benvolio!
Privește-ți moartea-n față!
Eu fac pace
Întoarce-ți spada-n teacă, sau mai bine
Ajută-mi să-i despart.
Nu ți-e rușine
Cu spada-n mână să vorbești de pace?
Urăsc cuvântul cum urăsc gheena,
Ca și pe toți Montaghii și pe tine!
Mișelule! Azi între noi se-alege! (Se luptă)
Săriți! Săriți! Goniți-i cu ciomege!
Jos Capulet! Jos Montague!
(Intră Capulet în halat de noapte și contesa Capulet)
Ce-i larma
Aceasta? Dați-mi spada mea cea lungă!
Nu, cârja! Cârja! Ce să faci cu spada?
(Intră Montague și contesa Montague)
Vreau spada mea! Nu vezi cum mă sfidează
Cu arma-n mână Montague bătrânul?
Rușine, Capulet! Ești un mișel!
Nu! Nu vei face nici un pas spre el!
(Intră ducele Escalus cu suită)
Supuși rebeli! Dușmani ai păcii care
Mânjiți cu sângele de vecin oțelul!
Creștini sunteți? Nu, - fiare ce vărsați
Izvorul purpur ce vă curge-n vine,
Spre-a stinge focul unei uri haine!
Jos armele! De-osânda cea mai cruntă
Se fac părtași toți cei ce legea-nfruntă,
Și luați aminte ce mâhnitul duce
Azi în auzul tuturor v-aduce:
De trei ori Montague și Capulet,
Iscarăți din senin, gâlcevi civile,
De trei ori ați silit, în aste zile,
Pe veronezii doritori de pace
Și-ncărunțiți în cinste, să-și dezbrace
Podoaba mândră ce frumos le șade
Și-n mâini să prindă vechile lor suliți
Mâncate de rugină, și pe uliți
Să lupte pentru ura ce vă roade!
De tulburați orașul înc-odată,
Plătiți cu viața pacea tulburată.
Și-acum voi toți ceilalți plecați în pace.
Bătrâne Capulet, tu mă urmează,
Tu, Montague veni-vei dup-amiază
La curtea noastră s-afli ce ne place
Să hotărâm în pricina aceasta.
Plecați, vă zic, de puneți preț pe viață!
(Pleacă toți, afară de Montague, contesa Montague și Benvolio)
Nepoate, spune: tu ai fost de față,
Cine-a-nceput? cum a venit năpasta?
Când am sosit, se-ncăierase bine
Slujitorimea noastră cu a lor.
Eu sar cu spada-n mână să-i despart,
Atunci apare-nvăpăiatul Tybalt,
El mă provoacă, învârtindu-și pala[2]
Pe după cap, dar sfârtecă doar vântul,
Ce șuieră bătându-și joc de dânsul.
Pe când schimbăm noi lovituri și ghionturi,
S-adună gloata, crește-nvălmășeala,
Când iată vine ducele...
Dar unde-i
Romeo?... L-ai văzut? Ce bine-mi pare
Că el n-a fost...
Contesă, azi la ceasul
Când nu mijise încă sfântul soare
La geamul aurit al aurorii,
Spre câmp mă duse în neștire pasul...
Acolo, pe alei, sub sicomorii[3]
Ce se întind spre-apus de-oraș, văzui
Pe fiul vostru rătăcind, dar care
Văzându-mă se adânci-n umbrare.
Înțelesei atunci dorința lui
De-a fi lăsat să meargă-ntr-ale sale
Chiar eu fiindu-mi mie de prisos -
Așa că fiecare bucuros
Fugi de cel care-i fugea din cale.
Știm că sporește-n dimineți senine
Cu lacrimi roua, și cu-adânci suspine
Cu nor din suflet înmulțește norii;
Când însă de la patul aurorii
Voiosul soare trage la o parte
Perdelele de umbră trist de moarte
Și palid mi se-ntoarce acas' feciorul
Și, ocolind lumina, trage storul,
Gonește afară ziua cea frumoasă
Și-o noapte nouă-și face-ascuns în casă,
Cu-aceste gânduri soarta rea-l așteaptă,
De nu cumva un sfat bun îl îndreaptă.
Dar pricina, o, nobil unchi, n-o știi?.
N-o știu și vai, nici nu o pot ghici...
Nu l-ai luat din scurt?
Orice mijloace
S-au dovedit zadarnice. El tace
Ne-având alt confident decât pe sine,
Și cât de sincer și discret, vezi bine.
E-așa de nepătruns, de-nchis în haina
Tăcerii-n care-și ține-ascunsă taina,
Și temător ca un boboc de floare,
Ce-i rost de-un vierme negru, main-nainte
De-a-și fi deschis petalele de soare...
L-am lecui cu-același dor fierbinte
Ce-l punem să putem afla ce-l doare,
Dar...
(Se vede Romeo venind)
Uite-l pe Romeo, vine-ncoace.
Lăsați-mă cu el. Și nu-i dau pace
Pân' ce nu vi-l descos de-a fir a părul!
O, drept răsplată pentru-ntârziere,
Dac-ai putea să aflii adevărul!
Contesă, vino.
(Montague și contesa Montague se duc)
Bună ziua, vere!
E-așa târziu?
Doar nouă a bătut.
Ce lungă-i ziua când ești abătut!
Cel ce-a plecat așa zorit de-aici
Nu era tata?
El era. Ei, și?
De ce e ziua lui Romeo lungă?
Dacă-i lipsește tocmai ce-o alungă!
Iubești?
S-a dus.
Iubirea?
Fericirea
De-a fi iubit...
O, pentru ce amorul
E-așa tiran cât de blajin se pare?
O, pentru ce legat de ochi amorul,
Își află ținta unde-l duce dorul,
Deși nu vede... Unde stăm la masă?
Dar stai! Ce luptă fu aci! - Nu, lasă!
Am și aflat. Aci e multă ură,
Dar și amorul a-ntrecut măsura.
Ei bine, ură plină de amor!
Amor setos de ură! Tot născut
Dintr-o nimica toată la-nceput!
Deșertăciune grea voioasă jale!
Haos diform de forme ideale!
Avânt de plumb! Lumină fum! Foc gheață!
Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz!
Ești ce nu ești: acesta e amorul
Pe care eu-l urăsc deși-i duc dorul!
Nu-ți vine-a râde?
Mai curând aș plânge...
De ce, o, suflet bun?
De tot ce-ndură
Romeo.
Vezi, iubirea-i o tortură.
Căci suferința mea ce se răsfrânge
În dragostea ce mi-o arăți, sporită
Mi-o faci prin ea și mai nesuferită...
Iubirea-i fum ce din suspine crește,
Aprinsă foc ce-n ochii dragi zbucnește,
Gustată e izvor de armonie
Ce-ngână-auzul; dar inăbușită
E val clocotitor de mare-adâncă
De lacrimi... Ah, și ce mai este încă?
Sminteală înțeleaptă! Dulce fiere!
Mă duc, iubitul meu, la revedere!
Mă părăsești așa, în drum? Așteaptă
Că viu și eu... Îmi faci o nedreptate!
Ah, m-am pierdut pe mine însumi! Nu-s
Aci! Eu nu-s Romeo. El e dus
Aiurea...
Spune serios pe cine
Iubești?
S-o pun prin lacrimi și suspine?
Nu; spune-o liniștit.
Faci tocmai cum
Ai spune unui biet bolnav: Acum
Fă-ți testamentul liniștit. Ce greu
Îi cade vorba asta! Dragul meu,
Ascultă, serios: iubesc - o fată.
Acestea-am și ochit-o eu îndată.
Ochești fără de greș în adevăr;
Și fata e frumoasă!
Scumpe văr,
Un țel frumos s-atinge lesne-mi pare...
Aici n-ai nimerit-o. Ca Diana,
Ferită-n zaua fecioriei sale,
Ea e invulnerabilă, vicleana.
Cu arcu-i de copil îi dă ocoale
Zadarnic Eros: nu se lasă prinsă
De-o șaptă dulce, de-o privire-aprinsă;
Cu marmura de rece, n-o încântă
Nici aurul ce-ar ispiti și-o sfântă.
O, și-i bogată-n frumusețe, însă
E tot pe-atât sărmană: dacă moare
Cu ea și frumusețea ei e stinsă.
Vrea poate să rămână-n veci fecioară?
O, da, și prin această cumpătare
Se spulberă-n risipă o comoară:
Căci frumusețea, când o cruți, rămâne
Sterilă și, murind, cu ea omoară
Și frumusețea zilelor de mâine;
E prea frumoasă, prea cuminte, prea
Cuminte-n frumusețea ei, căci vrea
Prin chinul meu mărirea să și-o crească;
Ea s-a jurat în veci să nu iubească,
Făcând prin jurământul ei barbar
Din minte-un mort, ce mai trăiește doar
Nenorocirea lui azi să ți-o spuie.
Ascultă-mi povața: alt leac nu e
Decât să-ncerci s-o uiți dacă se poate...
Învață-mă să uit întâi de toate!
Îndreată-ți ochii spre-alte frumuseți.
Dar s-o ador mai mult atunci mă-nveți.
Căci masca ce sărută fruntea unei
Femei frumoase, nu ne face oare
Să bănuim tot farmecul ce-ascunde
Sub negrul ei? Și poți avea puterea
Când ai orbit să uiți ce-a fost vederea,
Comoara scumpă ce-i acum pierdută?
Arată-mi o femeie ne-ntrecută
În farmece, - și-o să mă lase rece.
Ea-mi dă prilejul să văd ce mult o-ntrece
Cu farmecu-i divin fermecătoarea!
Adio dar! Nu poți să-mi dai uitarea...
Am să ți-o dau, sau mor îndatorat.
(Pleacă amândoi)
SCENA A II-A
modifică
Și Montague-i lovit de-acea măsură,
La fel cu mine. Cred că rău n-am face,
Bătrâni cum suntem să cădem la pace...
E trist că vă dezbină vechea ură
Pe voi, cei mai de seamă cetățeni,
Dar, conte, la-ntrebarea ce v-am pus
Ce-mi veți răspunde?
Fata, cum v-am spus,
E cam străină-ntr-ale lumii încă
Abia-mplini patrusprezece ani.
Să-și irosească înc-o vară-două
Mireasma lor pân' ce or să ne pară
Mai pârguită pentru-o viață nouă.
Mai fragede ca ea se măritară
Și-s mame fericite azi.
Se poate.
Dar pre curând se veștejesc mai toate!
Tot ce-am nădăjduit e azi țărână.
Și ea numai, în viața mea bătrână, -
Acest copil ce-mi moștenește-averea -
E azi nădejdea mea și mângâierea...
Ci, scumpe Paris, poți să-ți cerci norocul:
Fă-ți curte, și de vei găsi mijlocul
Să-i placi așa încât să-ți dea cuvântul,
N-an să-ți refuz nici eu consimțământul.
La noapte, după datina străbună,
Dau o serbare unde se adună
Un mare număr de-oaspeți dragi. Poftim
Și dumneata, pe care-l prețuim
Mai mult ca toți, și numărul sporește.
În casa mea modestă deci poftește
Să vezi mai multe pământene stele
Ce-n farmec pot întuneca pe cele
Cerești. Și-astfel cum zburdă un copil,
Când vede pe șăgalnicul april,
Săltând pe urma iernii gârbovite,
Așa plăcerea ochii să-ți desfete
Văzând mănunchiul drăgălaș de fete
Ca niște flori de-abia îmbobocite...
Ascultă-le pe toate și privește
La toate, și închină-te acelei
Ce mai presus de toate strălucește.
Copila mea și dânsa printre ele-i,
Deși prea timpurie în cununa
Acestor flori, - doar că-i mai mult cu una...
