Safo

 

Zorile poliia munții sub care clocotea marea,
Iar Safo tocmai pe piscul țărmului sta în picioare;
A Lesbosului fecioare, lângă dânsa încimpite,
Privea sub țărmuri noianul de groază încremenite!
Atunci Safo, luând lira, sună în ea cu putere
Și cântă aceste versuri cu un glas plin de durere:

“O, grozave țărmuri, o, noian cumplit!
Iată, făr’ de frică aici acum șez,
Căci eu Afroditei vreau să m-oferez,
Defăimându-i templul unde am servit...

O, Posidoane puternic, cred că-mi vor fi mai plăcute
A tale ape amare decât un trai osândit.
Privește cu ce cunună mi-am împodobit eu fruntea,
Privește această frunte ce de chinuri s-au zbârcit.
Că acum îi coronată pentru a mea mormântare,
Ca când pentru a mea nuntă, sau pentru o sărbătoare.

Îmi spun că la tine, de nu m-amăgesc,
Scapă orișicine de crudul amor;
Îmi spun că prin tine acei ce iubesc
Uită de tot focul acel arzător.

Dar, o, Dumnezeu puternic, orice ajutor poți face,
Eu rog a tale noianuri să curme a mea suflare,
Căci trăind nu pot să aflu nicăieri liniște, pace,
Nu pot să uit pe acela ce am amat cu-nfocare;
Ce viu să-mi aflu mormântul, viu să mă îngrop în tine,
O, al mării împărate! spre pârgă mă primește,
Iar voi, fecioare din Lesbos, nu mă mai bociți pe mine,
Ci cântați, cântați prohodul morții ce mă fericește.

Dar ce gândesc oare la cele trecute!
La faimosul templu, templul Afroditei,
Unde servind însumi priveam plângând multe,
Și râzând de ele frumos cântam sântei;

Până când lângă oltaruri văzui pe Faun odată,
Și ce am simțit atunci, Doamne, eu nu pot să vă rostesc,
Acel foc, acea priință ce mă cuprinse îndată,
Încât mi-au amorțit glasul, simțeam că încremenesc,
Și mâna tremurătoare scăpă lira la pământ,
Căci nici înaintea Dafnei atât de nesimțitoare,
Mai frumos nu s-arătară a Latonii fiul sânt;
Nici dumnezeul Indiei, în vâlva sa cea mai mare,
Țiind schiptrul său de viță cu struguri împodobit,
La vederea Erigonei mai frumos n-au strălucit.

Din ora aceea eu numai la dânsul
Ne-ncetat gândeam, mă țineam de el
Și făr’ de sfială nu o dată am plâns,
Sub a lui ferestre oftând cătinel.

Cât îmi era de priință să-l privesc în adunare,
La luptă, sau la teatru, când în public venea
S-arunce discul departe, și să puie sub picioare
Pe luptătorii aceia ce cu dânsul se punea.
Și cu câtă mulțumire îl priveam încălecat
Pe un cal de al Eladei, fugar întocmai ca vântul,
Zburând el mai înainte la hotarul însemnat,
Și de-acolo cu cunună și cu pompă întorcându-l.
Ah! de-a lui fapte celebre sufletul meu se umplea,
Și de-aș fi putut eu șterge cu această mân-a mea

De colb, de sudori frumoasa lui față,
Eu aș fi dat orice, viața răpuneam,
Să-i fiu lui amată, și să-l țin pe brață
Măcar o minută, și mă mulțumeam.

Voi, ce nici odinioară nu mi-ați fost folositoare,
Măcar de vă numiți muze, dar în zadar v-am rugat,
Căci eu de voi insuflată de i-am fost învățătoare,
De i-am scris acele versuri mult demne de lăudat,
Versuri ce toată Elada citește cu desfătare,
Versuri ce cumplitul tartar le-ar asculta cu priință,
Dar Faun râde de ele păzind alteia credință.

Plângeți dar cu mine, din Lesbos fecioare,
Plângeți și iar plângeți, căci sunt rușinată,
Și bociți pe Safo, ce pentru el moare
Decât să trăiască de el defăimată...

