Tragedia Omului/Tabloul VIII - La Praga
(În Praga. Grădina palatului imperial. La dreapta chioșc, la stânga observatoriu. În față estradă largă cu masa de scris a lui Kepler, scaunul lui și diverse instrumente astronomice. Lucifer, famulul lui Kepler, pe estradă. În grădină se plimbă grupuri de curteni și femei, între ele Eva, ca Barbara, nevasta lui Kepler. Împăratul Rudolf vorbește cu Adam, care reprezintă pe Kepler. În fund arde rugul unui eretic. Seară, mai târziu noapte. Doi curteni trec în față.)
PRIMUL CURTEAN
Ce crezi, cine-i; de se-ncălzește-acolo?
Eretic, ori strigoi?
AL DOILEA CURTEAN
Nu pot să știu.
Nu mai e la modă să știi toate.
Doar cerșetori mai merg în jur de rug.
Dar nu mai sunt nebuni de bucurie,
Privesc tăcuți și murmură-ntre ei.
PRIMUL CURTEAN
Pe vremea mea era o sărbătoare,
Era acolo curtea, nobilimea…
Așa se strică timpurile bune.
(Pleacă.)
LUCIFER (Privind spre rug.)
Ce bun e focul în răcoarea serii!
În adevăr; cam de demult tot arde.
Dar mă cam tem că în curând adoarme,
Nu stins de-o hotărâre bărbătească,
Făcând loc unor nouă judecăți,
Ci-n veacu-acest fără de viață n-a fi
Cine s-arunce-un vreasc deasupra spuzii…
Eu am să zgribur. În zadar, așa e…
E mică moartea marilor idei.
(Rudolf și Adam, pășind în față.)
RUDOLF
Așează, Kepler, horoscopul. Uite:
Rău am visat azi-noapte și mi-e teamă
Ce conjuncturi îmi va fi atins steaua.
Că mai deunăzi capul șarpelui
Mi-o arăta în curte, nu prea bună.
ADAM
Va fi, stăpâne, precum poruncești.
RUDOLF
Trecând o dată timpul climateric
Începem iarăși opera cea mare,
Ce n-am putut îndeplini deunăzi.
Am răsfoit în Hermes Trismagistus,
Synesius, Albertus, Paracelsus…
În Solomon cu cheia lui, și alte,
Pân-am găsit greșeala ce făcusem.
Când noi topeam pe-mbătrânitul rege,
S-a arătat și leul roș, și corbul.
Din influența celor doi planeți
A răsărit Mercur în două fețe.
S-a cufundat deci piatra-nțelepciunii…
Dar am greșit noi focu-acest jilav
Și apa seacă, - vezi de ce n-a fost
Logodna sfântă, marea iscodire,
Ce-ntinerește vinele bătrâne,
Nobilitând metalul sur la față.
ADAM
Pricep, măria-ta!
RUDOLF
Mai am o vorbă!
Vești rele-aud la curte,-n jurul tău.
C-ai fi supus unor doctrine noi.
Că dogmele bisericii le judeci,
Și chiar acum, când mama ta, știi bine,
E-n temniță sub grea învinuire
De-a fi strigoaie, cazi în bănuială.
De câte ori cu încăpățânare
În orice zi te străduiești s-o scapi.
ADAM
Măria-ta! Doar sunt copilul ei.
RUDOLF
Biserica e mama-adevărată.
Tu lasă lumea, fiule, cum este.
Neputincios, nu te gândi s-o schimbi.
Nu te-am umplut de-atâtea bunătăți?
Știi, tatăl tău era crâșmar, și eu
Cu mare greu putut-am boieria
Să ți-o desfac de orice îndoială.
Te-am înălțat la tronul meu și ástfel
La mâna albă a Barbarei Müller,
Deci, dragul meu, ia seama cum te porți.
(Adam, dus pe gânduri, se oprește la treptele estradei. Doi curteni trec în față.)
AL TREILEA CURTEAN
Te uită, iar visează astronomul.
AL PATRULEA CURTEAN
Nu-i dă odihnă gelozia, bietul.
Ce vrei, nu poate-n cercul nou de azi
Să-și potrivească firea de țăran.
AL TREILEA CURTEAN
El nu-nțelege că un cavaler,
Deși adoră ca pe-un sfânt femeia,
Ar fi în stare sângele să-și verse
O vorbă rea când i-ar umbri virtutea;
El alte ținte vede-n adorare.
(Eva, cu un alt grup, se alătură la cei doi curteni, și, râzând, lovește cu evantaliul umărul curteanului al doilea.)
EVA
Taci, cavalere! Pentru Dumnezeu!
Cu gluma ta mă faci să râd de moarte.
Vezi ăști doi domni ce cumpătați sunt! Spuneți,
Nu sunteți cumva molipsiți de duhul
Cel blestemat al înnoirii? Nu pot
Să văd rebeli întunecați
Ce-ar dărâma o lume strălucită,
Ca-n locul ei să puie alta nouă.
