Ursita/Partea II/Capitolul IX

 

în care se arată privilegiile fetelor fecioare la străbunii noștri.

Vro trei zile după intrare în dregătoria domnească, Luca, pe care șchiopătarea sa după întâmplarea din Codrul Cosminului îl înzestrase cu porecla de Cârje, puse mâna pe patru țigani, ce se încercaseră pe la miezul nopții a trece zidul grădinii pentru a pătrunde în palatul postelnicului șarpe.

Aceasta a fost prima izbândă polițienească a noului vel-armaș.

Din cei patru țigani, unul era celebrul Baro, dascălul lui Mihu în arta scamatoriei și răpitorul calului armenilor Carabet și Ovanes din capitolul precedinte; alți doi erau băieți între douăzeci și douăzeci și cinci de ani, ieșiți deja cu diplome de maturitate din școala lui Baro; cel al patrulea era un copil de vro nouă ani, care nu semăna deloc a țigan, deși soarele și necurățenia îi cam înnegriră fața.

Un vel-armaș din acea epocă avea o putere nemărginită de viață și moarte asupra tuturor țiganilor domnești. Principele nu se amesteca niciodată în niște chestiuni atât de inferioare și confirma fără nici o cercetare deciziunile vel-armășiei asupra crimelor și pedepselor țigănești. Luca porunci armășeilor ca a doua zi, la al treilea cântat al cocoșului, să înțepe pe cei patru furi în fața Porții ungurești.

Țeapa era un-stâlp de lemn, lung aproape de șase coți, deasupra căruia se mai înălța ca la doi coți în sus o spiță de fier, cu un vârf subțire și foarte ascuțit, destinat a se înfige în trupul nenorocitului osândit, astfel că o jumătate de cot, cel puțin, îi ieșea prin spinare sau prin gât.

În acest mod, un domn sau chiar numai un vel-armaș lesne putea să-și alcătuiască, pentru trebuința gustului său individual, o colecțiune umană destul de numeroasă, întocmai în felul acelor cabinete entomologice, in cari gândacii și fluturii sunt înșirați într-o ordine foarte frumoasă cu burtele înfipte pe ace.

În ocaziunea despre care vorbim figurau numai patru țepe, ba încă una din ele se deosebea prin o dimensiune pe jumătate mai mică în alăturare cu celelalte trei; iar stâlpii erau văpsiți cu roșu, culoarea trandafirului și a iubirii, după câte ne spun poeții, vreau să zic acei poeți cărora nu li s-a întâmplat a vedea vreodată o țeapă.

Tot în haine roșii erau îmbrăcați călăul și cei doi băieți de ajutor ce se păunau în fața țepelor: toți trei erau țigani, căci pe atunci numai această viță de oameni, câteodată și cea tătărească, avea în România prerogativa de a purta înalta sarcină de gâde.

În jurul țepelor și al călăilor spațiul era încins cu un lanț de fier, păzit de cătră mai mulți armășei, pentru ca poporului privitor la spectacol nu cumva să-i poată veni pofta sau de-a uzurpa dreptul domnesc de grațiare, sau de a-și însuși autoritatea oficială a gâdelui.

În giurul lanțului sta armășeii sau slugile armășești, artileria țării, compusă pentru cea mai mare parte din feciori de boieri, în timp de războaie prepusă la păzirea și îndreptarea tunurilor, iar în zile de pace însărcinată cu menținerea ordinii publice.

Lângă călăi, sau, mai bine zicând, lângă țepe, cu mânile legate, cu capetele plecate, despoiați de haine, cu fețele ce le-am putea numi palide să nu fi fost negre, sta cei patru vinovați.

Copilul gemea și plângea.

— Taci, afurisitule! strigă Baro, străpungându-l cu o cătătură scânteietoare de furie. Taci! Tu ne-ai adus în casa postelnicului, tu ne-ai învățat să trecem zidul, tu ne-ai făcut această rușine, ș-apoi tu plângi!

Poporul, de toate clasele, breslele, sexurile și vârstele, grămădit împregiuru lanțului ce-l despărțea de cei osândiți, izbucni într-o singură zgomotoasă hihotire, auzind despre rușinea țiganului.

Vătaful armășeilor, care îi conducea în lipsa vel-armașului, rădică mâna în sus, strigând:

— Tăceți, oameni buni, că vă dau pe toți dracului! Furii ăștia s-au încercat să prade casa în care șade jupânul armaș. De aceea, cu porunca măriei-sale lui vodă, o să-i înțepăm, dacă vă place; iar dacă nu vă place, o să-i înțepăm fără plăcerea d-voastre, adause vătaful în glumă.

Poporul rencepu a râde.

— La lucru, băieți! urmă vătaful către gâzi.

— De la care să începem, măria-ta? întrebă țiganul călău.

— De la care? ia, de la frumușelul ăsta, căci se pare a fi mai voinic decât ceilalți, răspunse vătaful arătând la Baro.

— Iertare! iertare, măria-ta! țipă tâlharul. Iertare! Lasă-mă numai să mă spovedesc, să mă împărtășesc, să mă...

— Nu huli, cioară! Tu să te spovedești? Dar cine nu știe că ești un hoț și jumătate? Tu să te împărtășești? tu coțofană!

— &#Î;ncai să începi de la altul, măria-ta; începe de la copilul ăsta, că el ne:a pus la cale, el ne-a dăscălit...

Poporul își întoarse privirile asupra copilului, dar nu-și potu îndestula curiozitatea, căci băiatul ținea capul în jos, lăsând să-i cază pe față lungile sale plete de culoarea roșiatecă.

