Ursita/Partea II/Capitolul X

 

Din care se poate deja prevede ce este ursita.

Ajungând acasă, postelnicul întră mai nainte de toate în baie.

În vechime, când se înființa în România vreun nou oraș, cele dentăi și cele mai principale edificie, în giurul cărora se grupau pe urmă casele târgoveților, erau: o biserică și... o baie.

Dar afară de băi publice, adică ceea ce romanii numeau thermae, aproape în fiecare casă boierească ceva mai bogată se vedea câte o baie particulară, mai mare sau mai mică, mai mult sau mai puțin luxoasă.

Baia postelnicului șarpe se afla în fund, din dosul aripei stângi a palatului, prezintând în construcțiunea sa o amestecătură de vechea arhitectură greco-romană cu arhitectura mai modernă maurescă sau arabă.

Apartamentul principal era rotund, cu trei rânduri de scări rezimate de păreți în formă de semicerc, sau, mai exact,

În formă de o copită. în mijlocul odăii era o mare piatră octogonă, rădicată ca de patru picioare dasupra podului. împregiurul pietrei, prin găurile făcute în marmură, țâșnea în sus stropituri de apă rece în câtime mai mare sau mai mică după trebuință, recăzând apoi în jos pe piatra înfierbântată prin sobe subterane, unde se prefăceau în aburi. O cupolă cu ferestruie se înălța deasupra apartamentului, împrăștiind din sus raze de lumină.

Într-o odaie învecinată, pătrată și fără cupolă, era în centru un bazin eliptic cu apă de fântână, în care se arunca individul ieșind din aburi; apoi, după aceea, într-un vestibul de alături, așternut cu covoare turcești, se întindea, se parfuma, se pieptăna, se îmbrăca.

Ziditorul acestei băi a fost Ibn-șabrut ben Ițeah, ovreu saniol, emigrat din Peninsula Iberică dinaintea persecuției catolice în urma căderii maurilor, și care, găsind un adăpost în Moldova, exercita în Suceava meșteșugul de arhitect, între altele, el este acela care prefăcuse ambele aripe ale palatului postelnicului, adăogând la cea stângă o baie, iar la cea dreaptă o capelă casnică, unde merse acuma postelnicul, după ce ieșise din baie.

Acolo îl așteptau amicul nostru chir-popa Sofronie Gangur, duhovnicul casei, vornicul Boldur și hatmanul Arbure, cari s-au grăbit a veni d-îndată ce aflară despre întoarcerea postelnicului, nepotul său vel-armaș Luca Cârje, naivul Jorgu, devenit stegar al postelnicului prin faptul înălțării lai Luca la o boierie domnească, vânătorul Focșa și, în fine, toți curtenii mai mari și mai mici, câți umpleau splendidul palat al unuia din aristocrații cei mai avuți ai Moldovei,

Capela era curioasă ca producerea unui arhitect izraelit, crescut în școală mahometană, și care totuși nu se sfii a lucra la edificarea unui templu creștin.

Ceea ce se părea mai admirabil în această bisericuță erau arabescurile păreților, sculptate în relief aurit pe marmură neagră, columnele subțiri de marmură trandafirie, ce susțineau un amvon spațios, sculptat a giorno și poleit cu aur, mozaicul podului, în care te uimeau florile cele mai vii și mai variate...

Dar sublima artă a arhitectului mauresc își găsea un contrast monstruos în producerile unui pictor bizantintin, necunoscut și demn de a rămânea în uitare. Un Sânt George călare, pe cap cu un coif mai mare decât calul, străpungea cu lancea pe un balaur ,cu o limbă pe jumătate roșie și pe jumătate albastră; apoi judecata cea de pe urmă, râprezentând cum dracii torturează pe nenorociții păcătoși, cari fac niște grimașe ce seamănă mai mult a râs decât a suferință; un Arhanghel Mihail etc.

În vestibulul capelei postelnicul se îmbrățișa cu Boldur, cu Arbure și cu Luca; zise „bine v-am găsit“ cătră toți cei ceilați, cari îi sărutară pe rând mâna; sărută și el mâna lui chir-popa Sofronie și apoi, intrând în biserică, după mai multe cruci și genuflexiuni, se puse cu boierii în strana din fața Amvonului.

După servciul divin, chir-popa Sofronie ținu o cazanie foarte duioasă, care scoase lacrime din ochii tuturor ascultătorilor.

El își luă de text cuvintele Evangheliului: „și nu ști ziua, nici ceasul...

Istoria fatalului exil și a fericitei întoarceri a postelnicului șarpe servi elocintelui călugăr drept stofă pentru explicarea acestui text.

Cu o claritate și o volubilitate cari demascau prima sa educațiune juridică, chir-popa demonstra într-un chip mai pe sus de orice îndoială cum că deasupra bietului murilor planează o putere superioară, numită pronie în limba adevărului și ursită în graiul vulgar al oamenilor fără știință.

— Un zodiar se naște în depărtata Italie... Cine ar fi putut crede, fraților creștini, că nașterea acelui zodiar(astrolog) este în vreo legătură cu liniștea unui mare boier din țara noastră a Moldovei? Ce are a face un zodiar italian cu un boier moldovenesc? Totuși, soarta îi ciocnește, și iată că o nenorocire se naște din acea ciocnire.