AL TREILEA CURTEAN
Dar, scumpă Doamnă, nu ne-ating pe noi
Aceste vorbe grele. Cine oare,
În cercul vostru ar dori schimbare?
PRIMUI. CURTEAN
Dar văd acolo, dacă nu mă-nșel,
Un gânditor cu fruntea-ntunecată.
EVA
E soțul meu, sărmanul. Domnilor,
Vă rog să mi-l scutiți de bănuieli,
Stiți doar unirea sfântă ce ne leagă!
El e bolnav, da, greu bolnav.
AL DOILEA CURTEAN
Bolnavul
Acestor ochi strălucitori.
AL TREILEA CURTEAN
Eu spun
Că, dacă dânsul ar avea-ndrăzneală
Din gelozie-un greu cuvânt să-ți zică,
Te-aș apăra cavalerește și
I-aș arunca mănușa mea în față.
(Ajung la Adam.)
Ce bine e că ne-ntâlnim, maestre!
Tocmai voiam să plec acum la țară:
O profeție-aș vrea, de ploaie.
PRIMUL CURTEAN
Eu
Am un copil, aș vrea să-i știu planeta,
Azi-noapte-n miez de noapte s-a născut!
ADAM
V-așteaptă dimineață amândouă.
AL PATRULEA CURTEAN
Se-mprăștie cu toții, mergem și noi.
AL TREILEA CURTEAN
Aici e scara, noapte bună, Doamnă!
(Șoptind.)
Deci peste-un ceas.
EVA (Șoptind.)
La dreapta,-n chioșc.
(Tare.)
Deci, somn ușor! Vin, dragul meu, Ioane!
(Pleacă toți. Adam și Eva pe estradă. Adam se așează în jețul lui. Eva lângă el. Se întunecă tot mai mult.)
EVA
Ioane, am nevoie de parale.
ADAM
N-am nici un ban. Toți câți au fost, i-ai luat.
EVA
Să sufăr deci mizerie de-a pururi…
Femeile la curte, ca păunii
În strălucire, toate mă privesc…
Mă rușinez să mă arăt, iar dacă
Vreun curtezan s-apleacă și, zâmbind,
Îmi spune că eu sunt regina serii,
Atunci rușinea ta o simt, că ăstfel
Poți înzestra la curte pe-o regină.
ADAM
Nu ostenesc eu zi și noaptea-ntreagă,
Știința mea nu pentru tine-o vând
Și-o otrăvesc cu vorbe de nimic?
Vezi, horoscop alcătuiesc, ascund
Ce sufletul mi-arată și vestesc
Cuvânt ce-l știu aievea mincinos.
Mi-e îndemnat obrazul să roșească,
C-am întrecut Sibilele în rele;
Ele credeau în profeția lor,
Dar eu nu cred… De dragul tău fac totul,
Căci unde pun eu plata vinovată?
Doar eu nimic nu vreau din lumea asta
Decât întinsul nopții înstelate
Și tăinuita armonie-a sferei.
Iar celelalte-a tale sunt… Dar, uite,
E visteria-mpărătească goală,
Plătește greu, cu multă rugăminte.
Ai tăi vor fi toți, dimineața, banii…
Și tot ești rea… De-aceea, vezi, mă doare.
EVA (Plângând.)
Mi-arunci în ochi jertfirea ce mi-o faci,
Dar, spune tu, eu n-am jertfit destul,
Când eu, mlădița casei boierești,
Mi-am alipit de rangu-ți îndoielnic
Tot viitorul, astfel c-ai ajuns
Și tu-ntre nobili? Poți tăgădui?
ADAM
Știința e de îndoielnic rang?
De-o naștere de rând e oare raza
Care din cer s-a coborât pe-o frunte?
În adevăr, mai nobil tu ce știi?
Ce astfel voi numiți e trecător,
Păpușă de țărână fără duh;
Puterea mea e-n tinerețe veșnic!
Femeie, tu de m-ai putea-nțelege
Și sufletul ți-ar fi-nrudit cu-al meu,
Cum te credeam la-ntâia sărutare,
Tu te-ai mândri cu mine, n-ai căuta
Din alte părți să-ți vie fericirea.
Tu n-ai da lumii tot ce dulce ai
Și casei tale n-ai spori amarul!
Cât te-am iubit, Barbara! Astăzi încă
Tot dragă-mi ești, dar este otrăvit
Nectaru-n care inima se scaldă.
Mi-e greu când văd ce mare-ai putea fi,
De-ai fi femeie! Ți-e-mpotrivă vremea,
Ea vede-n tine idolul-păpușă,
Cum cavalerii te-au visat, demult,
Dumnezeire, căci în vremea lor
Credeau ce spun, azi nu mai crede nimeni…
E-atât de mic în fața mea prezentul:
Păcat ascunde idolul-păpușă.
