Seară de Septembre

 

E goală-acum grădina; și curg încet prin ea
Singurătăți ca cele ce zac într-o lalea.
Căci ceru-i jos și vasta-i corolă grea și mută
E o lalea pe lumea-aceasta desfăcută...

O armonie gravă de vânt și întuneric
De crengi uscate arcușuri îngână pe alei;
Pe bănci nici-o pereche, și nimeni pe sub tei,
De pare că pământul coboară în himeric.

Căci nu se mai aude-n sfârșit nici-un oftat;
Nu vezi vr-un braț să-ncingă vro-o talie și nici
Prin iarba așternută uitatele panglici...
Un infinit de pace aievea sa-ndreptat
Să-mbrățișeze iarba și să sărute pomul,
— Să șteargă amintirea că mai trăiește omul.

... Eu chiar, din întâmplare dacă mai sânt, e că
Din mine tot ce-este omenesc par-că pleacă,
Lăsându-mă cu suflet de arbor să trăiesc
Vibrări de plante-nalte, care de veacuri cresc
Cu-o singură dorință în trupul efemer:
Să urce-ntr-una greul pământului la cer,

Atunci eu sui cu seva un drum de aspirații
Către frumos și bine, spre lumile de sus,
Și simt eternitatea cu un triumf nespus
Când seara vii frunzișuri sărută constelații.

Pământul ca și pieptul unui centaur saltă
Spre nimfa revărsată în linii de lumină;
Universalul himen, făcându-se, îmbină
Ca două piepturi, două mari boite laolaltă.

Un trosnet e suspinul adâncului atunci.
Un ram, un braț pe care-l exasperează chinul,
O frunză e cuvântul iubirii fără munci
— Și curge printre arbori în sus și-n jos: divinul.

Prin surde instalații de vase capilare
El urcă și coboară, filtrează-ncet și-arare
Și fermentează-n trunchiul tufanilor, subtil,
Ca o lumină nouă prin gene de copil.
Iar dacă pui urechea, și la pământ asculți
Cum duduie adâncul, îți pare un alambic
Ce-și zguduie cuprinsul cuminte și voinic
Ca să prepare-ntr-una, între pământ și cer,
Prin serpentine vaste și vii, din lut: eter.

... Și iată-mă într-una cu boarea de salcâm
Împrăștiat în aer, trecând de pe-un tărâm
Pe-un altul, unde cerul m-așteaptă cu vâlcele
— O pulbere de-argilă spre pulberea de stele...

Și noaptea-ncet coboară pe toate un alcov...
Sub el se săvârșește-ntre două lumi misterul.
În dosul draperiei ce varsă umbre „mauve“
Unde-n etern întruna se schimbă efemerul,
Aud câtă rumoare de guri împreunate
Ș-universal în spații o inimă cum bate...

— S-a săvârșit misterul. Un câmp de-atomi e firea
Însuflețit de râuri umplute cu răcoare.
... Cine va ști că-n vine mi-a curs nemărginirea
Când mâne toate astea se vor topi in soare...?