Să mergem... (către servitor) Tu grăbește-te, mișele,
Cutreieră Verona și-mi găsește
Pe toți cei scriși acolea pe hârtie;
Le spune că-i poftesc la sindrofie
Să vină toți cu inima voioasă
Și să se simtă ca la ei acasă...
(Capulet și Paris ies)
Găsește pe cei scriși acolea pe hârtie! Scrie la carte că cizmarul să-și vadă de cot, croitorul de calapod, pescarul de penel și zugravul de năvod: iar pe mine mă trimite să găsesc pe cei scriși acolea pe hârtie, și eu habar n-am ce fel de nume a scris acolea cine le-a scris... Trebuie să caut vreun cărturar... Uite că tot am eu noroc!
Hei, dragul meu, prin foc se stinge focul
Și-un chin de groaza altui chin amar
S-alină... Simți că se-nvârtește locul
În jurul tău?... Te-nvârți în sens contrar!
Durerea se potoale prin durere -
De ți se umple ochiul de-un venin
Mai proaspăt, scade-a celui vechi putere.
Se poate să te vindeci de minune
Cu-o foaie de patragină...
Cum, vere?
La ce-ar sluji?
La vreun picior scrântit.
Ce? ești smintit, Romeo?
Nu-s smintit,
Dar, mai legat în fiare ca smintiții,
Închis într-o celulă, hămesit,
Bătut și torturat și... seară bună,
Prietene!
Plecata voastră slugă,
Cinstit signor! Vreau să vă fac o rugă:
Știți să citiți?
Da, în restriștea mea
Ursita-mi neagră.
Poate c-ați învățat-o aceasta fără carte.
Dar spuneți-mi: știți să citiți ce scrie aci?
Da, de-oi cunoaște slovele și limba
În care-i scris.
Vorbiți cinstit, vă las cu bine!
Stai!
Știu să citesc, băiete!
Signor Mortino cu soția sa și fiica, contele Anselmo și fermecătoarele sale surori, tânăra văduvă baroneasă de Viturio, signor Placentio și drăgălașele sale nepoțele, Mercutio și fratele său Valentin, unchiul meu Capulet, cu soția și fetele, frumoasele mele nepoate Rozalina și Livia, signor Valentio și vărul său Tybalt, Lucia și zglobia Elena.
Aleasă lume! Unde ai s-o poftești?
Acolo, sus...
Unde?
La casa noastră.
A cui?
A domnului.
Da, ai dreptate.
Aceasta trebuia să te între.
Apoi vă spun eu fără să mă întrebați: stăpânii meu sunt neamul Capulet cei mari și putrezi de bogați, și dacă nu sunteți cumva din casa Montague, poftiți, vă rog, și dumneavoastră și deșertați un pahar de vin. Vă las cu bine.
L-această veche sărbătoare dată
De mândrii Capuleți, e invitată
Și mult iubita Rozalina ta
Și toate frumusețile Veronei...
Vin' și, cu ochii nepăsători
Privindu-le de-aproape, le compară
Și lebăda pe care o adori
Îți va părea mai bâdă ca o cioară!
O, când credința sfântă-n ochii mei
S-ar stinge-ntunecată de eres,
Prefaceți-vă, lacrimi în scântei!
Și ochii mei păgâni ce-atât de des
Se-neacă-n lacrimi, dar nu pot să doarmă,
Să ardă ca eretecii în pară!
O alta, mai frumoasă ca odorul
Inimii mele?... N-a văzut nicicând
Nici soarele a toate văzătorul!
În ochii tăi ea mai frumoasă pare
Că n-au avut prilejul s-o compare
Decât pe dânsa singură cu sine...
Ci-n ale lor platane cristaline
De-i pune-alături mândrele fecioare
Pe cari le vei zări azi la serbare,
Ea-ți va părea atunci așa de pală
Pe cât de mândră ți se arăta.
Nu merg la bal s-ascult povața ta.
Ci ca s-ador icoana-i ideală!
SCENA A III-A
modifică
CONTESA CAPULET ȘI DOICA, APOI JULIETA
Unde mi-e fata? Doică, mergi de-o cheamă.
Pe fecioria mea - pe când eram
De doisprezece ani - zău, c-am strigat-o!
Hei, mititico! Vino, puica mamei,
O, doamne! Unde-i? Julieta!... Iat-o!
Ce e? Cine mă cheamă?
Maică-ta!
Aci sunt, scumpă mamă! Ce dorești?
E vorba... Doică, lasă-ne puțin...
Avem o taină... stai mai bine, doică!
M-am răzgândit; ne-om sfătui tustrele.
Tu știi că fata noastră-i măricică...
Păi da, știu anii ei pe zi, pe ceas!
N-a împlinit patrusprezece ani.
Mă jur pe paisprezece dinți ai mei,
Deși nu am decât vreo patru doar,
Ea n-are încă paisprezece ani!
Cât mai avem de azi pân' la Sân Petru?
Vreo două săptămâni și-o zi ori două.
Oricâte zile, atuncea când or fi
Sân Petru, tocmai în ajunul zilei
Se-ncheie de la nașterea copilei
Chiar paisprezece ani. Că doar Suzana -
S-o odihnească Dumnezeu, sărmana,
Acu-i în cer, n-avui de dânsa parte!
Suzica mea era de vârsta ei; -
Dar, cum spuneam, în seara de Sân Petru,
Ea era tocmai paisprezece ani, -
Îi era, pot s-o spun, și cu temei![4]!...
Acu-s unspre'ce ani, de-a fost cutremur,
Și-am întărcat-o (cât oi fi pe lume,
N-am s-o mai uit) taman în ziua-aceea,
Mi-am pus pelin pe sfârc și mă prăjeam
La soare, sub cotețul de porumb, -
La Mantua erați Măria Voastră, -
Țin minte parcă-i ieri; și cum spuneam:
Când a gustat pelinul ce-l pusesem
Pe sfârcul țâței și-l găsi amar -
Să fi văzut cum s-a zborșit micuța
Și cum mi-a bozolit, drăcșorul, sânul!
Și... trosc! făcu atunci proumbăria.
N-a fost nevoie să-mi mai spună: fugi!
Și-s unsprezece ani în cap de-atunci,
Că ea sta copăcel pe-atunci, drăguță,
Pe sfânta cruce, chiar cerea să umble
Și forfotea de colo pâna colo...
Cu-o zi-nainte se plesnise-n frunte
Căzând cu fața-n jos, și omul meu -
Să-l ierte Cel de sus! - era un om
Așa de hâtru! - o ridică-n brațe:
«Hai», zice el, «căzuși, așa, pe față?
Când îi fi mare, ai să cazi pe spate!
Așa-i Julico?» și, o, Preacurată!
Ea tace-atunci din plâns și zice «Da!»
Vezi cum se prinde gluma câteodată!
O mie de-ani de-aș mai trăi, nu uit.
«Așa-i Julico?» zice el; ea tace
Din plâns și zice: «Da!»
Destul acuma,
Te rog să taci puțin.
Tac, doamnă dragă,
Dar nu mă pot opri să nu fac haz
Cum ea tăcu din plâns și zise: «Da!»
Și-avea cucui-n frunte cât o prună!
Și cum țipa! «Hai» - zicea omul meu, -
«Căzuși pe față? Ai să cazi pe spate
Când te vei face mare, nu-i așa?»
Ea tace atunci din plâns și zice: «Da!»
Ci taci acum și tu odată, doică!
Tac, uite tac! Te aibă Domnu-n pază-i!
Că doară tu ai fost cea mai frumoasă
Păpușă care-am alăptat-o eu!
S-ajung să te mai văd de-acum mireasă
Și nu mai vreau nimica.
Da, mireasă!
Da, asta e chiar ce voiam să spun.
Ce zici, copilă, vrei să te măriți?
Să mă mărit? Nici nu visez măcar
Înalta cinste...
Cinste! Auziți!
Aș spune zău c-a supt înțelepciunea
Cu laptele, de n-aș fi doica ei!
Aci-n Verona-s mame azi, femei
Cinstite și mai tinere ca tine.
De nu mă-nșel eram și eu ca ele
La vârsta-n care tu ești fată încă.
Într-un cuvânt: Paris îți cere mâna...
Și-i un fecior, fetico! O comoară
Nu alta!
A Veronei primăvară
Nu numără o mai aleasă floare.
Curat, o floare! Floare! Ce spuneam?!
Ce zici de-acest fecior de mare neam?
Deseară vine la serbarea noastră.
Citește-i dar în mândra carte-a feții
Ce-a scris într-însa mâna cea măiastră
Neîntrecută-n nuri a frumuseții;
Scrutează-i trăsăturile-i alese
Și, dacă dai de lucruri ne-nțelese,
În scrisul umed al privirii sale
Găsești, la colțuri, note marginale.
Acest volum de-amor, amant răzleț,
De s-ar lega, ar fi fără de preț,
Și strălucirea scumpului tezaur
S-ar revărsa și-asupra îmbrăcăminții
Se-nchide-n copcii de-aur basmul de-aur...
Astfel și tu, dacă-ți asculți părinții
Și-ți faci din Paris ținta fericirii,
Vei fi, făr' a scădea deloc, părtașă
Și-a bogăției lui și-a strălucirii...
Să cadă? Nicidecum! Ferit-a sfântul!
Că doar femeia prin bărbat se-ngrașă...
Acum doresc să-ți spui și tu cuvântul
Doresc să văd și eu de-i cu putință
Să-mi placă, dacă-l văd, precum ai spus.
Dar nu voi trece de hotarul pus,
Iubită mamă, chiar de-a ta voință.
Doamnă, oaspeții au sosit, masa e servită, D-voastră sunteți chemată, domnișoara dorită și doica la bufet blestemată și toate sunt în toi.Trebuie să dau fuga să servesc.
Vă rog poftiți numaidecât.
Venim acum. Te-așteaptă Paris, dragă.
Să mergem.
Mergi, și adaugă, copile,
Nopți vesele la veselele zile!
SCENA A IV-A
modifică
MĂȘTI, PURTĂTORI DE TORȚE ȘI ALȚII
Să ne slujim de-un logos scurt drept scuză?
Sau să lăsăm în pace biata muză!
Azi nu mai sunt la modă ceremonii
De-acestea, prin saloanele Veronei.
La ce-ar sluji Amor, cu o eșarfă,
Ca un tătar c-un arc pestriț o marfă
Ce-aruncă numai spaima printre fete
Ca o momâie într-un stol de vrăbii?
Pot să ne ia în ochi dacă le place.
Jucăm un dans, sau două și plecăm.
N-am chef să sar. Să mi se dea o torță,
Tot sunt eu sumbru: vreau să fac lumină.
Ba trebuie să joci, Romeo dragă!
Ușor de voi, cu inima ușoară
Și cu pantofi ușori; sufletul meu
Ca plumbul mă apasă la pământ,
De nu mai pot să mă urnesc.
Tu ești
Înamorat: lui Amor deci îi cere
Aripile și-avântă-te în sfere!
Sunt prea adânc străpuns de-a lui săgeată,
Spre-a mă-nălța pe-aripile-i ușoare
Deasupra grelei mele suferinți.
Mă prăbușesc sub greaua lui povară.
Te prăbușești? Fii dar și tu povară:
Și cum e gingaș, lesne-l poți înfrânge.
Amorul gingaș? Nu, brutal și crud
Și arțăgos: ca spinul el te-nțeapă.
De-i crud, fii crud, și-nțeapă-l de te-nțeapă,
Și cred că-i trece pofta să re-nceapă...
O mască dați-mi! Mască pentru mască!
De-acuma ochii săi n-au să-mi cunoască
Defectele și masca va roși
În locul meu.
Băteți la ușă, și
Hai să intrăm. Și-odat' intrat, oricare
Să-și pună sprinten labele-n mișcare.
