Soarta comună

 

În ani, de mult, odată, trecuți cu-a vremii grabă,
Trăia un om pe-atunce, și-ntrebi tu cine-era,
Ori care-a lumii soartă și lui i-a fost să aibă,
Ca muritor, în totul cu tine semăna.

Nici unde se născuse știut nu este-anume,
Nici unde viețuise, nici unde a murit;
A dispărut din viață și el și al său nume,
Și-atât, atâta numai de dânsul s-a vestit:

Că bucurii plăcere, speranță si dorință
Gusta deplin, dar toate de-a rândul l-a învins,
Și vai! și-amar și zâmbet, plăcere și știință —
Și... ce-a mai fost? — de-atunce sunt ani de când s-a stins!