Viermele cuceritor

 

lată! e-o noapte de gală
În ultimii ani singurateci;
O gloată de îngeri, aripați, în găteală
De voaluri, în lacrămi, lunateci,
Stă într-un teatru, să vadă
Un spectacol de nădejde și teamă;
Orchestra, muzica sferelor
Între pauze lasă să cadă.

Mimi, cu chipul Celui de Sus,
Mormăe și murmură lin,
Zboară grăbiți când în jos, când în sus —
Marionete, se duc și vin,
La comanda puterilor vaste, informe,
Care mută scena colo, ici, după vrere,
Din aripile lor de Condor scuturând
Nevăzuta Durere !

Drama aceasta — o! fi sigur,
Nicicând nu va fi uitată!
Cu-a ei fantomă ce e urmărită
În veci de aceiași gloată,
Ce într-un cerc, un cerc mereu spre-același punct plecat,
N-o prinde niciodată.
De multă Nebunie, Oroare, Păcat,
E sufletul dramei o pată.

Și iată, în al mimilor vuiet
O formă târâtoare străbate!
Roșu de sânge, un vierme vine
Spre scenica singurătate!
Se târăște! — se târăște! — în chinuri amare
Mimii devin hrana lui;
Îngerii suspină când văd gheare
Împlântate în sângele omului.

Stinse — stinse luminile — toate!
Și, peste orice formă-a viziunii,
Cortina, giulgiu funerar ce învăluie,
Cade cu tăria furtunii,
În timp ce îngerii, toți palizi și triști,
Ridicându-se, afirmă, în cor,
Că tragedia aceasta e «Omul»,
Iar eroul e Viermele Cuceritor.

1838.