Valea neodihnei

Valea neodihnei de Edgar Allan Poe, traducere de Emil Gulian

Poemele lui Edgar Poe, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1938

Altădată surâdea tăcuta vâlcea
În care — nimeni — nu locuia;
La luptă cu toții plecaseră
Și stelelor în grije lăsaseră,
Ca, noaptea, din turnurile lor de azur,
Să vegheze galeș de jur împrejur
Florile-n care, ziua, venea
Soarele roșu și lenevea.
Acum, orice călător vă va spune
De neastâmpărul văii nebune.
Nimic nu-i acolo în nemișcare —
Afară numai de aerul care
Apasă magica singurătate.
Ah! crengile nu sunt de vânt scuturate,
Dar se frământă ca recile mări
În preajma Hebridelor cele brumate!
Ah! norii vântul nu i-a gonit
Și totuși, pe Cerul înnebunit
Foșnesc din zori, în asfințit,
Peste violetele ce acolo cresc
Miriade de feluri de ochiu omenesc —
Peste crinii ce se leagănă, spume
Și plâng pe un — mormânt fără nume!
Se leagănă: — din vârfuri aromitoare
Veșnic rouă se prelinge și doare.
Plâng: — pe tulpinele lor delicate
Se schimbă lacrămile în nestimate.

1831.