Te-aș părăsi și inima mi-aș smulge,
Deși cu greu aș fi mai împăcat
Și tu ai fi cu mult mai fericită.
Dar ne oprește vechea rânduială,
Biserica cu glasul de poruncă…
Deci, s-așteptăm pân’ ne desparte groapa.
(Își ia capul între palme. Eva, înduioșată, îl mângâie.)
EVA
Nu te-ntrista, Ioane, prea te-ntuneci
Când spun așa o vorbă, câteodată…
N-aș vrea de loc ca să te supăr. Dar,
La curte, știi, e lume-așa ciudată -
Cocoanele ironice și mândre -
Pot oare eu să stau în calea lor?
Așa-i că ți-a trecut?… Deci, noapte bună!
Să nu uiți mâine banii…
(Coboară treptele spre grădină.)
ADAM
Ce amestec
Nebănuit de miere și otravă…
De ce te-atrage? Binele e-al ei,
Păcatul e al vremii ce-a născut-o.
Hei, famulus!
(Lucifer vine cu lampa și-o așează pe masă.)
LUCIFER
Porunca ta, maestre!
ADAM
Nativitate și rețeta vremii
Îmi trebuie! Prepară-mi-le tu!
LUCIFER
Strălucitoare, se-nțelege! Cine
Ar cumpăra azi adevărul crud?
ADAM
N-o face chiar de tot peste putință.
LUCIFER
Nici n-aș putea să iscodesc ceva
Ce-ar supăra părinții… Fiecare
Vede-un Mesía-n noul lui născut,
Un astru luminos în căsnicie,
Abia târziu devine un nemernic.
(Eva, între timp, a ajuns la chioșc, de unde iese al treilea curtean.)
AL TREILEA CURTEAN
Ești o tirană! Prea mă faci s-aștept.
EVA
Cum? Ți se pare mare jertfa ta
În vântul rece-al serii șă aștepți
Când eu înșel un om atât de vrednic
Și-atrag asupră-mi blestemul din cer
Și judecata lumii pentru tine?
AL TREILEA CURTEAN
A, vorba lumii, blestemul din cer,
În taina noastră-aice nu pătrund.
ADAM (Pe gânduri.)
O vreme-am vrut ce-ntru nimic nu luptă,
Când nimeni nu-i, prejudecata veche,
Orânduiala urmelor bătute
S-o zdruncine… când pașnic și pe buză
Cu zâmbetul senin al nepăsării
Pot vindecarea ranelor s-aștept.
Dar în zadar rotit-a vremea, dacă
În piept trăiește sufletul și-acum,
Această sfântă moștenire tristă
Din cer căzută omului nătâng,
Ce luptă vrea și pacea ta o fură
Frângând, năvalnic, lenea voluptății…
Hei, famulus! Dă-mi vin! Dă-mi vin, că tremur
Vreau foc acum în lumea mea de gheață;
Doar ástfel pot să mă mai smulg arare
Din mlaștina prezentului pitic…
(Lucifer aduce vin, Adam bea.)
Deschide, o, nemărginită boltă,
Sfințita carte înaintea mea!
Când legea ta încep s-o pot pătrunde,
Prezentul uit și toate câte sunt…
Tu ești eternă, vremea-i trecătoare,
Tu ne înalți, ea ne coboară-n praf…
CURTEAN
De s-ar putea să fii a mea, Barbara,
Pe el l-ar duce Dumnezeu la dânsul,
I-ar da prilej să cerceteze cerul…
Cum o viață-ntreagă s-a trudit…
EVA
Taci, cavalere! Prea l-aș plânge mult.
De lacrimi n-aș putea să te sărut.
CURTEAN
De ce glumești?
EVA
Spun purul adevăr.
CURTEANUL
Ce suflet tainic! Cine să-l priceapă?
Barbara, poate, nici nu mă iubești.
Ori, spune-mi tu, de mă găseai pribeag,
Trăind sărac… atunci m-ai fi iubit?
EVA
Adevărat că n-aș putea răspunde!
ADAM
Veni-va timp când gheața amorțirii
Se va topi și duhul mare-al vremii,
Întinerit de vlaga înnoirii,
Ca un județ, cu brațul hotărât
Va întrupa o așezare nouă!
(Se ridică și, împleticindu-se, pășește pe marginea estradei.)
Și ne-mpăcat găsi-va noi mijloace
Rostind cuvântul cel de mult ascuns,
Ce-asemeni unui vânt înfricoșat
Va pustii în calea lui ursită,
Zdrobindu-l chiar pe rostitorul lui.
(În depărtare răsună Marseileza.)
Auzi! Cântarea vremii viitoare,
Iată cuvântul, talismanul care
Va-ntineri pământul meu moșneag.
| ▲ Începutul paginii. |