O torță! Cei cu inima ușoară
Pot gâdila cu tălpile podeaua
Nesimțitoare. Eu doar, vorba veche,
Țin lumânarea și mă uit la ei...
Și-oricât de viu e jocul, stau pe loc.
Noi te vom scoate din acest băltoc
În care zaci, vârât până-n urechi.
Haidem, că cheltuim lumina zilei.
Cum asta?
Vreau să spun că pierdem vremea,
Parc-am aprinde lămpi ziua-n amiază;
Dar noi cu tine-avem intenții bune,
Și-i de cinci ori mai mult bun simț în ele
Ca-n cinci cuvinte care scânteiază
De spirit.
Toți avem intenții bune,
Dar și nebune...
Pentru ce nebune?
Azi noapte am avut un vis.
Și eu!
Și ce-ai visat?
Se-nșală visătorii.
Dar ce visează-n somn e-adevărat.
Văd că Regina Mab azi noapte, dragă,
Te-a cercetat. În lumea zânelor
Ea-i zâna-moașă, care le dezleagă.
Ea vine, nu mai mare ca agata
Pe inelarul unui alderman[5],
Purtată de puzderii, și se plimbă
Pe nasurile celor care dorm.
Cu spițele din fire de păianjen,
Cu coviltir din aripi de lăcustă,
Cu frânele din raze moi de lună,
Având drept bici un picioruș de greier,
Cu-o pleasnă[6] dintr-un tir de funigel,
Ca vizitiu o gâză-n haină sură,
Micuță ca un vierme cuibărit
În deștul unei slujnici somnoroase;
Careta ei e-o coajă de alună
Scobită de dulgherul veveriță,
Sau cariul meșter, ce-i din zile vechi
Rotar la zâne. Și cu-acest alai
Colindă ea în fiecare noapte
Prin creierul celor îndrăgostiți
Și ei visează dragoste. Aleargă
În goană pe genunchi de curtezani
Și ei visează numai reverențe,
Pe degetele oamenilor legii
Și ei visează grase onorarii.
Pe buzele frumoaselor ce-n taină
Visează sărutări, și-ades le umple
De bube Mab cea rea, fiindcă-s unse
Cu dresuri ce le strică răsuflarea.
Vr-unui curtean i-aleargă peste nas
Și el miroase-n vis o slujbuliță,
Când gâdilă la nas pe vreun egumen[7]
Cu vreo codiță de purcel de dijmă,
Și el visează vreo pomană bună;
Când pe grumazul vreunui dârz războinic
Trecând, el vede capete tăiate,
Asalturi, breșe, spade spaniole,
Și chefuri nesfârșite, și-n urechi
Îi uruie ca toba, se deșteaptă
Și-n spaimă-njură-o rugăciune-două,
Apoi adoarme iar. Tot Mab aceasta
Încurcă noaptea coamele la cai
Și face noduri fermecate, care,
Când le descurci, ți-aduc nenorocire.
Ea este strigă[8] ce pe fete mari
Le culcă pe spinare și le-nvață
Să țină pe bărbați; e vrăjitoarea...
O, taci, Mercutio! Vorbești nimicuri...
Da, ai dreptate, căci vorbesc de visuri
Ce-s doar prăsila unor creieri leneși
Născute din închipuiri deșarte
Ca aerul, mai nestatornice
Ca vântul ce dezmiardă-o clipă sânul
De gheață-al nordului și-ntoarce fruntea
Apoi spre sudul cel stropit de rouă.
Dar vântul care spui ne suflă nouă
Ospățul de sub nas. Sosim târziu...
Mă tem că prea devreme. Nu știu ce
Mă face să presimt că o restriște
Ce-atârnă încă-n stele, își pornește
Sinistru-i zbor spre-acest ospăț nocturn,
Și vine printr-o moarte timpurie
Să pună capăt astei vieți deșarte.
Dar Cel ce cârmuiește-n pribegie
Pe muritori va ști să poarte grijă
Și de vintreaua[9] mea... Haidem, să mergem,
Voioși tovarăși!
Toboșari, sunați!
SCENA A V-A
modifică
MUZICANȚI ȘI SERVITORI
Când văd mândra aplecată
Tri picioare am, odată! Două-s a drumurilor Unu-i a femeilor
Strigătură: Piciorușu fără talpă Lasă dor pe unde calcă
Numa cât mă uit la ie Suca[pofta] o desprohode[îi da baticul jos din cap] I-aruncă năframa-afară Și-i mai ră[rea]decât o siară[fiară sălbatică]
Strigătură: Ca și câinele pe drod[sârmă] Când vede că nu-l deznod
Mândra cu pielea fierbinte Îți suce'[întoarce] un sfert din minte Și ți-o măsoară cu fontu[unitate veche de măsură] Până ce se bagă-nlontru[înăuntru] https://Versuri.ro/w/y5n7 Mintea la bărbat îi slabă Când o mândră-i pică dragă
Strigătură: Mânurile de femeie Deschid cufărul cu cheie
Știmbă mândra din picioare[nu are răbdare] Batar[măcar] n-o cinat cu sare Tăt să tăvăle[rostogolește] pă țol Eu o culc și eu o scol
Strigătură: După ce îi drăgostită Doarme ca și ciupăită[îmbăiată]
Fă devreme ce îi fa' Până somnul nu te-a tra' Fii siretic[vânos] și voinic Până ce nu-ți trebe cric Până ce-i cuptorul cald Și tăte lemnele ard
Unde-i Moș Tigaie, de nu pune mâna să strângem masa? El să pună mâna pe-o farfurie sau s-o șteargă!
Ți-ai găsit!
Când buna cuviință încape doar pe mâinile unuia sau a doi oameni, și-acelea nespălate, firește că nu poate fi lucru curat.
Ridicați jilțurile! La o parte cu bufetul! Și luați seama la argintărie. Rogu-te frățioare, pune-mi la o parte o bucată de marțipan, și, dacă mă iubești, spune portarului să dea drumul înăuntru Suzanei Tocilă si Leanei. Antoane! Moș Tigaie!
Iacă-mă-s! Gata!
Vă caută, vă cheamă, au neviue de voi boierii în sala cea mare.
Nu putem nici noi să fim peste tot! Hai, dați-i zor, copii! Fiți harnici, cine trăiește mai mult, mănâncă toată coliva!
Bine-ați venit, o scumpi signori. Pe-acele
Cucoane care nu au bătături
Puteți să le-nvârtiți oricât vă place!
Ia să vedem... mai e vr-una din ele
Să facă nazuri... să nu vrea să joace?
De bună seamă are bătături!
Am nimerit-o?... Scumpi signori, salut!
Hei, dragii mei, și eu doar am avut
O zi ca asta, când purtam o mască,
Iar gura mea știa să povestească
Frumoaselor dulci șoapte la ureche...
Și le plăcea... S-a dus! S-a dus! S-a dus...
Salut, o, scumpi signori! Poftim la joc!
Începeți, muzicanți! Loc! Faceți loc!
Porniți, drăguțe domnișoare, jocul!
Lumină, ticăloșilor, mai multă!
Împingeți masa-aceea mai încoace!
Așa... și atingeți focul că se face
Prea cald în casă... A, dar e-o plăcere!
N-aș fi crezut... E, bună seara, vere!
E, hei, poftește, vere Capulet!
Noi, doi, de mult am încheiat bilanțul!
Câți ani să fie de la danțul
Cel de pe urmă, când purtam noi mască?
O, Doamne, cred c-or fi treizeci de ani!
Ce spui? Nu-s așa mulți! Nu-s așa mulți!
Că de la nunta lui Lucentio
Pot fi cel mult vreo douăzeci și cinci!
Era pe la Rusalii și umblam
Mascați pe uliți...
Ba-i mai mult, mai mult!
Băiatul lui e mai în vârstă, vere.
Ce-mi spui tu mie fleacuri? Fiul său
E doar major abia de vreo doi ani!
Știi cine-i domnișoara ce-onorează
Cu mâna ei pe cavaleru-acela?
Nu, domnule.
Ah, ochii ei! Cum cresc
Cu scăpărarea lor văpaia torții!
Și frumusețea ei fără pereche
Atârnă strălucind pe fața nopții
Ca și cercelul scump la o ureche
A unui negru; ea e prea bogată
Spre a putea fi cu folos purtată,
Și e prea scumpă pentru tot pământul!
Ai pune-o porumbiță de zăpadă
Într-un convoi întunecat de ciori -
Așa strălucea ea printre surori!
Cum se sfârșește dansul, merg s-o caut
Unde s-așează, ca să fericesc
În mâna-i dulce mâna mea ce aspră.
O, inimă, iuit-ai tu vreodată?
Știurăți, ochii, voi, până-n noaptea-aceasta
Ce este frumusețea-adevărată?
E, după glas, un Montague. Băiete,
Mergi ș-adă-mi spada! Ce? Auzi, mișelul,
Să vină-aici mascat ca pocitură,
Să-și bată joc de sărbătoarea noastră!
Pe cinstea și mărirea rasei mele,
Nu fac nici un păcat dacă-l ucid!
Ce e, nepoate? Ce te-a tulburat?
Un dușman, unchiule! Un Montague!
Un ticălos ce-a cutezat să vină
Să pângărească sărbătoarea nostră.
Ce? Tânărul Romeo?
Da! Romeo,
Mișelul!
Fii pe pace, nepoțele!
Nu te lega de el. Tânărul om
Se poartă ca un vrednic gentilom.
Verona se fălește, și pe drept,
Cu el, că-i bun, bine crescut, deștept,
Și n-aș dori cu nici un preț, nepoate,
Să-ndure în casa mea vreo strâmbătate.
Deci fă-te că nu-l vezi, nu fă scandal.
Aceasta-i voia mea, și de-o cinstești,
Fii mai voios și nu-ncrunta sprânceana,
Că nu-i frumos să stai ursuz la bal.
N-o fi frumos când vine un mișel
Ca oaspe! Nu-i permit.
Ba vei permite!
Vreau eu ca să-i permiți. Auzi, iubite?
Cine-i stăpân aicea? Eu sau tu?
Așa?... Nu vrei să-l lași în pace? Nu?
Vrei să stârnești dihonia-ntre oaspeți?
Să faci pe voinicosul? Îți convine!
Da nu-i ocară, unchiule?...
Păi da!
Ești un obraznic! Zău, rău o să-ți pară!
Poftim! Dar, lasă... știu eu doar ce zic...
Mai supără-mă încă! Nu-i nimic...
Bravo, copii!... Mucosule, te cară!
Să taci, ori te... Lumină! Dați lumină
Mai multă!... Hm... Auzi... auzi... ocară!
Răbdare care brațul mi-l reține
Și furia ce-mi clocotește-n vine
M-alungă, și, plecând, îi fac plăcere,
Dar în curând i-o voi preface-o-n fiere! (Pleacă)
De pângărește mâna-mi sfânta-ți mână,
Să ierți acestor buze ale mele -
Doi pelerini ce-s rușinați - stăpână,
Cari c-un sărut păcatul vor să-l spele.
Nu, pelerine, mâna-ți vină n-are,
Căci pelerinii mâinile de sfinți
Le-ating, și ei, în loc de sărutare,
Se-nchină și-și strâng mâinile fierbinți.
Dar sfinți și pelerini n-au gură oare?
Da, pentru rugăciune, pelerine!
Ca să nu-mi schimbi credința-n disperare,
Dă voie gurii focul să-și aline.
Stau liniștiți de-a pururi sfinții, chiar
Atunci când rugăciunea o-mplinesc.
O, sfânta mea, stai liniștită dar,
Să-mi curăț vina, să mă-mpărtășesc,
Și-al gurii tale har la gura-mi vină!
Atunci de vină gura-mi are parte.
De vina gurii mele! Dulce vină!