Dac-a mea înamorare, ce pentru dânsul aveam,
Dacă ale mele versuri și puțină frumusețe
Ar fi putut să-mi supuie pe acela ce iubeam,
Sau la plânsul meu vrodată să fi privit cu blândețe,
Atunci nici o muritoare, și nici puterea cerească
Nu putea să-i dea viață mai celebră și mai dulce
Ca amorul meu cel fraged, ce avea să-l fericească;
Încât dumnezeii însuși i-ar fi pizmuit, pot zice,
Căci în versurile mele cântând a lui Faun nume,
Ca pe o dumnezeire l-ar fi serbat etern lumea,
Și pentru el oricând pe sânte oltaruri
Ar fi ars miresme ne-ncetat, nestins,

Și pentru el oricând hărăzeam și daruri,
Ție, Afrodită, mă rugam cu plâns;
Pentru el fierbinte plângând mă rugam,
Parcelor vieții să nu-i curme viața.
Sau luându-mi lira duios le cântam,
Că adormind ele, eu să-i lungesc ața,
Și pentru el oricând și la Ionie
Mă duceam la luptă cu cei învățați,
Să câștig stâlpare mult mai scumpă mie
Decât orice schiptru unor împărați,
Căci la a lui poale eu o închinam
Și cu-a mea cunună îl încununam.

Deci multe ori umilinței am răpus a mea mândrie,
Sărutându-i pragul casei neîncetat îl rugam,
Zicându-i: “Faun amate, dacă a ta sumeție
De nedemnă mă cunoaște soț pe tine să te am,
Primește cu-ndurare ca Safo pe lângă tine
Să trăiască ca o sclavă, porunca să-ți împlinească,
Căci ce-mi pasă de-al meu nume, dacă mi-ar fi fost
mai bine,
Sub pereții casei tale pân’ voi muri să trăiesc,
Sperând că atuncea poate când mă vei vedea murind
Îți va fi milă de mine, vei crede cât te-am iubit.
Nu mă-ngrijesc de primejdii, nici de a mea slăbiciune,
Căci amorul întărește, celui gingaș dă virtute,
Așa și eu, ca o umbră țiindu-mă tot de tine,
Și pe uscat, și pe mare, și-n răzbelurile crunte,
Vedeai că nici de-a lui Aris furie eu nu mă tem,
Întorcând orice lovire era să-ți cadă pe cap.
Și-ntre moarte, și-ntre tine pieptul meu îl răpuneam;
Ah! și eram fericită să mor eu ca să te scap...

Iar din întâmplare dacă mai trăiam,
Și de la răzbel te-ntorceai trudit,
O! Faun amate, eu nici că dormeam,
Și-n al tău somn dulce te-aș fi străjuit;
Și dacă de visuri să dormi nu puteai,
Eu îmi luam lira pe a mele brațe
Și îți cântam fraged pân’ ce adormeai,
Sau de-ți era voia și pân’ dimineața...
Dar eu zic aceste... și plâng în zadar,
Singur numai eho suspină cu mine,
Răsunând în aer al meu plâns amar,
Căci pe Faun alta știu a-l supune...”

Plângeți dar cu mine, din Lesbos fecioare!
Plângeți și iar plângeți, căci sunt rușinată.
Căiți pe aceea ce pentru el moare
Decât să trăiască de el defăimată.

O! liră mult mângâioasă, ce prin tine m-am slăvit
O! liră ce pentru dânsul ai răsunat nu o dată,
Acum, când te văd, îmi pare că nu ești de suferit,
Căci tu îmi aduci aminte cu al tău acord îndată
De-al meu foc, de-a mea durere, cu care mă chinuiesc;
Sfarmă-te dar, ticăloaso, de-acum nu-mi trebuiești mie;
Măcar că eu Afroditei gândeam să te hărăzesc,
Dar de-acum ca și pe mine ajungă-te-a ei urgie!
Sfarme-se a tale țanduri de spumegatele maluri,
Ca să nu rămâi tu martor suferințelor ce-am tras;
Ah! de-ar putea să s-afunde sub a noianului valuri
Ș-a mea ticăloasă faimă, versurile ce-au rămas!
Ah! de-ar putea să se uite de pe pământ că trăiesc,
Și să mă pogor în tartar cu toate cele ce-am scris,
Unde arzând acele versuri ce de Faun pomenesc
Să piară cu al meu nume, ca să nu fie de râs!

