Tragedia Omului/Tabloul IX - La Paris

 

(Scena se schimbă repede în piața Grève din Paris. Balconul se transformă în estrada unei ghilotine, masa de scris în ghilotină, lângă care stă Lucifer, călău. Adam, ca Danton, vorbește mulțimii, de pe marginea estradei. În sunet de tobe, se apropie o ceată de recruți zdrențăroși și defilează în fața lui. Ziua.)

ADAM (Continuând.)
Egalitate, frăție, libertate!

MULȚIMEA
Să moară cei ce nu vor recunoaște!

ADAM
La fel zic și eu. Două vorbe scapă
Ideea mare azi primejduită.
Avem una pe seama celor buni:
- „E patria-n pericol”, și-i trezim.
Cu ceialaltă înfierăm păcatul:
- „Să tremurați!”, și ei rămân zdrobiți.
S-au răsculat asupra noastră regii,
Noi la al nostru i-am retezat capul,
Și popii toți s-au răsculat; atunci
Noi fulgerul din mâna lor am smuls
Și-am pus pe tron iar prigonita minte.
Dar n-am vorbit nici celor buni zadarnic,
Căci glasul țării ascultat a fost.
Avem armate-n luptă unsprezece
Și vin pe rând flăcăi să ni se-mbie
Să umple locul celor morți. Au cine
Mai spune că o furie de sânge
Va decima națiunea? Dacă fierbi
Metalul, zgura rea se dă la fund,
Rămâne-arama rumenă deasupra…
Dar chiar setoși de sânge să ne zică,
Și fiare lumea să ne socotească,
Noi patria vrem liberă și mare!

RECRUȚII
Noi arme vrem și comandant!

ADAM
      E drept!
Voi numai arme cereți, când atât
Amar de lipsuri duceți fără grijă,
Vi-e haina zdrențe și sunteți desculți,
Dar vi le-aduce toate baioneta.
Veți birui! E neânvins poporul.
Acum am dus un general la moarte,
Ce-având soldați și stând în fruntea lor
A fost bătut.

MULȚIMEA
      A, trădătorul!

ADAM
      Da!
Poporul are-o singură comoară:
E sângele ce-l varsă pentru țară
Cu-atât prisos de dragoste - și când
Un om comoara asta stăpânește
Fără să poată cuceri o lume:
E trădător!
(Dintre recruți iese în față un ofițer.)

OFIȚERUL
      Mă pune-n locul lui
Să șterg rușinea, cetățene, eu!

ADAM
Înerederea ți-e vrednică de laudă,
Dar mai întâi pe câmpul de bătaie
Dă-ne-un temei că-ți împlinești cuvântul.

OFIȚERUL
Port chezășia-n suflet! Ei, și-apoi
Am și eu cap, ce poate că plătește
Mai mult ca cel căzut la ghilotină.

ADAM
Și cine-mi spune că mi-l dai?

OFIȚERUL
      Eu spun!
Nu e de-ajuns această chezășie,
Când nici un preț pe viața mea nu pun?

ADAM
Nu ástfel se gândește tinerețea.

OFIȚERUL
Te mai întreb o dată, cetățene!

ADAM
Răbdare! Scopul poți să ți-l ajungi.

OFIȚERUL
Văd, cetățene, că nu-mi crezi! Învață
Să ai păreri mai bune despre mine.
(Se împușcă.)

ADAM
Păcat de el… Căci ar fi meritat
Un plumb dușman. Haid’, duceți-l, prieteni!
La revedere, după biruință.
(Pleacă recruții.)
De-aș împărți și eu ursita voastră…
Dar lupta mea e luptă fără slavă!
Nu dúșmani vrednici mi-au ieșit în față,
Ci viclenii ce-și țes în taină mreaja
Asupra mea și-a scumpei noastre patrii.

MULȚIMEA
Arată-ni-i cu degetul și-s morți!