Dă-mi-o-napoi!
Săruți chiar după carte!
Vrea să vă spui-o vorbă mama.
Mama
Domniței? Cine e?
Cum bag eu sama
N-o știi pe doamna casei, tinere?
O, e-o cucoană prea cinstită mama!
Pe fiică-sa, cu care-ai stat de vorbă
Eu o-alăptăi. Halal de cine-o fi
Odată și odată ginere!
Știu c-o să-noate-acela în bănet!
Ea este dar din neamul Capulet?
Ah, viața mea zălog în mâini dușmane!
Cum voi putea s-o mântui de blestem?
Hai să ne ducem. Balu-i pe sfârșite.
Da, de această clipă eu mă tem,
Neliniștea mea este tot mai mare.
Nu, scumpi signori, nu-i vremea de plecare...
O masă mică, simplă, de-o gustare?...
Nu-i chip să mai rămâneți? Nu?... Prea bine!
Vă mulțumesc la toți! Vă mulțumesc
La toți, scumpi domni și doamne! Noapte bună!
Mai multe torțe-aici, faceți lumină.
Veniți acum. Să merge la culcare.
Pe legea mea, s-a cam făcut târziu
Mă duc să m-odihnesc.
Cine e signorul
Ce trece-acum, doică, poți să-mi spui?
Acela? Cred că e moștenitorul
Și fiul lui Tiberio moșneagul...
Dar cel ce trece chiar acuma pragul?
E fiul lui Petrucchio, mi se pare.
Dar tânărul care-i urmează, care
N-a vrut deloc să joace?
Nu-l cunosc.
Mergi repede și află cum îl cheamă
Și vin de-mi spune.
Dacă-i însurat,
Mormântul mi-e și patul de mireasă
Romeo-l cheamă și-i un Montague,
Dușman de moarte e cu neamul vostru,
Și e unicul fiu...
O, vai, unică
Iubire aprinsă de unică ură!
Făr' să-l cunosc văzut prea timpuriu,
Și cunoscut acuma prea târziu.
Trist zorile iubirii-mi începură.
Căci vai! Sunt osândită să iubesc
Pe omul ce-s datoare să-l urăsc.
Ce-ai zis? Ce-ai zis?
Un vers ce mi l-a spus
Un dansator.
Așa! Așa! Să mergem
Și noi, de-acum; toți oaspeții s-au dus.
ACTUL II
modifică
(Intră corul)
Dorința veche-acum pe moarte zace,
Iubire nouă să-i ia locul vine,
Frumoasa ce-l făcuse să suspine
Cu Julieta-alături nu-i mai place.
Romeo-acum iubește și-i iubit,
Sunt amândoi vrăjiți dintr-o privire,
Dar cu primejdii aste-a lor iubire,
El crede că-i urât și dușmănit.
Nu poate face sfinte jurăminte,
Fiind privit cu ochi dușmani de-ai ei,
Ea, deși prinsă-n vraja dragostei,
Nu știe cum să-i iasă înainte.
Dar patima când e prilejul vine
Să guste clipe dulci de farmec pline.
SCENA I
modifică
Să plec, când inima-mi aici tânjește?
Hai, lut pustiu, și regăsește-ți axa! (Iese)
Romeo! Vere!
Lasă-l! e cuminte,
S-a dus pe-ascuns, pesemne să se culce.
Fugi pe-aici, sări peste-acest zid.
Mercutio, strigă-l!
Ba îl și conjur,
Romeo! Toane! Patimă! Nebune!
Amorezatule! Arată-te
Sub formă de suspin măcar! Rostește
Un singur vers și mi-e de-ajuns! Exclamă
Un «ah» numai, rimează «dor» cu «mor»!
Cumetrei Venus fă-i un compliment
Și ia la zor pe Amor, paju-i orb
Care-a ochit așa dibaci când craiul
Cophetua iubi pe cerșetoare...
N-aude, nu se mișcă, nu se simte!
Hai să-l conjur, că mort e maimuțoiul!
Auzi! Pe ochii Rozalinei tale,
Pe gura-i fragă, pe bolita-i frunte,
Pe piciorușul ei micuț și gingaș,
Pe șoldu-i plin și alte acareturi,
Vin, te conjur, sub propria ta formă
Apari!
Se supără dacă te-aude!
Nu-l poate supăra pe el acesta.
S-ar supăra când aș chema în cercul
Iubitei lui un duh de-un soi ciudat
Care-ar pluti în preajma dânsei, până
Ce el l-ar izgoni cu vr-un descântec...
Aceasta, da, i-ar face în necaz.
Chemarea mea e bună, e cinstită:
L-am conjurat, spre a-l face să apară!
Cred că-i ascuns acolo, sub copaci
Îi place noaptea umedă. Amorul
E orb și întunericu-i priește.
Dar dacă-i orb, e prost țintaș, firește.
Acuma șade singur sub o tufă
Și-ar vrea iubita lui în sân să-i pice
Întocmai ca un soi de rod de-acele
Pe care le botează drăgănele
Râzând în taină fetele la țară.
Romeo, noapte bună! Merg să sforăi
În pătulețul meu, căci noaptea câmpul
E-un așternut prea rece pentru mine...
Ne ducem?
Mergem. L-am căta-n zadar
Și chiar dacă-l găsim, nu-i prea bine. (Pleacă)
SCENA A II-A
modifică
De răni nu-i pasă celui care-i teafăr?
Dar taci! Ce strălucește-acolo oare?
Sunt zorile, și Julieta-i soare.
Răsari, o soare sfânt, ucide luna,
N-o vezi ce palidă-i acum, nebuna?
E galbenă de ciudă și-i geloasă
Că tu, care-i slujești de preoteasă,
O-ntreci în farmec! O, de n-ai sluji-o!
E trist doar giulgiu-i de vestală moartă.
Tu leapădă-l: nebună-i cine-l poartă.
Stăpâna mea e... O, ar fi de-ar ști-o!...
Vorbește, nu, n-a spus nimica... Fie!
Vorbește ochiul ei, - îi voi răspunde.
Sunt prea-ndrăzneț, ea nu-mi vorbește mie.
Doi aștri, cei mai mândri de pe cer,
Vin ca să roage ochii Julietei
Să strălucească-n lipsa lor în sfere:
Ci dac-ar fi acolo, ochii ei, -
Acei doi aștri-n capul Julietei,
S-ar rușina de strălucirea fetei
Ca zarea lămpii de lumina zilei,
Și ochii duși în ceruri ai copilei
În sfere-aeriene s-ar aprinde
Așa de viu, că păsările-ar prinde
Să cânte parcă n-ar fi noapte. - Iată!
Își las-acum obrazu-ncet pe mână...
O, ce n-aș da să fiu mănușa ei
Și să-i ating obrazul!...
Vai...
Vorbește...
Vorbește încă înger de lumină,
Că-n noapte tu-mi străluci de glorie plină
Deasupra mea, ca-naripatul sol
Al cerului, pe care muritorii
Îl urmăresc năuci, cu ochii-n gol,
Cum suie galopând viteaz pe nori
Alene-umflați de vânt, vâslind departe
În poalele văzduhului...
Romeo!...
De ce ești tu Romeo?... Uită-ți tatăl!
Tăgăduiește-ți numele, ori dacă
Nu vrei - O, jură-mi că vei fi al meu
Și-atunci de tot ce sunt mă lepăd eu!
Să mai ascult, ori să vorbesc?
Dusman
Mi-e numele tău numai! Tu rămâi
Același, chiar de n-ai fi Montague!
Ce-i Montague? - Nu-i mână, nu-i picior,
Nu-i braț, nu-i față, nici o altă parte.
Un nume ce-i? - Un trandafir, oricum
Îi spui, tot asa-si imparte mireasma dulce !
Așa, Romeo, de nu-i spun Romeo
Nu pierde din desăvârșirea lui
Nimic... O, neagă-ți numele, Romeo!
Și-n schimbul unui nume care n-are
Nimic cu tine-a face, - ia-mă toată!
Fac tot ce-mi spui: zi-mi doar «iubite» deci!
Primind așa botezul nou, ți-o jur
Că nu mai vreau să fiu Romeo-n veci!
O, cine ești, tu, ce-adumbrit de noapte,
Pătrunzi în taina mea?
Eu, după nume,
Nu știu și nu-ți pot spune cine sunt.
Și numele, fiindcă ți-e dusman,
O, scumpă sfântă, mi-e urât și mie.
Să-l am în scris l-aș rupe in bucati!...
Nici o sută
De vorbe n-a sorbit urechea mea
Din gura ta, dar vocea-i mi-i știută
Nu ești Romeo, tu, un Montague?
Nici unul nu-s , nici altul de nu-ți place.
Dar pentru ce și cum veniși încoace?
E zidu-nalt, greu de sărit, și locul
E moarte - o, gândește cine ești -
De te-ar zări vreunul dintre-ai mei!
Aripile iubirii mă-nălțară.
Nu-i zid să poată stânjeni iubirea.
Iubirea-ncearcă tot ce iartă firea
Iubirii... și de-aceea nu mă tem
De toți ai tăi!
Dar dacă te-or zări,
Vai, te-or ucide!
Ochii tăi frumoși
Sunt pentru mine mai primejdioși
Ca douăzeci de spade de-ale lor.
Privește blând: privirea ta blajină
Mă apără de ura lor haină!
N-aș vrea cu nici un preț să fii văzut.
De ei m-ascunde noaptea-n negru-i scut.
De nu ți-s drag, mai bine să mă vadă:
Sunt mai voios să mor străpuns de spadă
Decât să mai trăiesc urât de tine!
Dar drumul către locu-acesta cine
Ți-l arătă?
Iubirea care-ntâi
M-a pus să cercetez. Ea-mi dete sfaturi,
Eu ochii mei i-am dat... Nu sunt pilot,
Dar dac-ai fi liman departe-n zare,
Scăldat de cea mai depărtată mare,
Tot aș porni spre tine-n pribegie...
Tu știi că noaptea-mi adumbrește fața,
Altcum mi s-ar zări-n obraji roșeața
De tot ce m-auziși spunând-nainte.
O, ce n-aș da să pot să fiu cuminte,
Să neg ce-am spus. Dar n-am ce face! Spune,
Tu mă iubești? Știu că vei zice: da!
Și eu te cred. Dar dacă-mi juri, tu poate
Îți calci cuvântul și așa se zice
Că Joe[10] râde de amanți sperjuri.
Frumosul meu Romeo, de ți-s dragă,
O, spune-mi-o cu inima întreagă,
Și de socoți c-am fost prea lesne-nvinsă,
M-oi arăta ursuză, neîndurată,
Voi zice nu, ca tu să-ți dai silința
Să mă câștigi. Altmiteri niciodată!
Frumosul meu Romeo-s prea duioasă
Și poți să crezi de-aceea că-s ușoară,
Dar crede-mă că sunt mai credincioasă
Decât acelea care știu să pară
Mironosițe. Poate că și eu,
O recunosc, mă prefăceam străină,
Dar, tu ai fost jos, în grădină,
Și pân' să prind de veste, m-ai surprins
Când izbucnea iubirea-mi mai aprins.
Deci iartă. Nu-mi lua acea pornire
Drept un ușor capriciu de iubire,
Trădat astfel de noaptea-ntunecată...
Copilă, jur pe sfânta lună care
Chenar de-argint pe vârf de pomi brodează...
O, nu-mi jura pe luna-nșelătoare,
Ce-și schimbă discu-n fiecare lună,
Nu vreau să fii și tu din cei ce mint...
Pe ce să jur?
Nu jura deloc!
Sau jură-mi doar pe nobilul tău suflet
Pe sfântul idol din altarul meu,
Și te voi crede...
O, dacă iubirea...
