Antologie de folclor din Maramureș/Argument
În anul 1980, Asociația Etnografilor și Folcloriștilor din Maramureș izbutește să publice, sub egida Centrului Județean de
Îndrumare a Creației Populare, prima (și cea mai izbutită până în prezent) Antologie de folclor din județul Maramureș. Proiectul a fost condus de prof. Ion Chiș Șter, iar din colectivul de redacție au făcut parte Pamfil Bilțiu, Ion Bogdan, Mihai Dăncuș, Vasile Latiș, Vasile Leschian, Gheorghe Pop, Mihai Pop și Nicoară Timiș. Un demers necesar în contextul în care trecuseră 74 de ani de la publicarea primei culegeri de folclor maramureșean (Alexandru Țiplea, Poezii populare din Maramureș, în Analele Academiei Române, seria II – Tomul XXVIII, 1905-1906), iar în acest interval de timp au văzut lumina tiparului circa 20 de culegeri de folclor.
Autorii Antologiei au ajuns la concluzia că cercetările locale se află în impas, deoarece acestora “de multe ori le lipsește viziunea de ansamblu asupra fenomenelor de cultură populară pe arii mai extinse” (Ion Chiș Șter, Antologie…, 1980, p. 47). Lucrarea, dedicată în exclusivitate folclorului poetic, avea, printre altele, misiunea să suplinească și acest neajuns. Criteriul de bază a fost reprezentativitatea textelor. Au fost selectate 651 de piese din toate zonele etno-folclorice ale actualului județ Maramureș.
Din 1980 până în prezent nu am consemnat decât o singură lucrare cu caracter antologic, respectiv Folclor din Maramureș (Folklore from Maramuresh) - ediție bilingvă (româno-engleză) realizată de Ana Olos (Editura Ethnologica, Baia Mare, 2004). Cele 69 de texte antalogate au fost selectate din cele mai importante colecții apărute până atunci.
Numai două antologii într-un parcurs de o sută de ani de folcloristică maramureșeană. Socotim că e puțin în raport cu potențialul acestei zone extrem de bogate din punct de vedere al culturii tradiționale. Lipsa sintezelor, a corpusului speciilor folclorice din această zonă, a tipologiilor, a monografiilor tematice și a antologiilor realizate după varii criterii au facilitat tipărirea unor colecții de folclor care s-au evidențiat prin cantitate și mai puțin prin calitate. Numărul sufocant de variante va îngreuna mult operațiunea de tipologizare, respectiv de selectare a Corpusului.
Prezenta antologie a fost realizată pornind de la o notă din celebra lucrare Graiul și folklorul Maramureșului publicată de Tache Papahagi în 1925: “Cu drept cuvânt s-a spus chiar de către poeții consacrați care au cântat și s-au inspirat din viața poporului că «graiul poporului nu e sărac, este foarte plastic și foarte poetic». Aceste calități sunt însă în strânsă legătură cu însuși sufletul creator al poporului, așa că - raportându-ne în cazul nostru la maramureșean – sufletul lui nu e străin de preocupări artistice în plasticizarea frumosului, chiar atunci când deprimanța sufletească e absolut prozaică” ( vezi ed. 1981, Editura Minerva, București, p. 127).
Profesorul, de origine maramureșeană, Mihai Pop a generalizat la un moment dat această idee, afirmând că versurile populare sunt, fără îndoială, gradul cel mai înalt de desăvârșire artistică la care a ajuns poezia românească, înainte de a fi scrisă.
Prea rar s-au remarcat, de către cercetători, “preocupările artistice în plasticizarea frumosului” a maramureșenilor și a transilvănenilor în general. De cele mai multe ori se evidențiau performanțele privind conservarea anumitor motive folclorice, prezența unor arhaisme în texte ori aerul medieval al producțiilor. Sanda Golopenția scria: “Maramureșul este recunoscut ca reprezentând o tendință minimalistă. Textele orale ale locului tind să fie scurte și percutante, evocând adesea haiku-ul; le lipsește desfășurarea exuberantă și insistența care se asociază, de pildă, cu tradiția oltenească din partea de sud a României” (introducere la volumul Folclor din Maramureș, de Ana Olos, 2004, p. 13). Textele ardelenești se deosebesc și de cele moldave, unde, recunoaștem, ating desăvârșirea artistică.
Stilul concis, adesea laconic, denotă în primul rând capacitatea de a esențializa mesajul, uneori de a-l încifra prin metafore bine ticluite, renunțând de la început la repetiții gratuite și balast. În acest context, observația absolut sinceră și dezinteresată a lui Tache Papahagi, de la începutul secolului trecut, merită o demonstrație pe măsură, astfel încât am gândit o antologie de folclor maramureșean al cărui unic criteriu de selecție este valoarea artistică.
În Antologia din 1980, Ion Chiș Șter ținea să precizeze că “din punct de vedere al ingeniozității și plasticității expresiilor, s-ar putea spune că nu există text în antologie care să nu conțină măcar 1-2 versuri izbutite. Astfel încât cititorul să se poată delecta cu o poezie bună…” (p. 49). Lucrarea de față își propune un target mai ambițios: fiecare poezie, în întregul ei, să fie izbutită din punct de vedere artistic, chiar dacă 1-2 versuri ar șchiopăta.