ADAM
E mort acel pe care vreau s-arăt.

MULȚIMEA
Dar bănuiții? Și cel bănuit
E vinovat, căci l-a pecetluit,
Cu simțul lui, poporul, un profet
Ce nu dă greș! La moarte-aristocrații!
La pușcării - să facem judecată,
Căci legile poporului sunt sfinte.
(Mulțimea pornește spre închisori.)

ADAM
Acolo nu! Căci lacătul e tare
Și-apoi mirosul greu care-i omoară
E aliatul vostru de demult.
Trădarea stă cu fruntea ridicată
Sus la Convent, pe banca lui și-ascute
Cuțitul ei!

MULȚIMEA
      Deci, la Convent cu toții,
Să-l primenim, că nu-i de-ajuns! Dar haideți
La temniță mai întâi să facem școală.
Tu până-atunci înseamnă trădătorii,
Danton, pe toți!
(Mulțimea pleacă amenințătoare. În acest timp câțiva sansculoți târăsc în fața estradei pe un tânăr marchiz și pe sora lui, Eva.)

UN SANSCULOT
      Îți mai aducem doi.
Aristocrați! Te uită, mutra lor
E trufașă, și haina scumpă, albă!
Păcatul lor e limpede ca ziua.

ADAM
Veniți aici! Ce nobilă pereche!

SANSCULOTUL
Tovarăși, noi la treabă, înainte!
Mai sunt atâția trădători! La moarte!
(Sansculoții pleacă cu mulțimea. Cei doi tineri urcă pe estradă, mai rămân împrejur câțiva gardiști.)

ADAM
Eu nu-nțeleg ce simpatii m-atrag
Spre voi. Vă scap cu propriul meu pericol.

MARCHIZUL
Nu, Danton! Nu! De suntem vinovați,
Vinzi patria când nu ne judeci, - iar
Dacă nu suntem, mila ți-o respingem.

ADAM
Cine ești tu, de-așa vorbești cu Danton?

MARCHIZUL
Eu sunt marchiz.

ADAM
      Oprește-te! Nu știi
Că unic titlu azi e: „cetățean”?

MARCHIZUL
N-am auzit că regele-ar fi șters
Vreun titlu.

ADAM
      Taci! Nenorocit ce ești!
Intră-n armată, calea ți-e deschisă.

MARCHIZUL
N-am voie de la rege, cetățene,
În altă oaste să servesc.

ADAM
      Deci mori!

MARCHIZUL
Din casa mea va fi mai mult cu unul
Ce moare pentru rege!

ADAM
      Spune tu,
De ce te-azvârli-așa în gura morții?

MARCHIZUL
Nu cumva crezi c-acesta-i privilegiul
Numai al vostru, oameni din popor?

ADAM
Ești îndărătnic? Bine, sunt și eu!
Care-i mai tare? Contra ta te apăr,
Și cred că poate-un viitor mai pașnic,
În care-i stinsă patima-nvrăjbirii,
Mă va lăuda că te-am păstrat. Gardiști!
La mine-l duceți. Pentru el răspundeți!

EVA
Fii tare, nene dragă!

MARCHIZUL
      Surioară!
Te aibă Domnu-n paza lui.
(Pleacă.)

EVA
      Privește!
Mai este-un cap. Madame Roland ar zice
Că nu-i mai rău decât al ei!

ADAM
      Îmi pare
Prea aspru glas pe buze-atât de blânde.

EVA
La eșafod, glas blând nu se cuvine.

ADAM
Sunt lumea mea aceste scânduri roșii.
Când te-ai ivit pe ele,-un colț de rai
S-a coborât, și-altarul lui mă cheamă.

EVA
De mielul care-i gata pentru jertfă,
În drumul lui, preoții nu-și bat joc.

