Tânguirea

 

Ah, lacomă moarte, gelat mult cumplit,
Mi-ai răpit soția mult mie amată;
M-ai lăsat nemernic, în suflet rănit,
Și mi-ai dat o rană prea înveninată!
Vrând să-mi spui durerea, nu pot de suspin,
Vrând să-mi plâng soția, lacrimi mă îneacă,
Inima îmi sfarmă al durerii chin,
Și suspinuri cearcă pieptul să-mi desfacă.
Ah! cu dânsa poate pieri la un loc
Jurământuri sânte, ce pe soți îi leagă,
Fragede expresii, sărutări de foc,
Care numai moartea putu să le șteargă...
Zile fericite, toate ați trecut,
Ați pierit ca umbra, v-ați stins ca o pară,
Bucuria voastră au fost un minut...
Ce acum răscumpăr cu lacrimi amare.
Cu-așa triste gânduri în lume trăiesc,
Dar, scumpă soție, eu sunt tot cu tine,
Și-n somn, și-aievea, și când mă trezesc,
Ș-al tău amat nume nu-ncetez a-l spune.
Uneori îmi pare că te văd umblând,
Îți aud și pașii, ce-i cunosc prea bine,
Te chem lângă mine, dar tu, negrăind,
Te uiți întristată... și nu vii la mine!
Tu nu vii la mine! Doar de ai uitat
Că a mele brațe au fost leagăn ție,
Unde cu priință șezând ai aflat
Dezmierdări o mie, scumpa mea soție.
Dacă mai departe, neputând răbda
Să trăiesc în lume așa zile triste,
Va veni și ora de se vor săpa
Și pe a mea groapă aceste cuvinte:
Aici zace soțul ce se săvârși
De-amară întristare și de mâhniciune,
Ce când și-au dat duhul aceste grăi:
„Amată soție, nu ești lângă mine.”