Las', nu jura! Oricâtă-i fericirea
Pe care-o simt acuma lângă tine,
Dar legământul astei nopți îmi vine
Prea iute, nu știu cum, prea fără veste,
Prea ca un fulger care nu mai este
Pân' ce zice: fulgeră! - O, du-te dar,
Dulcele meu! Și-a verii adiere
Învoaltă[11] floare tacă din bobocul
Iubirii noastre pân' la revedere!
Somn dulce! Noapte bună! Și coboare
În sânul tău o pace-așa de dulce
Ca și sânul Julietei care
Se duce, obosită, să se culce...
Ah, tu mă lași așa nemângâiat?
Ce mângâiere-mi ceri tu-n astă noapte?
Dă-mi jurământul tău în schimb pe-al meu.
Eu ți l-am dat, -nainte de-a mi-l cere...
Și tot aș vrea să am și ți-l dau încă!
Vrei să-l oprești? De ce, odorul meu?
Ca să ți-l dau într-una înapoi!
Și totuși nu doresc decât ce am.
Ca marea nesfârșită-i bunătatea-mi
Și dragostea-mi ca marea-i de adâncă.
Din ce tot dărui, tot mai mult am încă,
Și-amândouă-s fără de hotare...
Aud un zgomot... Plec, rămâi cu bine,
Iubitul meu...
Îndată, doică... Viu...
O, mândre Montague, fii credincios!
Așteaptă-mă... Viu într-o clipă iarăși... (Iese)
O, sfântă noapte! Mult mi-e teamă
Că tot e doar un vis, fiindcă-i noapte...
Prea dulce e să poată fi aievea!
Romeo, un cuvânt și noapte bună!
De ți-e cinstit amorul tău și vrea
Căsătorie, dă-mi atunci de știre
Prin cineva pe care-l voi trimite
La tine mâine, ca să afle: Unde
Și când vrei tu să ne serbăm logodna?
Stăpân mi-ești, te urmez în lumea-ntreagă...
Viu, viu acum... Dar dacă n-ai gând bun
Te rog...
O clipă... viu... Să nu mai stărui
Și lasă-mă durerii să mă dărui
Pân' ce-oi muri... Trimit la tine-n zori...
Pe partea mea din ceruri...
Noapte bună
De mii de ori! (Iese)
De mii de ori mai rea,
De nu mă luminează raza ta!
Iubitul spre iubita lui aleargă
Cum fuge leneșul școlar de carte,
Cum el spre școală nu dă zor să meargă,
Tot astfel greu iubitul se desparte.
Romeo! Sss... Glas de șoimar să am,
Să pot momi un șoim așa de mândru!
Robia-i răgușită, nu cutează
Să strige tare, căci ar sparge bolta
Ecoului, și poate că i-ar face
Mai răgușit sonoru-i glas de aer,
Decât al meu de când tot spun: Romeo!
E viața mea ce m-ar striga pe nume!
Ce argintiu de dulce sună glasul
Iubirii, noaptea, în auzul celui
Ce-ascultă dulcea-i muzică...
Romeo!
Iubito!
Mâine dimineață, spune,
La cât trimit?
La nouă.
Pân-atunci
Sunt douăzeci de ani! Dar nu mai știu
De ce te rechemai...
Mă las dar
Să stau aici până-ți aduci aminte...
Spre-a te vedea, aș vrea să uit într-una
Gândind ce dulce e să-mi fii aproape...
Ca tu să uiți mereu, aș tot rămâne,
Uitând de am alt adăpost pe lume...
E-aproape zi; să pleci acum aș vrea,
Dar nu mai mult ca fata ce se joacă
Lăsând din mâini să-i zboare cănărașul -
Sărmanul rob în laț - și-apoi l-atrage
Di nou spre ea, cu firul de mătasă,
Fiindu-i drag, dar și fiind geloasă
De libertatea lui...
De-aș fi canarul!
Ah, dac-ai fi iubite! Dar atunci
Iubirea mea ar fi așa nebună,
Că poate te-aș ucide. Noapte bună!
O, despărțire! O, griji dulci și-amare!
Dar fug de-acuma, că aș fi în stare
Să-ți strig mereu, mereu, de mii de ori,
Tot «noapte bună» într-una până-n zori.
Coboare-se pe ochii-ți somnul blând
Și dulcea pace-n inimă și-n gând.
De ce nu sunt eu somnul s-odihnesc
Alăturea de chipu-ți îngeresc!
Merg să-mi spun fericirea, să-l implor
Pe bunul pustnic să-mi dea ajutor.
SCENA A III-A
modifică
Ursuzei nopții îi râd în față zorii
Împestrițând cu dungi de raze norii
La răsărit. Greoiul întuneric
S-abate încet, ca un bețiv, din calea
Zoritei roți de foc a lui Titan.
Dar până ce al soarelui feeric
Ochi arzător din neguri scoate valea,
Înveselind văzduhul diafan,
Eu trebuie cu ierburi veninoase
Și flori ce poartă sucuri prețioase
Să-mi umplu coșulețul cu nuiele,
Că-s însușiri alese-n toate-acele.
Țărâna-i mama firii și sicriul,
Ea face din ce-i mort să nască viul,
Și sânul ei îl dă la fiecare,
La toți copiii de-orice soi ce are.
Ce felurite sunt în lume toate!
O, sunt puteri de viață minunate
În ierburi, în copaci, în piatră chiar!
Din toate câte din pământ răsar
Nimic nu-i rău, să n-aibă parte bună,
Ci-n rău ce-i bun adesea se răzbună,
Când e-abătută calea lui cea dreaptă.
Virtutea chiar se poate face viciu
Și viciul poate-a se-nălța prin faptă.
E și balsam de leac într-un caliciu
Gingaș de floare dar e și otravă;
Când o miroși, mireasma e suavă,
Dar când o guști, inima nu-ți mai bate.
În om, ca și în plantă și în toate,
Sunt doi stăpâni mereu în dușmănie:
E bunul har, e crunta lăcomie.
Și când spre cel mai rău înclină sorții
Atuncea vine și-nghite-al morții
Balaur...
Bună-dimineața, tată!
Benedicite[12].Ce dulce glas
Îmi dă voios binețe la un ceas
Așa devreme? Tânărul meu fiu,
De te-ai scula așa de timpuriu
Se cheamă că ți-e creierul aprins;
Eu sunt bătrân, cu grijile deprins,
Și grijile țin ochiul treaz: dar când
Ești tânăr, sănătos, lipsit de gând,
Atunci de aur ți-este pururi somnul.
De-aceea aș putea să jur că domnul
Romeo e trezit de vreo mâhnire.
Chiar de mă-nșel nu-i mare osebire,
Un lucru tot rămâne-adevărat:
Romeo-al meu n-a fost azi noapte-n pat.
N-am fost; dar și mai dulce-mi fu hodina.
Rău, fiule! Ai fost la Rozalina?
La Rozalina, tată? S-a sfârșit
Cu numele și chinul ăstui nume!
Dar unde-ai fost atunci? Pe altă lume?
Nici nu-i nevoie să mă-ntrebi, că-ți spun:
Am fost aseară la ospăț în casa
Dușmanului, și m-a rănit frumoasa
Pe care am rănit-o. Tată - vin' deci
Să-ți cerem sfântul leac și să ne vindeci.
Vezi, sfinte-acum, ce bun creștin sunt eu,
Mă rog acum pentru dușmanul meu?
Vorbește pe-nțeles și răspicat,
Căci la o spovedanie-n doi peri
La fel și dezlegarea-i, ce o ceri.
Atunci, ascultă-mă: ți-o spun curat
Că sunt înamorat nebun de fata
Lui Capulet, - și prea frumoasa fată
De-asemeni e de mine-namorată.
Suntem deci una și rămâne doar
Să fim uniți de preot la altar.
Cum, unde, când ne-am cunoscut și cum
Ne-am logodit, ți-oi povestit pe drum,
Dar te implor chiar azi să ne cununi.
Pe San Francisco! Tu grăiești minuni!
Dar Rozalina?... Tinerii, se pare,
Că nu iubesc decât din ochi. Ce-amare
Șiroaie-au curs pe fața ta slăbită,
Și-n lacrimi câtă sare risipită,
Spre a săra iubirea-ți nesărată!
De jalea-ți încă-nnegurată
Și plânsul tău îmi vâjâie-n urechi
Pe-obraji porți urma lacrimilor vechi:
O, dac-ai plâns și-ai suferit vreodată
A fost de dragul Rozalinei numa'...
Și te-ai schimbat, n-o mai iubești acuma!
Adesea mă dojeneai pentru-nclinarea
Ce-aveam spre ea.
Ba nu, ci pentru marea
Ta nebunie, dragul meu!
Ziceai:
Îngroapă-ți dragostea!
Dar nu să ai
O alta-n schimb.
Te rog nu mă certa,
Aceea care-mi este acuma dragă
Mi-a dat și ea iubirea ei întreagă,
Cealaltă nu era deloc așa.
Firește, căci îți pricepuse firea,
O vorbă goală doar ți-era iubirea.
Dar cred că pot să-ți vin în ajutor,
Căci, poate, prin această legătură,
A celor două neamuri vechea ură
Se va topi în noul tău amor.
Să mergem, sunt așa zorit.
Ușor
Și-nțeleptește, tânăr visător!
Nu e cuminte-așa s-o iei cu zorul,
Că poți prea lesne să-ți scrântești piciorul. (Iese)
SCENA A IV-A
modifică
Dar unde naiba poate fi Romeo?
N-a fost azi noapte-acasă?
Pajul lui
Mi-a spus că n-a dormit azi noapte-acasă.
Ah, Rozalina-aceea năzuroasă
L-a scos din minți; ea-i va răpune capul.
Am mai aflat că Tybalt la trimis
Acasă o scrisoare lui Romeo
O provocare fără doar și poate!
Cred că Romeo are să-i răspundă.
La o scrisoare poate să-i răspundă
Oricine, dacă a-nvățat să scrie.
Vroiam să spun că ea va ști s-arate aceluia care-i scrie că are curaj când îl provoacă.
Ah, bietul Romeo! e ca și mort: străpuns de ochiul negru al unei fetișcane bălăioare, îi ăuie-n urechi un cântecel de inimă-albastră, și discul inimii lui e despicat în două de săgeata orbului arcaș. Ăsta e om să țină piept lui Tybalt?
Ei, și cine-i Tybalt?
O, nu-i un făt frumos, fără îndoială. Dar e un tartor[13] al formelor! El se bate, cum ai cânta tu de pe note o romanță, cu tact și cu măsură. Își calculează frazele: una, două și-a treia-n pieptul tău! E capabil să decapiteze și-un bumb de mătase! Un spadasin! Un Spadasin! Un duelgiu di primo cartello[14]! Ah, divinul lor «passado» și «Punto reverso» și «hay»[15]-urile lor.
Ce-i asta?
Ducă-se la pustia cu ifosele lor caraghioase! I-auzi numai «o foarte fină lamă! Un om foarte bine! O putană foarte bine![16]» Nu e un blestem, o strămoși! Ca să se pripășească pe la noi acest soi de gângănii străine, acești traficanți de modă, acești «pardonnez-moi» care nu catadicesc să mai șadă pe-o laviță veche! Oh «bons-bons»-urile lor!
Uite-l pe Romeo!
Fără icre, ca o scrumbie uscată. O carne, carne omenească cum te-ai batogit! Acuma a căzut în doaga lui Petrarca. Laura pe lângă iubita lui era doar o biată jupâneasă - cu toate că avea un adorator care cel puțin se pricepea s-o cânte -; Didona, o dreanță; Cleopatra, o țigancă; Hero și Helena, niște vrăjitoare și cutre; Thisbe, avea ea ochi albaștri frumoși, nu-i vorbă, dar n-are a face... Signor Romeo, bonjur! Vezi că te salut franțuzește, după cum ți-s nădragii! Nea-i rămas dator azi noapte!