O babă desfrânată și vândută Diavolului se încearcă, fraților creștini, a ucide pe un doftor domnesc... Cine ar fi putut crede că destrămarea acelei babe va aduce prin sine înturnarea unui mare boier din neagra străinătate? și totuși, soarta întocmi lucrurile astfel, că un nepot al acestui boier scapă de moarte pe doftorul domnesc, iar domnul, pentru fapta nepotului, miluiește pe unchi, ceea ce nu s-ar fi întâmplat fără nebunia babei!

Oare acestea nu sunt de ajuns, fraților creștini, pentru ca să ne dovedească nouă tuturor că șubredul om merge orbește pe calea ce-i este scrisă în cartea dumnezeiască a vieții încă din începutul veacurilor?

Să ne plecăm dară, fraților creștini, înaintea tainicelor porunce ale lui Dumnezeu, să primim cu răbdare și cu mulțămire pe ursita cea trimisă de stăpânul cerului și al pământului...

Din biserică, postelnicul, Arbure, Boldur, Luca își chir-popa Sofronie se retraseră într-o odaie, unde-i aștepta o masă acoperită cu o pânză albă cusută la margini cu fir, cu tot serviciul de argint, iar înaintea fiecărui taler, câte un corn de zimbru, legat cu aur în forma de pahar și plin de bere fiartă cu zahăr și cu ouă proaspete bătute: un fel de dejun adus de străbunii noștri din Polonia. Pe o tipsie așezată în centrul mesei vedeai cârnați, gustoși chiar prin aspectul lor rumen și lustruit; pe o altă tipsie — unt, alături — pâne.

Dântăi chir-popa Sofronio citi o rugăciune; apoi mesenii se așezară, afară de Luca

— De ce nu șezi, nepoate? întrebă șarpe.

— Aș crede că nu mi s-ar cuveni această cinste într-o adunare atât de aleasă.

— Șezi fără multe sucituri, bată-te cucul! zise vornicul Boldur cu vocea sa deschisă și zgomotoasă. șezi, căci, zău, de câte ori văz pe un armaș stând în picioare pe când eu șez mi se pare că m-a așezat într-adins pentru ca mai lesne să-mi poată tăia capul, trăsnească-l să-l trăsnească!

Luca se puse în colțul mesei.

— Ș-apoi, într-adevăr, îți aduci oare aminte, vornice, îți aduci oare aminte? observă hatmanul Arbure, repetând cuvintele după obicei, că ne vrăjise o afurisită de ovreică, ție că vei muri cu capul tăiat, că așa vei muri, iar mie, c-o să mor în cazne...

— Lasă, hatmane, pre a mea lege, să nu fie zis în ceas rău!

— Mai bine, fraților, să mă lămuriți pe mine cum de m-a învrednicit Dumnezeu să scap de osânda domnească și să mai văd o dată scumpa noastră țară? Cum de s-a înduplecat măria-sa vodă știind că nemernicul zodiar mă meni pe mine de ucigaș al coconului domnesc, ferească-mă Dumnezeu de una ca asta?

bată-l norocul să-l bată! Iară vodă, cum îl auzi, simți că bine vorbește copilul, și te iertă, postelnice.

— Bine că-mi aduseși aminte de armășia nepotului meu, zise șarpe. Cat să cer iertare de la tine, Luco...

— De la mine, jupâne unchiule! întrebă Luca, sculându-se în picioare.

— Chiar de la tine... Pare-mi-se că osândiși astăzi la moarte patru coțofene?

— Dar, jupâne unchiule; patru țigani ce se încercară a prăda casa noastră.

— Știu. Era între ei și un copilaș, un băiat mic?

— Se poate; eu nu i-am văzut la față; îi prinsei noaptea și-i dedei pe mâna armășeilor...

— Ei bine, știi cât de mult îmi plac copiii...

— Dar nu prea ai noroc în alegere, jupâne unchiule.

— Vrei să-mi dai a înțelege despre copilul cel din Codrul Cosminului? Apoi de, greșește omul câteodată! Oricum să fie, eu cer de la tine să ierți pe copilul țigănaș, și am și poruncit armășeilor să mi-l aducă aici.

— Să fie după voia ta, jupâne unchiule, răspunse Luca, reașezându-se.

— Nu te pot pricepe, frate postelnice! Nu te pot pricepe! zise hatmanul Arbure, sfârșind paharul cu bere al său. Ciudată fire mai ai și tu! Ciudată! îți plac copiii, și nu poți suferi...

Fruntea lui șarpe se încreți.

— Mai ciudată este firea ta, hatmane, râzând vornicul Boldur. ție îți plac muierile și numai muierile, ghiuj nesățios ce ești!

În acest moment întră Iorgu, a cărui față era turburată, se plecă la urechea lui Luca și-i șopti ceva. Armașul deveni palid.

— Ce este? ce este? întrebă postelnicul.

— O mare nenorocire, unchiule!

— Ce nenorocire? spune...

— Copilul de țigan...

— Ei, urmează...

— Copilul de țigan, pe care l-ai scăpat de țeapă, nu este altul decât copilul cel adus; din Codrul Cosminului.

— Să-l trimiteți înapoi să-l înțepe! zise cu iuțeală chir popa Sofronie.

Postelnicul zâmbi cu amar.

.....Ai uitat, părinte, frumoasa cazanie ce ne-ai ținut astăzi asupra ursitei oamenilor. A doua zi, după o matură chibzuință între toți amicii postelnicului șarpe, copilul Mihu a fost trimis să crească în frica lui Dumnezeu la Mănăstirea Neamț.

▲ Începutul paginii.