De aceea, clasicul criteriu al reprezentativității a fost activat doar în subsidiar, pornind de la convingerea că din nici o antologie nu pot lipsi anumite piese folclorice precum: Crăciunul cel bătrân, Păcurarul sătul de oi, Merele căpătate de la soare, Metehăul, Mândră floare-i norocu, De-aș muri primăvara, Trei cocoși negri, O, moarte, ce ți-aș plăti, respectiv Soarele și Luna, Balada lui Pintea, Horea lui Ion Berciu, Meșterul Manole, Colinda Cerbului, Miorița, Mă luai, luai… . La această atitudine ne îndeamnă prof. Mihai Pop atunci când afirmă că “… în poezia colindelor din Maramureș există Miorița, Meșterul Manole, Soarele și Luna, colindele cu Cerbul șamd (…). Aceste colinde sunt, în fond, forme poetice ale unor vechi rituri” (Calendarul, Baia Mare, 1980, p. 7).
În 1963, Ovidiu Papadima publica o antologie de lirică populară cu titlul Cu cât cânt, atâta sunt. Cu acel prilej, cercetătorul a opinat că etimologia cuvântului antologie pornește din grecescul anthologion (anthos = floare și legein = a alege) și nicidecum din latinescul florilegium (flos, floris = floare și legere = alegere). Prin urmare, susținea Papadima, alcătuitorul unei antologii a fost văzut ca un îndrăgostit de frumos. La fel ca iubitorul de frumuseți florale, autorul unei antologii parcurge întinderi mari din domeniul artei literare, culegând și potrivind împreună ceea ce îi încântă simțul artistic și sufletul.
Realizând lucrarea Istoria folcloristicii maramureșene (Editura Ethnologica, Baia Mare, 2006) m-am aflat în ipostaza de a parcurge aprope în totalitate colecțiile maramureșene de folclor publicate în volume sau în periodice. Am selectat, în vederea antologării, acele texte care mi-au încântat “simțul artistic și sufletul”. Criteriul ales este unul, prin excelență, subiectiv și, deci, amendabil.
În privința titlurilor, împărtășesc opinia lui Ion Chiș Șter, care a afirmat că “atribuirea de titluri este un artificiu al cercetării” (Antologie, 1980, p. 50), dar nu am recurs la eliminarea acestora, considerând că textele trebuie particularizate nu numai prin cifre, ci și prin titluri (care să substituie în mare măsură numele tipului sau a subtipului).
În fine, un alt aspect de care am încercat să țin seama este ceea ce Sanda Golopenția numea “imersiunea în cultura populară” a textelor, aspect neglijat de antologiile anterioare. Sigur, e greu, dacă nu imposibil, să reconstitui contextul originar al fiecărui text, dar anumite piese conțin elemente care, decodificate fiind, pot contribui la construirea unei percepții apropiate de realitatea care le-a generat. Aceste definiții, la care se adaugă mărturii ale performerilor, documente lingvistice, relatări ale cercetătorilor sau analize pertinente ale unor texte, presărate de-a lungul antologiei, încearcă să ajute cititorul mai puțin avizat să se familiarizeze cu “liniile directoare” ale culturii tradiționale maramureșene. Demersul încă e timid, ținând cont de performanțele tehnicii actuale, cu ajutorul căreia se pot oferi spre “consum” produse cu aplicații multimedia (sunet, imagine și text), chiar și în domeniul antologiilor de folclor. Cu atât mai mult cu cât, se știe, poeziile populare nu se recită, ci sunt însoțite de muzică (sau de ritmuri sacadate în cazul strigăturilor).
Piesele din acestă antologie nu fac parte din memoria pasivă a locuitorilor din regiune. Multe dintre ele se mai cântă de Crăciun, de Anul Nou, cu prilejul sărbătorilor de primăvară, ori, până mai ieri, în șezători, în clacă, la horă, la nuntă sau la ospețe, unde “boierii beau, se mulătuiau și de lume grăiau”.
Dar, vorba lui Constantin Noica: “Când mă gândesc la Maramureș, la folclorul nostru și la felul întâmplător și prea adesea parțial în care am păstrat ceva din ce a fost, îmi spun că ceea ce știm și admirăm noi (împreună cu atâția străini) reprezintă poate numai resturile și firimiturile unui banchet al zeilor” (în Calendarul Maramureșului, Baia Mare, 1980, p. 71).
Chiar și în aceste condiții, un lucru e cert: “Folclorul trebuie considerat ce este și anume fundament, sistem de bază al culturii moderne” (Mihai Olos, Calendar…, p. 138-140).
Fiecare piesă este însoțită de o casetă tehnică, ce conține, după caz, numele culegătorului, numele performerului, localitatea, anul culegerii, titlul colecției și un scurt glosar de termeni.Produsul finit este antologia de față - o sumă de piese autentice și uimitor de bine realizate din punct de vedere artistic. Meritul este al performerilor maramureșeni.