ADAM
A, crede: jertfa eu sunt singur, eu,
Deși atâți râvnesc puterea mea!
Disprețuind și moartea și viața,
Eu trist privesc spre scaunu-mi regal;
S-au prăbușit atâția de pe dânsul
Și eu aștept… aștept să-mi vie rândul.
Mă Chinuie de mult singurătatea
Și gândul vechi: cum poate fi iubirea?
Femeie, tu, o zi de-ai vrea măcar
Să mă înveți știința asta sfântă,
A doua zi eu, împăcat cu soarta,
Mi-aș așeza grumazul sub săcure.

EVA
Iubire vrei în lumea ta păgână
Și nu te mustră conștiința? Spune!

ADAM
Mulțimea poartă-n suflet conștiința.
Cel dus în drum de valul sorții, crede-mi,
Răgaz nu are-n juru-i să se uite.
Cine ți-a spus că s-a oprit vreodată,
În goana lui, înfricoșatul vifor,
Ca să nu smulgă-un gingaș trandafir?
Cine-ar putea să judece pe drept
Pe purtătorul trebilor obștești?
Pe veci ascuns e firul care duce
În calea lui pe-un Brut, pe-un Catilina…
Ori, cel luat pe aripile faimei,
Socoți tu doar că nu mai este om,
Că-i o făptură suprapământeană
De care fug necazurile vieții
Și gândurile zilnice de jos?
Greșești! Pe tron doar inima nu moare
Și-n Caesar, da, amanta lui vedea
Atâta doar: un bun băiat; nicicând
Prin minte ei nu i-a trecut măcar
Că glasul lui cutremură pământul.
Și dac-așa e rostul firii? Spune,
De ce n-ai vrea să mă iubești? De ce?
Nu sunt bărbat, nu ești femeie tu?
Spun toți că noi aducem moștenire
În inimă ori ura, ori iubirea…
Eu inima mi-o simt cu-a ta-nrudită,
Cuvântul ei de ce să nu-l pricepi?

EVA
Si dacă da? La ce? Alt Dumnezeu
Te poartă-n drum… Eu altuia mă-nchin.
Nu ne-am putea-nțelege niciodată!

ADAM
Credințele-nvechite alungă-le;
Azi zeii tăi sunt surghiuniți cu toții.
Pentru femeie unul e altarul
Cel veșnic tânăr: inima se cheamă!

EVA
Dar poate-avea și templul părăsit
Martiri, Danton! Și mult e mai curat
Să îngenunchi pe vechile ruine,
Decât s-alergi spre-un soare ce răsare.
Menirea-aceasta e femeii dată.

ADAM
Muiat de dor n-am fost văzut de nimeni.
Dacă-ar simți azi, prieten sau dușman,
Că cel împins de soartă să răzbată
Ca viforul, spălând în drum pământul,
Azi s-a oprit la eșafod și ochii
Îi tremură de dragul unei fete,
Mi-ar proroci: Danton se prăbușește;
M-ar râde toți fără un strop de teamă.
Și totuși cer o rază de speranță!

EVA
Se poate, cândva… dincolo de groapă,
Când sufletul va dezbrăca țărina
Acestor vremi însângerate…

ADAM
      Nu!
Destul! Destul! Oprește-te, copilă,
Nu cred în viață dincolo de groapă.
Cu soarta lupt, deci, fără de nădejde!
(Mulțimea înarmată revine sălbăticită, purtând în vârf de lănci câteva capete însângerate. Câțiva pătrund sus pe estradă.)

MULȚIMEA
Ne-am răzbunat! Ce trufaș neam de oameni!

UN SANSCULOT (Întinzând un inel lui Danton.)
Primește-acest inel pe-altarul țării.
Mi l-a vârât în palmă un nemernic,
Când îi țineam la gât cuțitul. Cred
Acești trufași că noi suntem tâlhari.
Tu tot trăiești? La drum, cu frații tăi!
(Străpunge pe Eva, care cade în fundul estradei.)

ADAM (Acoperindu-și ochii.)
Vai, s-a sfârșit! A, soartă, cine poate
Să-ți stea-mpotrivă!