Însă dacă dumnezeii, întărtați de-a lui cruzime,
L-ar îndemna ca să vie spre acest țărm ticălos,
Să vie pe-această stâncă, unde mă despart cu lumea,
Să vadă halul meu astăzi în acest timp fioros,
Să vadă pe Safo plânsă, și că este desperată,
Stropește țărmul cu lacrimi și suspină în zadar,
Iubindu-l încă pe dânsul, și de dânsul înșelată,
Iertându-i și necredința ce m-au chinuit amar...
Poate atunci să se-ndure văzându-mă la pieire,
Să-mi zică: Safo amată, trăiește să te iubesc...
Dar ce-am zis! pe dânsul astăzi măcar că aici nu este,
Știu că cugetul îl mustră de cele ce pătimesc;
Și în brațele aceia, pe care acum iubește,
Se-nfioară, o împinge, și vine să mă găsească,
Și vrând să m-arunc în mare, el vine să mă propească...

Ah, vine! mă cheamă! și mă mântuiește,
Oh, îi aud glasul!... ascultați, fecioare!
Un zgomot departe aud că vuiește,
Parcă despre Lesbos alergând îmi pare.
Priviți, o, fecioare! pe Faun zăresc,
Din munte la vale parcă se pogoară,
Întinzându-mi mâna... Ah! dar m-amăgesc,
Nu-i nime, și moartea iarăși mă-nfioară;
Nu s-aude altă decât vuind marea.
Plângeți dar, fecioare, pe Safo ce moare...

Deci iată că se ridică în carul său strălucit,
Cel de apoi al meu soare, se suie cu repegiune,
Se grăbește ca să-nceapă ziua mea de la sfârșit,
Primește dar, o, soare, cea de-apoi închinăciune!
Mâini vei răsări tu iarăși din a mărilor noianuri,
În care mormântul jilav astăzi îmi este gătit.
Deci să rămâneți cu pace, voi, înverzitelor maluri,
Și voi, părintești lăcașuri, unde am copilărit.
Rămâi cu pace, o, Lesbos, ce ești mitoc Afroditei,
Și unde amata maică în lume m-au fost născut,
Care în pruncie încă ea oferindu-mă sântei,
I-am fost cea-ntâi cântăreață, în templul ei am crescut.
Deci vă las, dumbrăvi frumoase, unde cereștile muze,
Când încă eram în leagăn, venea de mă dezmierda
Și cu cereasca lor miere stropind ale mele buze,
Mă insufla de-a lor genii, spiritul îmi deștepta...
Dar în zadar fu talentul ce-mi însuflețise ele,
Căci n-au putut să mă scape de nefericirea mea,
De-a amorului urgie, tiranul inimii mele,
Neputând să-l îmblânzească muzele ce mă iubea.
Trăind eu n-am uscat lacrimi, și acum mor tinerică...
Așa cosașul retează și tânăra floricică.

Ah! amor cumplit, eu pârga ta sunt,
Și piei timpurie ca și o mioară,
Ce păstorul pune pe-al tău oltar sânt,
Iar tu dai cuțitul cu care omoară...

Deci de veți vedea, fecioare, scumpelor mele amice,
Tiranul inimii mele, pe Faun ce am amat,
Spuneți că eu pân’ la moarte nu am încetat a plânge,
Și-aruncându-mă în mare, numele i-am repetat...”

Aceste zicând,
În mare s-aruncă,
De sus de pe stâncă;

Iar fecioarele se-ntoarse la Lesbos amar plângând.