— Zici că te-a dăscălit copilul? zise vătaful. Cu atât mai rău pentru că te-ai arătat atât de mișel încât să te dăscălească un mucos; mai iute pe țeapă!

Călăul puse mâna pe Baro.

— Vai mie! vai mie! vai mie! zbiera țiganul cu o voce-ascuțită. Nu vreau să mor! nu vreau să mor! nu vreau!

— Te crez că nu vrei! observă zâmbind vătaful. Poporul izbucni iarăși de râs.

— Ei, nu-l mai înțepați? strigă din gloată o voce de bas. Vătaful rădică fruntea cu mândrie.

— Bre! cine ne poruncește așa răstit? Ia să-l văz la față, ca să mi-l învăț!

— Da, da! învață-l mă rog, învață-l, măria-ta! țipă Baro, profitând de această ocaziune pentru a-și prelungi, viața măcar cu câteva secunde.

Individul cel grabnic și necunoscut nu crezu de cuviință a răspunde la apelul vătafului, persoană prea puternica prin puterea vel-armașului, care era preaputernic prin puterea lui vodă.

— Acuma, înțepați-l! a zis vătaful liniștindu-se.

— Stați! stați! se auziră deodată mai multe voci din popor, și gloata, despărțindu-se în dreapta și-n stânga, lăsă să apară o ciudată trinitate, ce ieșea din fundul unei cârciume.

Era o babă foarte beată și doi moșnegi ceva mai puțin beți.

—Fătul meu! strigă unul din moșnegi cătră vătaf. Fătul meu! După obiceiul pământului... Vezi bine... o fată fecioară... vezi bine... scapă... vezi bine... scapă p-un osândit la moarte.

Pentru a înțelege aceste cuvinte ....... căci adesea și cuvintele unui om beat se pot înțelege trebuie să ne amintim o veche lege națională, care se păstra la noi pană în timpul fanarioților și în puterea cărei un vinovat, fie cât de mare se ierta de moarte de-ndată ce o fecioară declara al lua de soț.

Această frumoasă lege, întrucât știu eu, se născu și se înrădăcină numai la romani, dovedind, mai bine decât orice alta, superioritatea morală a străbunilor noștri, cari cugetau, cu o justeță sublimă, că un om nu poate fi rău de vreme ce o ființă atât de angelică, atât de gingașă, atât de nevinovată ca o fată fecioară primește a se uni cu el pe toată viața.

Vătaful, armășeii, poporul pufniră de râs pentru nu mai știm a câtea oară, privind triumfala pășire, balanțată în toate părțile, a ciudatului triumvirat, și auzind neașteptata propunere a moșneagului: o propunere altfel de tot imposibilă după instituțiunile noastre de atunci, căci o fată fecioară româncă era oprită cu cea mai mare asprime de a merge după un țigan, iară o fată fecioară țigancă nu se socotea în rândul femeilor.

— Ei bine, moșule — zise vătaful — unde-ți este acel, odor de fată fecioară?

— Unde? iat-o, vezi bine... Iat-o, fătule!

Și, zicând asta, moșneagul arătă la baba pe care o ducea de braț.

— Poate nu vezi că sunt fecioară? poate nu crezi? strigă baba.

Este anevoie de a descri sau măcar de a-și închipui zgomotoasa ilaritate ce cuprinse în clipă toată adunarea și care se manifestă prin mii de glasuri strigând:

— Să trăiești, fetițo!

—Vrei să te-nsori cu tinerica asta? întrebă vătaful pe Baro.

— Vreau, măria-ta! însoară-mă, măria-ta! Copilul, care sta până atunci cu fața în jos lângă cea mai mică din cele patru țepe, se îndreptă deodată și strigă cu vioiciune:

— Ba ia-mă pe mine, mătușico! ia-mă pe mine! vreau să mă-nsor și eu!

— Te iau și pe tine, dragu maniei! vă iau pe amândoi... murmura baba, a cărei limbă începea a-se închega.

Iarăși râsete.

— Uf! destul atâta! am râs de ne-am prăpădit, zise vătaful. Acuma să sfârșim odată! trage-l pe țeapă, calăule! în-țeapă-l binișor pe mirele!

Trecură deja două ore de când gloata își petrecea cu veselie, în perspectiva supliciului, pe seama nenorociților osândiți. Se părea acuma că țepele o să se mânjească în fine cu sângele țiganilor... dar nu! pe neașteptate interveni o nouă întrerupere.

Înconjurat de o mulțime de săcui călări, apăru poștelnicul șarpe, care, îndemnat prin scrisoarea domnească, s-a nemerit să se întoarcă tocmai în ziua aceea din îndelungata sa bejenie.

Poporul, care-l cunoștea foarte bine și-l pomenea cu dragoste, mai cu seamă de când nu-l mai vedea în toate zilele, răcni cu entuziasm:

— Să trăiești, jupâne postelnice! Vătaful se răpezi să sărute mâna boierului.

— Ce dregeți aici, fraților? întrebă postelnicul.

— &#Î;nțepăm pe nemernicii ăștia, cari nu s-au sfiit să prade chiar curțile tale, jupâne postelnice.

Postelnicul aruncă o cătătură asupra celor patru osândiți.

— Cum? și mititelul ăsta? și el s-a alunecat în furtișag?

— El ne-a învățat pe noi, măria-ta! Așa să trăiești, măria-ta! zbiera Baro din plămâni.

— Minți, faraoane! un copil așa de mic nu poate fi vinovat; eu îl iau pe răspunderea mea; să mi-l trimiți la mine acasă, vătafe...

▲ Începutul paginii.