Spitalul amorului (1852)/1/Pe o stâncă neargă într-un vechi castel
Pe o stâncă neagră într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge și suspină, tânăra Domniță,
Rumenă, suabă ca o garofiță;
Căci în bătălie soțul ei dorit
A plecato cu oastea și n-a mai venit
Ochii săi albastri, ard în lăcrăme.
Cum lucesc în Rouă două viorele;
Bule aurie cad pe albu-i sân,
Rozele și crinii pe față-i se-ngân.
Însă Doamna soacră lângă ea vegheză,
Și cu dulci cuvinte o împărătează;
Un orlogiu sună noaptea jumătate,
La castel în noaptă, oare cine bate?
«Eu sânr, bună maică, fiul tău iubit,
Eu, și dela oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată
Mica mea oștire fuge sfărămată…
Dar deschideți poarta! turcii mă-ncongior
Vântul suflă rece, rănile mă dor»…
Tânăra Domniță la fereastră sare.
«Ce faci tu, copilă?…» zice Doamna mare,
Apoi pe fereastră singură-a eșit
Și-n tăcerea nopții astfel a vorbit:
«Ce zici tu, streine!… fiu-meu e departe,
Brațul său în taberi bii de morți inparte
Eu sânt a-sa mumă, el e fiul meu;
Daca tu ești fiu-meu, nuți sânt mumă eu.
Însă daca cerul ca să împovere
Anii vieții mele s-adâncă durere,
Nobilul său suflet asfel la schimbat;
Dacă tu ești fiu-meu cu adevărat,
Apoi într-aceste monumente sfinte
Fără lauri încă Stefan n-o să intre;
Mergi și strânge oastea! pentru țară mori
Și-ți va fi mormântul-ncorunat cu flori
Cel ce pentru țară-i nu știe să moară,
E c-acele pasări ce în noapte sboară,
E c-acele pasări ce în noapte sbor,
Și numai în noapte văd cu ochii lor.
Dar dac-ale tale simțiri arzătoare,
A-ncetat ca niște vise trecătoare,
Întră iar în noapte de und-ai eșit,
Pasăre a nopții ziua a venit!»
Stefan se întoarce și din cornu-i sună
Oastea lui zdrobită de prin văi adună;
Lupta reâncene Turcii sânt goniți
Și s-abat ca spice de fieruri zdrobiți.
D. Bolintineanul.