MULȚIMEA
      Haideți la Convent!
Te pune-acuma-n frunte, cetățene,
Ca să ne spui pe nume trădătorii!
(Poporul coboară de pe estradă. Eva, în zdrențe, țărancă cu fața aprinsă, se desface din mulțime și aleargă spre Danton, într-o mână cu un cuțit, în cealaltă cu un cap însângerat.)

EVA
Danton! Te uită! Un conspirator!
Voia să te omoare! L-am dat gata!

ADAM
Dacă era mai bun în locul meu,
Rău ai făcut. Iar dacă nu, un bine!

EVA
Un bine, da! Mare bărbat al țării,
Petreci cu mine-o noapte drept răsplată.

ADAM
Astfel de sân, ce îmbieri să-mi nască?
La o tigresă, gingășia ce-i?

EVA
Adevărat! Se pare, cetățene,
Te-ai dat și tu cu-aristocrații - ori
Vorbești în friguri vorbe înflorite?
Tu ești bărbat, eu, tânără femeie,
Și cinstea ta de mare om m-atrage.

ADAM (Aparte.)
Întorc privirea. Simt că mă cutremur.
Mă înfioară groaznica-arătare.
Ce minunată asemănare! - Acel
Ce-a cunoscut în calea lui un înger
Și l-a zărit căzând, acela poate
A mai văzut asemenea-ntrupare!
Același chip, făptură, grai același…
Un fir de păr, ce nu se poate spune,
Lipsește doar, și-ntreagă e schimbată…
Pe cea dintâi eu mi-o doream zadarnic,
O-mprejmuia mărirea ei curată,
De ceialaltă mă desparte iadul…

EVA
Ce bălmăjești acolo?

ADAM
      Eu, femeie,
Am numărat, și n-am atâtea nopți
Câți trădători se mai găsesc în țară!

MULȚIMEA
Sus la Convent, dar spune-ni-i pe nume!
(Între timp, Robespierre, Saint-Just și alți membri ai Conventului, cu-o nouă masă de popor, vin și se așează pe-o altă estradă improvizată.)

SAINT-JUST
Cum să vi-i spuie? El, doar, e capul lor!
(Poporul murmură.)

ADAM
Tu îndrăznești să mă acuzi, Saint- Just?
Poate-ai uitat cât sunt eu de puternic?

SAINT-JUST
Ai fost odat’! Dar e-nțelept poporul,
Te.știe azi! Ce-a hotărât Conventul,
Va întări cu glasul lui acum.

ADAM
Poporul e, alt jude nu cunosc
Asupra mea! Și prieten mi-e poporul.

SAINT-JUST
Cel ce ți-e prieten, țării e dușman.
Să judece poporul suveran!
Te-nvinuiesc ca vânzător de țară:
Contrabandist cu-averile de stat,
Ai simpatii între aristocrați,
Și în ascuns râvnești la tiranie!

ADAM
Saint-Just! Ia seama! Spui minciuni! Degrabă
Le spulberă cuvântul meu când tună!

ROBESPIERRE
Nu-i dați cuvânt! Nu-l ascultați! Îl știți,
Ca vipera el neted e la limbă!
Haid’ prindeți-l! Ni-l cere libertatea!

MULȚIMEA
Nu-l ascultăm! Nu-l ascultăm! Să moară!
(Îl înconjură și-l prind.)

ADAM
Nu m-ascultați, nici eu nu vreau s-aud
Minciuna voastră! Vorba e-n zadar.
Dar nici cu fapta nu m-ați biruit!
Robespierre! m-ai prevenit numai,
Atât e tot! Nu poți să te mândrești!
A fost destul! Eu las din mână arma.
Dar îți ordon: În trei luni să-mi urmezi!
Călăule, azi pierzi un uriaș!
(Își așează capul sub ghilotină.)

▲ Începutul paginii.