Bună-dimineața, prieteni! De ce v-am rămas dator?
Pentru că ai fugit hoțește. Nu pricepi?
Iartă-mă, bunule Mercutio. Aveam ceva important, și în asemenea caz ți se iartă dacă treci peste unele îndatoriri.
Ei, nu-i mai bine așa, decât să scâncești de dragoste? Acum mai vii de-acasă. Acum ești Romeo! Acum ești ceea ce ești, prin artă și natură! Căci amorul ăsta care aiurează este din fire un mare nebun, care aleargă cu limba scoasă de colo până colo, până ce cade cu jucăria lui în groapă.
Oprește! Oprește!
Vrei așadar, s-o iau de la coadă?
Altmiteri ai fi lungit prea mult povestea.
O, te înșeli, aș fi scurtat-o, căci ajunsesem cu povestea mea la fund și n-aveam de gând să merg mai departe.
Ia uitați-vă ce alai măreț!
O pânză! O pânză de corabie!
Ba două: o fustă și-un surtuc.
Petre!
Poftim?
Avantaiul meu, Petre!
Dă-i-l, Petre dragă, să-și ascundă obrazul. Evantaiul ei e mult mai drăguț ca obrazul dumneaei.
Bună dimineața, signorii mei!
Bună seara, bună seara, frumoasă matroană!
De ce bună sera, mă rog dumneavoastră?
Pentru că uite, craiul de arătător de la ceas e pironit drept în dricul amiezei.
Rușine! Ce fel de om e ăsta?
Un om pe care Dumnezue l-a trimis pe lumea asta, ca el să se ducă pe cealaltă.
Sfântă să-ți fie vorba, signore! Duce-s-ar! Dar nu vă fie cu supărare, signori, care poate să-mi spună unde găsesc eu pe tânărul Romeo?
Pot eu să-ți spun: numai că tânărul Romeo e mai bătrân acum când l-ai găsit, de cum era pe când îl căutai. Eu sunt acel tânăr care poartă numele acesta, pentru că n-am găsit unul mai rău.
Bine zis!
Așa? Ce e mai rău e bine? N-am ce zice! E frumos, frumos!
Dacă ești dumneata Romeo, signore, aș vrea să-ți spun ceva la o parte.
Să știi că-i de-o întâlnire pe deseară.
O țață! O țățică! Hoiho!
Dar ce-ai găsit?
Nu un vânat, domnule; poate doar un iepure copt într-o plăcintă proastă de post, ceva învechit și putrezit înainte de a-l mânca.
Vânatul dacă-i învechit,
Vânatul dacă-i frăgezit,
E-o bună bucățică-n post;
Dar dacă putrezit a fost
Mai înainte de-a mânca,
Atunci e o mâncare rea.
Romeo, mergi acasă la masă? Venim și noi.
Vin și eu numaidecât.
Rămâi sănătoasă, frumoasă babă! (Cântă) Rămâi sănătoasă, o frumoasă, frumoaso, frumoaso!
Spune-mi, rogu-te, signore, cine-i obraznicul ăla negustor de glume proaste?
Unul căruia îi place să se asculte pe sine, și care spune într-o minută mai multe decât poate face într-o lună.
Apoi dacă are ceva să spună în ce mă privește pe mine, am să-i arăt eu lui, de-ar fi măcar încă odată pe atâta de grozav pe cât este el și alți douăzeci de găgăuți ca el, și dacă eu nu pot, - au să poată alții! Auzi, ticălosul! Că doară eu nu-s d-alea cum mă crede el, eu nu-s de teapa lui! (Întorcându-se către Petre) Și tu ce păzești acolo, de lași orice nespălat să facă haz pe socoteala mea?
N-am văzut pe nimeni să facă haz de dumneata; că, zău, numaidecât trăgeam spada, să mă crezi! Sunt gata să mă bat cu oricare, unde-i o pricină dreaptă; și când e de partea mea dreptatea!
Uf, Dumnezeu să mă ierte, dar tremură carnea pe mine de supărată ce sunt! Auzi, nemernicul! Fii așa de bun, signore, și ia aminte la ce vreau să spun. Și cum îți spuneam: tânăra mea stăpână mi-a poruncit să te caut. Acum ce mi-a poruncit șă-ți spun, păstrez pentru mine, dar mai întâi vreau să-ți spun una și bună, că dacă vrei s-o porți de nas, ca să spun așa, ar fi o purtare rea din partea dumitale, ca să spun așa. Ca să vezi dumneata, domnișoara e tinerică: și prin urmare, dacă umbli cu șoseli și cu momeli, asta nu șade frumos față de o domnișoară, ba e chiar urât de tot.
Doică, să spui stăpânei tale c-o conjur...
O, drăguțul de el! Firește, neapărat, am să i-o spun. Doamne, cum are să te bucure!
Dar ce vrei să-i spui, doică dragă? Tu nu m-ascuți.
Am să-i spun că o conjuri; - o vorbă care, mi se pare, că nu poate ieși decât din gura unui prinț.
Să-i spui să afle-un mijloc ca să vie
Azi dup-amiază să se spovedească.
În chilioara fratelui Lorenzo
Va fi și spovedania și nunta...
Acesta pentru osteneala ta.
Signore, nu! Nu iau nici o lețcaie!
Hai, ia, te rog eu, trebuie să iei!
Azi după-amiază? Vine. Zău că vine!
Tu stai și-așteaptă-n dosul mănăstirii:
Acolo, peste-un ceas ți-aduce pajul
O scară împletită din frânghie,
Ce-o să mă urce pe furiș, la noapte,
Pe cel mai-nalt catarg al fericirii.
Mergi sănătoasă și păstrează taina,
Și n-o să-ți pară rău de osteneală.
Mergi sănătoasă, doică, și să spui
Stăpânei tale-o caldă salutare.
Domnul să te ție! Încă ceva:
Ascultă domnule!
Ce-i doică dragă?
E om de treabă pajul dumitale?
Știi vorba veche că: doi pot să tacă
Când unul dintre ei din lume pleacă!
O, e un copil cu inima de aur!
Prea bine, signore. Doamna mea e cea mai drăgălașă păpușică de pe lume... O, Doamne sfinte, când era numai de-o șchioapă... O, dar e un tânăr signor de-i zice Paris și i se scurg ochii, nu altceva, după dumneaei; dar ea, micuța, e mai bucuroasă să vadă un broscoi, da, un broscoi! Câteodată o necăjesc și-i spun: «Tot Paris e mai drăguț», - dar ce să crezi, signore, n-apuc să-i spun una ca asta și se face galbenă ca turta de ceară. Romeo și rozmarin nu-ncep cu aceeași slovă?
Ba da. Amândoi cu R. Ei, și-apoi?
Oh, vrei să râzi de mine, mucalitule! R! Parcă mârâie un câine. Nu, lasă că știu eu bine că începe cu altă slovă, - și are ea o vorbă frumoasă de tot, cu Romeo și Rozmarin, ți-ar fi mai mare dragul s-o asculți.
Să spui stăpânei tale că mă gândesc la ea. (Iese)
O, negreșit, de mii de ori... Hai, Petre!
Poftim?
Petre, ține evantaiul și treci înainte. (Ies).
SCENA A V-A
modifică
Nouă bătu când am trimis pe doică.
Spunea că vine peste-o jumătate
De ceas! Ori poate nu l-o fi găsit?
Nu, dar e șchioapă... Crainici ai iubirii
Ar trebui să fie gândurile,
Căci gândurile sunt mai sprinteioare
Ca razele de soare care-alungă
De pe coline-ntunecate noaptea.
Nu-i ca și vântu-naripat Amorul
Și nu îi poartă oare căruciorul
Mici porumbițe cu-aripe ușoare?
Acuma-i, iată, soarele-a chindie
Și de la nouă pân' acum, trei ore
Lungi au trecut, și ea tot să nu vie!
O, de-ar avea o inimă și-ntrânsa
Un sânge tânăr, ar zbura ca glonțul,
Și-un glonț s-ar duce și-ar veni-napoi!
Bătrânii parcă n-au viață-n ei,
Trândavi și-nceți, ca porumbu-s reci și grei.
O, Doamne! Iat-o. Doică, l-ai găsit?
Ce-aduci? Zi servitorului să plece.
Așteaptă-mă la ușă, Petre! (Petre iese).
Ei,
Măicuțo? Doamne! Dar de ce te uiți
Așa urât? O, chiar de-i tristă vestea
Tu spune-o vesel, iar de este bună
Nu mi-o strica c-o mutră-așa de acră!
Of, nu mai pot! Așteaptă să răsuflu...
Ce-am alergat!... Mă dor oasele toate!
Ți-aș da pe ale mele-n schimb pe vestea
Ce mi-o aduci! O, spune-o, doică dragă!
O, spune-o doică, dragă doică!
Doamne!
Ce zor! Nu poți să mai aștepți defel?
Vezi bine doar că nu mai am răsuflet?
Cum n-ai răsuflet când găsești răsuflet
Să-mi spui mereu că nu mai ai răsuflet?
De când tot spui de ce nu poți să-mi spui,
Puteai să-mi fi și spus răspunsul lui!
Răspunde: cum ți-e vestea? Bună? Rea?...
Atât, și celelalte mai urmă.
Dar spune-odată, spune, vai, și-mi curmă
Neliniștea...
Ei, rău ai nimerit-o!
Ce te pricepi tu la bărbați! Romeo?
O fi, nu-i vorbă, mai frumos la chip,
La pulpe și la mâini și la picioare
Ca ceilalți toți, deși nu se cuvine
Să mai vorbim de astea, însă totuși
Oricum ar fi, e fără asemănare;
Curtenilor nu prea îi este felul,
Dar aș putea să jur că-i blând ca mielul!
Hai, fata mea, la Dumnezeu te-nchină!
Ia spune, ai mâncat azi la amiază?
Nu, nu! dar asta nu mă-nteresează,
Ce-a zis el de logodnă? Scurt: ce-a zis?
Vai, cum mă doare capul! Capul meu!
Zvâcnește, parcă stă să mi se spargă!
Aici mă ține-un junghi! Spinarea mea!
Cum te înduri să mă tot porți pe drumuri!
Din asta poate mi s-o trage moartea...
Îmi pare foarte rău că nu ți-e bine
Dar, doică dragă, spune-mi: Ce-a zis el?
Romeo spune... ca un gentilom
Cinstit, drăguț, bun, foarte cumsecade...
Dar unde-i maică-ta?
Unde e mama?
Ei, înăuntru! Unde vrei să fie?
Dar ce-alandala-i vorba ta: Romeo
Un gentilom... Unde-i maică-ta?
Te-ai supărat, hai! Maica ta, Hristoase!
Poftim! Frumos îți stă! Asta-i pesemne,
Leac pentru junghul ce mă ține-n spate.
Mergi singurică, draga mea, de-acum
Când vei avea să mai trimiți o vorbă!
Ei, las-o! - Spune: Ce ți-a spus Romeo?...
Ai voie azi să mergi la spovedanie?
Da.
Du-te atunci la fratele Lorenzo.
Te-așteaptă acolo-un mire ca să facă
Din tine o mireasă. Ia te uită
Cum i se urcă sângele-n obraji!
Și mai târziu i-or arde ca pojarul.
Mergi dar, și eu mă duc să caut scara,
Pe care se va cățăra tâlharul
La noapte, sus, în cuibul păsăricii...
Eu-s vita de povară, mă trudesc
De dragul vostru numai, ziua-ntreagă.
Dar tu la noapte ai să porți povara...
Merg să mănânc. Tu mergi la mănăstire,
Cât mai în grabă.
