Statuia răsturnată

 

Pe-a muntelui culme 'naltă o statuie a stat cândva,
Și în nori cu a sa frunte fu cel munte atât de 'nalt
Cât norii de cingătoare-i serveau, iar pe-ai săi umeri
Vara soarele do amiazăzi poposit-a necurmat.

Statuia în bronz turnată-i pusă pe-a muntelui creștet,
Ca-o gigantă figură-n locul cel mai strălucit,
Ținând falnic într-o mână sabia de bătălie.
Iar în cealaltă steagul triumfal și preamărit.

Cum ajunse pe cea culme monumentul acest oare?
De jos, de pe pământ oameni l-au suit sau a căzut
Din ceriu?... Astfel e mai sacru dar în alt chip dacă cumva
Îl rădică mână de om e-atunci mai sublim cu mult.

Muncit-au l-astă laboare, ambii, ceriul și pământul,
Ostenit-au-ntruna omul, Domnul i-a dat ajutor,
S-au strecurat veacuri multe până când zeci, mii de mânuri,
Finiră aceasta muncă, la care lucrau cu spor.

În fine opera-i gata. Uimit Europa privește
Cum stă ea de măiestoasă pe-al muntelui pisc înalt,
Cum inspiră pretutindeni, ici respect, colo teroare,
Și genunchiul înaintea ei cum stă de aplecat.

Să vede și azi cel munte, dar culmea-i mult întristată.
Unde e a lui coroană, monumentul prețios ?
Doară ceru-n gelozie a răpit de jos cu sine
Acest ornament scump splendid, cap de-operă pompos?

Ah, ba nu!... ci un cutremur de pământ se iscă odată,
Ce clătindu-i temelia grabnic l-a rostogolit...
A căzut din înălțime, jos în valea cea adâncă,
Unde de a bălții valuri noroioasă fu-nghițit.

Patrie, patrie dragă, tu statuie glorioasă.
În mocirlă tăvălită trebnit-a tu să stai;
Trei lungi veacuri peste tine au zburat fără cruțare,
Până tu în mărăcine ți-ai trăit amarul trai!

A ta frunte ce odată tot în nimb a fost încinsă,
De a stelelor ghirlandă impresorată-ncontin, —-
Astăzi în bolta urâtă e de viermi acoperită,
Cari ca să te schimonosească la-al tău trup scârnăviți vin.

Țărișoară, scumpă țară! Spune-mi, ah, spune-mi tu mie,
Oare ce fel de nume să dau simțământului meu,
Când gândesc la-al tău trecut și când de-a ta suvenire,
Al meu suflet se scaldă în al durerilor nor greu.

Dar în lături cu-ntristarea, laoparte azi cu doliul!
Căci statuia mai mult nu-e-n mărăcini, în noroi,
Din hidosul pat al ei trup ridicatu-l-am făr’ preget,
Și la aerul cel liber l’am adus cu bine noi!

Veniți dar, veniți cu toții a spăla a ei mădulărie,
Să nu fie pângărite, ci curate ca-n trecut,
Bărbații cu sânge spele, iar femeile cu lacrimi
Al ei trup ce dezonorat zăcut-a atât de mult.

Și când în lustru de glorii va mai luci dânsa iară,
Atunci fraților, să mergem și noi a ne-odihni...
Ba nu, nu, nici atunci încă, datorii ne așteaptă
Și atunci, pe cari le-avem cu toții a le îndeplini.

Treabă s-arădicăm iară sus pe creasta cea de munte
Statuia, ca se sclipească cu fulgoare minunat,
Cu mândrie ea privească din 'nălțimea măiestoasă.
Lumea care-n uimire la ea se uită ne-ncetat.

Sus, cu mic și mare, deci cari se țin de a mea națiune;
Blestem pe cel ce azi zace plin de griji, în vanul doliu,
Dar mărire tuturora se cade celor ce lucră...
Între laudă, rușine, hai și alegeți acum voi!

(Pesta, aprilie 1848)