Somnoroasă

Somnoroasă de Edgar Allan Poe, traducere de Emil Gulian

Poemele lui Edgar Poe, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1938

La miez de noapte, luna iunie,
Sub mistica lumină-a lunii.
Abur în somn, ca un balaur.
Asudă marginea de aur,
Distilă-înrourată punte;
De pe înaltul vârf de munte
Scurge alene, muzicale
Picuri, universala vale.
Rozmarinul șovăie pe mormânt;
Crinul se culcă pe undă înfrânt;
Infășurându-și pieptul în haos
Ruina se-afundă în repaos;
La fel cu Lethe, lacul absent
Pare-adâncit în somn conștient,
Pentru nimic nu se clintește —
Frumusețea toată odihnește! —
Și iată! unde, ca un giuvaer,
(Cu fereastra deschisă larg spre cer
Doarme Irena învăluită-n Mister!).

Mărită doamnă! cum e permisă —
Spre noapte această fereastră deschisă?
Adieri șăgalnice, de prin poiene,
Surâzând se strecoară printre persiene —
Adieri fără trup, ușurei prichinduși,
Răsar din unghere, de după uși,
Pologul patului tău îl ridică
Cu-atâtea temeri — cu-atâta frică —
De deasupra pleoapei închise, dantelate,
Sub care sufletul tău abia bate,
Că pe jos și dea lungul zidului, sumbre,
Ca niște strigoi, alunecă umbre!
Doamnă iubită, nu ți-e teamă?
Ce visuri, câte, ai pe seamă?
Poate-ai venit pe mări depărtate
Să vrăjești arborii din poiană!
Cât ești de palidă! straniu ți-e portul!
Stranie cosița pân-la pulpană,
Stranie solemna tăcere sub geană!

Oh! doamna doarme! Fie somnul ei
Să ție adânc și mai cu temei!
Să aibă cerul întreg paza ei!
Cu-alcovul într-unul mai sfânt schimbat,
Cu patul într-unul mai dezolat,
Pe Domnul îl rog să o odihnească
Pleoapele pe veci să-i pecetluiască,
Strigoii, vedeniile, i le izgonească!

Doarme iubita! Fie somnul ei
Pe cât de-adânc e, mai cu temei;
Mătăsos lunece pe ea viermii grei!
Codrul de departe ce-a rămas spân,
Să deschidă iar cavoul bătrân —
Cavoul ale cărui uși aripate
Au mai zburat uneori din lăcate,
Triumfal să primească, în nobile arme,
Ale marii ei stirpe funeralii în larme.
Cavoul singur și uitat deoparte,
În porțile căruia arunca de departe
În copilărie pietre deșarte —
Din porțile sonore ale cărui cavou
Ea nu va mai smulge niciun ecou
Și nu va mai crede în fața porții
Că înăuntru oftează morții.

1845.