Da, dădacă dragă!
Mă duc, alerg, zbor către fericire!
SCENA A VI-A
modifică
Reverse-și Domnul harul său ceresc
Asupra-acestor mâini ce le unesc,
Ca nici o grijă-n zilele ce vin
Să nu ne musrtre cugetul...
Amin!
Dar griji oricâte pot de-acum să vină
Nu cuvârșesc plăcerea cea divină
Când știu că Julieta e a mea!
Așează mâna ei în mâna mea,
Unește-le, prin binecuvântare,
Și moartea poate-apoi să mă sugrume,
Căci mi-am trăit norocul meu pe lume!
Asemeni patimi oarbe n-au norocul
Să țină mult: ca pulberea și focul
Se mistuie-n întâia sărutare!
Cât e de dulce mierea, tot dezgustă
Pe-acela ce prea multă miere gustă,
De-aceea nu fii lacom, nici prea dornic:
Atunci numai norocul e statornic.
Târziu acel ce-i prea grăbit s-alerge
Ajunge, ca și-acel ce prea-ncet merge.
Provește-o! Piciorușele-i ușoare
Nu lasă nici o umbră pe cărare.
Cei ce iubesc pot să călătorească
Pe funigei ale căror fire
Plutesc în aeru-ncropit de vară,
Și tot nu cad - așa e de ușoară
Deșertăciunea ce-o numim iubire!
Bună seara, bunul meu duhovnic.
Romeo-ți mulțumește, fiica mea,
Pentru-amândoi.
Îți mulțumesc și eu,
Căci astfel mulțumirea-i în zadar.
Ah, Julieto, de-a-ntrecut măsura
Și bucuria ta, și dacă știi
Mai bine decât mine s-o descrii,
Atunci îmbălsămează tu cu gura
Văzduhul tot, și vocea ta sonoră
Să cânte-atunci visata fericire
Ce ne-o îmbie-această scumpă oră!
Simțirea mai bogată ca vorbirea,
Mai mândră-i de cuprins, ca de podoabă-i!
Doar cerșetorii pot să-și spună-averea;
Dar dragostea mea plină de credință
E-așa de mare-ncât nu-i cu putință
Să-i socotești măcar pe jumătate
Comorile...
Veniți, veniți cu mine,
Să facem slujba-așa cum se cuvine.
Nu pot să vă îngădui singurei
Cât timp nu face, prin cuvântul ei,
Biserica din voi un trup și-un suflet!
ACTUL III
modifică
SCENA I
modifică
Prietene, hai să plecăm acasă.
E-o zi fierbinte, sunt dușmani pe stradă,
De-i întâlnim, se face sigur sfadă:
Pe-arșiță fierbe sângele nebun.
Apoi și tu-mi ești unul din aceia care, cum trece pragul unei cârciumi, bate cu spada-n masă și strigă: «Dea Domnul să n-am nevoie de tine!» și-apoi, cum i s-a urcat la cap al doilea pahar, scoate spada la cârciumar fără să fie deloc nevoie, firește.
Sunt eu unul de-aceia?
Da, da. Ești un turbat de n-ai pereche în toată Italia, tot așa de pornit spre turbare, ca și de turbat în pornirile tale!
Ei, și mai ce?
Zău, dacă ar mai fi unul ca tine, în curând n-am mai avea nici unul, pentru că v-ați ucide unul pe altul. Măi, tu ești în stare să te sfădești cu cineva pentru că are în barbă un fir mai mult sau mai puțin ca tine. Te cerți cu altul care vinde castane, fiindcă ai ochi castanii. Ce alt ochi ar putea să găsească asemenea pricini! Capul tău ți-e așa de plin de gâlceavă, ca oul de gălbenuș, și nu o dată ai umblat cu el spart din pricina certurilor tale. Te-ai legat de unul care a tușit pe stradă, pentru că ți-a deșteptat câinele care dormea la soare. N-ai avut bucluc deunăzi cu un croitor pentru că pusese înainte de Paști un laibăr nou? Cu altul pentru că-și legase ghetele noi cu șireturi vechi? Și totuși vii să mă dăscălești asupra firii mele certărețe!
Da, dacă aș fi așa de zurbagiu ca tine, cred că nu mi-ar da nimeni nici cinci sferturi de ceas pe moșia vieții mele!
Moșia vieții? Ce prostie!
Pe capul meu, iată, vin Capuleții!
Și pe călcâiul meu, n-am zor de ei!
Urmați-mă de-aproape... Bună-seara, signori! O vorbă cu unul din voi!
Numai o vorbă cu unul din noi? Fii mai darnic: adaugă la vorbă și-o lovitură!
Sunt gata chiar s-o fac, de-mi dai prilejul!
N-ai putea să ți-l iei singur, fără să ți-l dăm?
Mercutio, ții hangul lui Romeo...
Hangul? De ce? Suntem noi lăutari? Dacă ții cu orice preț să fim lăutari, apoi îți vor asurzi urechile numai cu note discordante! Iată arcușul meu; așteaptă, ai să vezi cum o să te facă să joci. Mii de draci! Hangul!
Suntem în piața publică aici,
Ori căutați un loc mai liniștit;
De nu, deliberați cu sânge rece.
Sau să plecăm. Aci-s mulți gură-cască.
De-aceea au ei gură: ca s-o caște.
Nu, nu mă mișc de dragul nimănuia!
Signore, mergi în pace, iată-mi omul!
M-aș spânzura de ți-ar purta livreaua!
Ieși pe teren și el te va urma:
Acolo poate fi el omul tău!
Iubirea care ți-o nutresc, Romeo,
Mă face doar să-ți spun: Ești un nemernic!
Pricina ce mă face să-mi fii drag
Îmi stâmpără mânia cuvenită
Salutului tău, Tybalt. Nu-s nemernic.
Rămâi cu bine. Tu nu mă cunoști.
Ocara ce-mi făcuși n-o speli, băiete,
Doar cu atât. Întoarce-te. În gardă!
Dar nu te-am pcârât deloc, ți-o jur.
Mi-ești drag mai mult decât ai bănui,
Deci până ce vei ști tot ce mă face
Să-ți fiu prieten, bune Capulet -
Un nume scump azi mie - mergi în pace!
Nu pot răbda atâta umilire!
Alla stoccata[17] va să biruiască. (Trage spada)
Hei, șoricare Tybalt, nu poftești?
Dar ce poftești tu, câine, de la mine?
Nimic, bunule prinț al pisicilor, nimic decât una din cele nouă vieți ale dumitale, pe care vreau să ți-o storc, și, după cum mă vei trata, șă ți le tărbăcesc și pe celelalte opt ce-ți mai rămân. Haide, trage spada de urechi afară, dacă nu vrei să ți le tai pe ale tale cu spada mea.
Sunt la plăcerea dumitale! (Trage spada)
Mercutio, întoarce-ți spada-n teacă.
Signore, știi acel faimos passado!
Aruncă-ți Benvolio, -ntre ei!
Tybalt! Mercutio! Nu vi-i rușine?
Nelegiuire! Ducele-a oprit
Bătăile pe străzile Veronei!
Tybalt! Mercutio! Stați!
Vai, sunt rănit!
Ah, ciuma cadă pe-ale voastre case!...
Nu l-am atins? Se duse?
Ești rănit?
M-a zgâriat cotoiul! M-a dat gata!
Dar, drace! E de-ajuns... Unde mi-i pajul?
Mișelule, dă fuga, ad-un doftor!
Prietene, n-ai grijă. Rana ta
Nu poate fi așa de gravă.
Nu, nu e adâncă chiar ca o fântână, nici largă ca o ușă de biserică... dar e destul, ajunge. Întrebați mâini despre mine, și veți găsi că sunt un om foarte tăcut. Am încheiat-o, credeți-mă, cu gluma vieții... Ciuma să vă mănânce casele voastre amândouă! Drace! Auzi, să mă zgârie de moarte, un câine, un chițoran, un guzgan, un cotoi! Un fanfaron, un mișel care miroase a condică de socoteli... Cine dracu te-a vârât între noi? Sub brațul tău am fost rănit, Romeo!
Crezusem că fac bine.
O, du-mă undeva-n vecini, Benvolio!
Altcum leșin... Ciuma să vă mănânce!
Casele voastre au făcut din mine
Ospăț de viermi, am încasat-o bine,
Vai, și pe veci, casele voastre!...
Vai, tânărul acesta care este
Cu ducele de-aproape înrudit,
Prieten bun al meu, primește moartea
Din vina mea; și numele meu bun
E pângărit de-ocările lui Tybalt,
Lui Tybalt ce de-un ceas e ruda mea.
O, dulce Julieta, ce nevolnic
Făcu din mine frumusețea ta
Și cum mi-a strins în piept orice putere!
Romeo! mort e vrednicul prieten.
Viteazu-i suflet s-a-nălțat la nori,
Disprețuind pământul prea devreme.
Restriștea zilei de-azi plutește-asupra
Acelora ce vin și mai cumplite.
Se-ntoarce furiosul Tybalt.
Teafăr?
Triumfător? Și bunul meu prieten
Ucis. O, zboară către cer, blândețe!
O, du-mă tu, mânie cu-ochi de flăcări!
Ia-ți, Tybalt, înapoi «nemernicule»,
Ce mi l-ai dat, căci sufletul viteaz
Al lui Mercutio plutește încă
Deasupra capetelor noastre și
L-așteaptă doar pe-al tău să-l însoțească:
Ori tu, ori eu, de nu chiar amândoi
Îl vom urma!
Nenorocitule!
Tu doar i-ai fost tovarăș și se cade
Tu să-l urmezi.
Aceasta hotărască!
Romeo, fugi! Poporul e-narmat.
Tybalt ucis! Nu sta așa pierdut!
Fugi, ducele la moarte te condamnă,
De vei fi prins! Fugi! Fugi!
Amar de mine!
Sunt jucăria soartei!
Ce aștepți?
Hei, încotro fugi mișelul care
Ucise pe Mercutio? Pe unde
A apucat-o ucigașul Tybalt?
Acolo zace Tybalt!
Ne urmează!
În numele principelui Veronei!
Ce s-a făcut, unde-s nelegiuiții
Care-au stârnit iar sfada?
Nobil duce!
Eu pot să spun mai bine ca oricare
Cum s-a-ntâmplat nenorocita luptă.
Acel ce pe Mercutio-l ucise
E-aici ucis de mâna lui Romeo.
Tybalt, nepotul meu, nepot de frate!
O, duce! O, nepoate! O, bărbate!
O, frate, sângele tău curge!... Duce,
Fii drept și pentru sângele vărsat
Jertfește sânge Montague!... Nepoate!
Nepoate!
Spune tu, Benvolio:
Cine-a stârnit acestă sfadă?
Tybalt,
Ucis aici de mâna lui Romeo.
Romeo i-a vorbit frumos, rugându-l
Să meargă-n pace și să-și schimbe gândul,
I-a spus chiar și de-nalta-vă poruncă,
Aceasta pe-un ton blând, și stând plecat,
Privind senin, cercând să-mpace sfada;
Dar nu-mblânzi pe Tybalt, ce s-aruncă
Orbiș[18] cu spada-n pieptul lui Mercutio;
Acesta, ațâțat, întoarce spada
Spre a lui Tybalt, înlăturând c-un gest
Plin de dispreț mortala lovitură,
Spre-a i-o trimite înapoi lui Tybalt,
A căruia iuțeală i-o parează.
Romeo strigă tare:«Stați, prieteni!
Opriți-vă!» Și vrând să-i despărțească,
Mai repede ca vorba, brațul lui
Dibaci abate armele fatale.
Sub brațul său nenorocita spadă
A lui Tybalt scrutează scumpa viață
A bravului Mercutio. Tybalt fuge,
Dar iar se-ntoarce la Romeo, care
Acum nutrește dor de răzbunare.
