Sărbătoare (Iosif, 2)

 

Duminică, — se face dimineață.
Pe ulicioara ninsă și plină de-ntuneric
Doar crivățul, unchieșul cel nebun,
Își face mendrele și zburdă-n voie,
Tot grămădind zăpadă
În dreptul ferestruiei mici
Ca s-o astupe.
Dar ferestruia licărește vesel
Și nu se lasă stinsă.

Acolo stă cizmarul meu.
Cu ochelarii vechi pe nas
El bate cuie la lumina lămpii,
Iar meșterița răscolește focul.
Dar unde-i ucenicul ?
Hei, întrebați voi crivățul ce joacă
Și suflă nu se-ncurcă:
Pe ulicioara ninsă
De-un ceas se luptă amîndoi
Ca să dezgroape din zăpadă
Un coș înnămolit.

Cizmarul mermăie un cîntec
Bisericesc, pe nas,
Nevasta lui deretică prin casă,
Și ușa se deschide mare.
Copilul intră plin de frig
Și cu urechile-nghețate,
Abia tîrînd pe urma lui
Burtosul coș împodobit
Cu fel de fel de bunătăți din hală !
Trei pîni, verdețuri berechet,
Și-un chil de carne !
S-a întîmplat minunea asta rară
În casa bunului vecin !

Copilu-li suflă-n pumni, iar meșterița
Așază pîinile după cuptor,
Se uită la moșneag și — rîde.
Moșneagul, peste ochelari,
Se uită la copil, l-amenință
Cu degetul și — rîde.
Ștrengarul mic se uită curios
La amîndoi — și rîd toți trei.