Scutul Minervei/XIV
NESPOVEDITĂ mie ce grijă îți apleacă
Profilul pur pe brațul în lance răzimat?
Ce chin tăcut, Zeiță, în marmură săpat
Ți-a adumbrit pleoapa de lacrimi pururi seacă?
Credeam că numai omul cu mintea lui săracă,
Divino, se frământă de patimi turburat.
Ce săgetare-ascunsă un zeu dușman ți-a dat?
Chiar rănile lui Eros cu vremea au să treacă.
Mi-a spus nemuritoarea: „Grăești ca muritorii.
Sub alte legi stă neamul din care m’am ivit,
El n’are-amurg, nici noapte si nu cunoaște zorii.
Ce m’a durut odată, mă doare pe vecie...
Dar din senina pace și chinul otrăvit,
Mi-a învățat cuvântul înalta-i simetrie.”