Ca fulgerul se-ncaieră, și până
Să-i fi putut desparte, cade Tybalt,
Romeo-atunci se-ntoarce și fugi;
Pun capul meu zălog, de nu-i așa.
E înrudit cu Montague și minte;
Se vede-aceasta chiar și din cuvinte.
Vreo douăzeci aici se-ncăierară
Și cel mai vrednic dintre ei să piară?
O, duce, judecă, fii drept: pe Tybalt
Romeo l-a ucis, Romeo moară!
Romeo l-a ucis pe Tybalt, care
Ucise pe Mercutio... Dar cine
Acum răscumpăra-va scumpu-i sânge?
O, nu Romeo, duce! Nu Romeo!
El s-a jertfit pentru Mercutio.
Tybalt era pierdut; Romeo, dacă
Grăbi osânda lui, fu-n drept s-o facă.
Deoarece-a grăbit-o, îi impun
Să plece fără preget în surghiun.
Și pentru că m-ating azi și pe mine
Urmările acestei uri haine,
Stârpind chiar un vlăstar al casei mele,
Voi lua măsuri, să resimțiți, prin ele,
Ce mult această pierdere mă doare...
Surd voi rămâne, fără îndurare
La orice lacrimi, orice rugăminte:
Deci nu mai stăruiți de-aici înainte;
Romeo, de nu vrea să-i sune ceasul
Cel de pe urmă, să-și grăbească pasul.
Blândețea, se tratează cu sfială
Pe criminali, e însăși criminală.
SCENA A II-A
modifică
O, galopați, sirepi[19] de foc, spre casa
Lui Phoebus... un cârmaci ca Phaeton
Cu bice v-ar goni către apus
S-aducă grabnic noaptea înnorată.
O, las' perdeaua, noapte-aducătoare
De dragoste, ca ochii răi s-adoarmă
Și, nevăzut, Romeo, fără larmă,
Să se strecoare-n cuibul fericirii...
Cei ce jertfesc pe-altarele iubirii
Au drept lumină frumusețea lor,
Și noaptea-i place orbului amor,
O, vino, noate tainică, matroană
În haină-ntunecată, -n negru toată,
Și-nvață-mă să pierd un joc prin care
Voi câștiga un preț cu mult mai mare:
În joc sunt doi boboci curați de fată...
Cum se bate viu-n obrazu-mi feciorelnic
Fricosul sânge! - O, acopere-l
În mantia-ți neagră, până ce sfielnic
Întâi, se face îndrăzneț amorul,
Nemaivăzând în dragoste o vină...
O, vino, noapte; tu, Romeo, vino,
Tu, zi în noapte; pe-aripele nopții
Vei odihni mai alb ca fulgi ușori
De nea pe negrul spate al unei ciori!
O, vino, noapte bună, fermecată,
Dă-mi pe Romeo-al meu, și când vreodată
El va muri, tu să faci mii de stele
Din trupul lui, care ar împodobi
Atât de mândru bolta înstelată,
Că lumea-ntreagă s-ar îndrăgosti
De tine, noapte, - și-ngâmfatul soare
N-ar mai afla pe nimeni să-l adoare!
O casă mi-am durat iubirii mele,
Dar n-am avut-o încă; sunt vândută,
Dar nu s-a bucurat de mine nimeni.
Și ah, așa de-ncet îmi trece ziua,
Ca noaptea-ntr-un ajun de sărbătoare
Copilului cu haine noi care
Nu are încă voie să le-mbrace.
Dar vine doica... O, aduce vești
De la Romeo-al meu, și fiecine
Romeo spune, este pentru mine
Un sol ce-aduce glasuri îngerești.
Ei, doică? Zi, ce-i nou? Aceasta-i scara
Ce ți-o dădu Romeo?
Da, e scara!
Vai! Pentru ce-ți frângi mâinile? Ce ai?
Amar de noi! E mort, e mort, e mort!
Suntem pierdute, draga mea, pierdute!
O vai! S-a isprăvit! S-a dus! E mort!
Ce? Poate cerul fi așa de crud?
Romeo, poate chiar când cerul nu!
Romeo! Doamne cine-ar fi crezut!
Romeo!
Ești un diavol, de mă chinui
Așa? Asemeni chin cumplit ar face
Să yrke pe-osândiții din gheena!
S-a omorât Romeo? Spune! Dacă
E mort, zi: da; de nu, zi: nu! O vorbă
Decide între chin și fericire!
Cu ochii mei, vai, rana i-am văzut-o
Aici la piept, - la pieptul lui viteaz!
O, bietul trup însângerat, o, bietul
Trup fără viață! Palid, palid, palid.
Cum e cenușa și mânjit de sânge!
Am leșinat când l-am văzut așa.
Vai, frânge-te, tu inimă rămasă
Pe drumuri! Ochi, intrați în închisoare,
Lipsiți pe veci de razele de soare!
Prefă-te, humă păcătoasă-n humă!
Nu mai mișca... O, moarte, vino, du-mă
Alături de Romeo, în sicriu!
O, Tybalt! Tybalt! Bunul meu prieten!
Viteze Tybalt! Mândre gentilom!
De ce am mai trăit să te văd mort?
Ce-i vijelia asta care bate
De pretutindeni? E ucis Romeo?
Tybalt e mort? Tybalt, scumpul meu văr?
Romeo, soțul și mai scump? Atunci
Răsune surla zilei de apoi!
Cine-ar trăi, vai, după aceștia doi?
Tybalt e mort, Romeo surghiunit!
Romeo l-a ucis și e-n surhiun!
O, Doamne! Doamne! Mâna lui Romeo
Făcu să curgă sângele...
Așa!
Amar de noi! Ea l-a vărsat, - ea, ea!
O inimă de șarpe-n ochi de floare?
A stat vreun zmeu într-un palat mai falnic?
Frumos tiran! Demon cu chip de înger!
Șoim fără gheare! Miel cu colți de lup!
Canalie cu chip dumnezeiesc!
De-a dreptu-ntors tot ce-ți părea mai drept!
Sfânt blestemat! Mișel de cinste vrednic!
Natură, ce făceai tu în infern
Când ai sădit acest demonic suflet
În raiul pieritor al unui trup
Așa de dulce? A mai fost vreo carte
Așa frumos legată și mai plină
De urâțenii? Câtă-nșelăciune
Într-un castel așa strălucitor!
Bărbații n-au credință, n-au onoare,
N-au omenie. Toți sunt trădători,
Toți șarlatani, vicleni, lingușitori!
Ah, unde-i pajul? Dați-mi aqua vitae![20]
Îmbătrânesc de-atâtea griji, necazuri.
Rușine lui Romeo!
Arză-ți limba
Astfel de vorbe. Nu pentru rușine
Născut e el. Rușinii i-e rușine
Să stea pe fruntea lui: ea e un tron,
Pe care cinstea să se încunune,
Ca o stăpână peste lumea-ntreagă!
Ce dobitoacă-am fost să-l ocăresc!
Vorbești așa de cel care-a ucis
Pe vărul dumitale?
Pot vorbi
De rău pe soțul meu? Ah, cine oare,
Sărmane soț, te-ar cuvânta de bine
Când chiar și eu, de patru ore-abia
Femeia ta, te-acopăr de rușine!
Dar, răule de ce-ai ucis pe Tybalt?
Fiindcă el voia să te ucidă!
Întoarce-vă-ți, o lacrimi, la izvor;
Tributul vostru-l datorați durerii
Și din greșeală-l dați voi bucuriei!
Trăiește soțul meu care-a ucis
Pe Tybalt, care vruse să-l ucidă!
Atunci e bine: pentru ce mai plâng?
Am auzit o vorbă mai cumplită
Decât că Tybalt e ucis, o vorbă
Ce mă sugrumă: de-aș putea s-o uit!
Dar ea-mi apasă gândul cum apasă
Păcatul gândul unui păcătos!
Ah, vorba: «surghiunit», «e în surghiun»,
Omoară zece mii de Tybalți! Moartea
Acestuia era destulă jale!
De este drept că o nenorocire
Nu vine niciodată singură,
Ci trage după ea și alți tovarăși,
De ce cu vestea: «Tybalt este mort»
Ea nu mi-a spus: e tata, mama sau
Sunt amândoi - durerea mi-ar fi fost
La fel de mare... Dar să-mi spună după:
«Tybalt e mort» - «Romeo e-n surghiun»,
Rostind aceasta, tata, mama, Tybalt,
Romeo, Julieta - toți sunt morți!
«Romeo surghiunit», acest cuvânt
Nu poate să-l cuprindă nici un gând,
Un lucru fără țintă, fără scop...
O, numai-n moarte aș putea să-ngrop
Durerea mea și nu-i cuvânt s-o spună.
Dar unde-i mama, tata, doică bună?
Plâng și bocesc pe Tybalt. Vrei să-i vezi?
Te duc la ei.
Cu lacrimile lor
Îi spală rana. Ale mele însă,
Când ale lor se vor usca, vor plânge
Surghiunul lui Romeo-al meu. Ia scara.
Sărmana scară, cum te-a înșelat,
Ca și pe mine, soarta lui Romeo!
Te socoteam că-i vei deschide drum
Spre patul meu, și mor mireasă-acum,
Și văduvă fecioară; mi-a fost dat
În patul nunții mele nepătat,
Nu Romeo, ci doar cumplita moarte
De fecioria mea să aibă parte.
Mergi în iatac, ți-aduc eu pe Romeo
Ca să te mângâie. Știu unde este,
Romeo-al tău va fi aici deseară,
El este-ascuns la fratele Lorenzo.
Găsește-mi-l și dă-i acest inel,
Și spune-i să alerge scumpul meu,
Aici, la cea din urmă despărțire.
- ↑ Spangă: (înv.) spadă, baionetă.
- ↑ Pală: (înv.) paloș.
- ↑ Sicomor, -i: Arbore exotic cu lemn tare și cu fructele asemănătoare cu smochinele.
- ↑ Cu temei: justificat, argumentat, dovedit.
- ↑ Alderman: (în Anglia) membru de frunte al unui consiliu districtual sau municipal; viceprimar, demintar.
- ↑ Pleasnă: (pop.) șfichi, bici.
- ↑ Egumen: stareț.
- ↑ Strigă: (în supersitiții) ființă imaginară cu chip de femeie care chinuește și copiii mici , ia mana de la vite, îndeamnă oamenii la fapte necugetate etc.
- ↑ Vintreà=vintre: termen popular pentru abdomen, burtă, măruntaie; aici: viață, firul vieții, soartă.
- ↑ Joe: Jupiter (zeul suprem în mitologia romană).
- ↑ Învolt, învoaltă: (despre flori) cu petale multe și dese, bogat, înfoiat.
- ↑ Benedicite: Fii binecuvântat! (lat.)
- ↑ Tartor: (fig.) maestru, mare meșter, foarte iscusit.
- ↑ Di primo cartello: de prim rang, de primă mână, de mare clasă (lit.)
- ↑ Passado, punto reverso, hay: termeni indicând atitudini sau lovituri, uzuali în instrucția de scrimă.
- ↑ Putană : (aici) copiliță, puicuță, muierușcă; (vulg.) putoare, târfă.
- ↑ Alla Stoccata: lovitură cu vârful spadei (it.: termen folosit în scrimă).
- ↑ Orbiș: orbește, nechibzuit; (aici) cu furie, nebunește.
- ↑ Sirepi: (sireap, -ă, adjectiv, cu forma regională sirep, sireapă) despre cai: greu de strunit, năvalnic, nărăvaș: în cazul de față, prin extensie, substantiv: armăsari, cai.
- ↑ Aqua vitae: apa vieții (lat.): aici: băutură tare, rachiu.