Apostolul/Fragmentul XII

 

Copilul deveni flăcău,
Flăcăul deveni bărbat.
Ani după ani soseau
Și cercetau pământul,
Apoi se depărtau în veacuri,
Nu-l ocoliră anii nici pe el,
Venea la dânsul fiecare,
Lăsându-i urme-adânci
Pe față și în suflet.

Umblase toate școlile,
De mult le mântuise,
Umbla acum în lume,
În viață, intre oameni, unde
La orice pas e cineva, izbit,
Și fiecare lovitură
Întunecă și șterge
Din inimi bucuria.

Ce altfel vedea lumea
Pe cum și-a fost închipuit-o!
Din zi în zi mai mic vedea pe om,
Tot mai adânc împovărat,
Omul, ce trebuie să cate
Cu ochii țintă-n soare,
Și dimpotrivă caută.

În jos, în praf, la viermi,
Ca să învețe de la ei trăirea,
Cu cât mai mic vedea pe om,
Cu-atât mai mare îi părea
Și munca pentru care
Simțea că e chemat,
Dar tot n-a șovăit:
Lucra cât un păianjen,
Dar tot așa neobosit;
Strâmt era cercul lui,
Dar plin de strălucire.

Virtutea și știința lui
Îi câștigară nume de prin școli,
Și când a isprăvit cu școala,
Mai mulți domni îl chemară
La slujbe mari și grase
Cu astfel de cuvinte:
-- La mine dacă intri, vei fi slugă,
Dar a sluji p-un domn așa de mare,
Ca mine, e și mare cinste,
Și pentru că te vei pleca-naintea mea,
Se vor pleca mii înainte-ți.
Alt lucru n-ai decât doar să despoi,
Cum te-i pricepe, miile acestea
Și o să te îmbogățești
Din munca asta prea ușoară!

Silvestru închină frumos
Această munca prea ușoară
Și zise astfel:
-- Numai ca să am slugi,
Eu nu voi fi altuia sluga,
Eu nu doresc să se închine mie
Semenii mei.
Nici altul nu dorească deci,
Să mă închin eu lui;
Nu recunosc pe nimenea mai mic
Și nici mai mare decât mine.
Iar cât privește bogăția,
Apoi eu n-o cer, nici n-o vreau,
Și mai puțin cu preț așa de mare,
Ca să despoi pe alții pentru ea.
Așa obicinuia el să grăiască,
Cu pălăria-n mana, dar cu fruntea sus.

Nu a primit slujbele mari,
Dar au venit oameni sărmani
Și l-au chemat în satul lor
Notar, și tânărul se duse,
Se duse vesel, fericit.
Iar când intra în sat,
Și oamenii-l înconjurau,
El le vorbi așa, cu ochii plini de pară:
-- Sărman popor! Încrede-te în mine,
Ca într-un drept povățuitor,
Din leagăn îți bătură capul toți,
Toți îți vorbiră despre datorii:
Am să te-nvăț eu drepturile tale!

Și împlini făgăduința,
Nu mai umblau apoi prin crâșme
Sărmanii muncitori,
Precum umblau de la-nceputul lumei:
Se adunau în curtea comunală
Și ascultau bătrânii
Pe tânărul notar,
Și mai cu drag îl ascultau decât pe popa lor,
Căci le vorbea mai bine decât popa.
Și ce-nvățau, duceau cu ei acasă
Și povesteau copiilor,
Și îl cinsteau mult pe notar.

Erau în sat două clădiri; acolo,
În loc de binecuvântare,
Îl blestemau pe tânărul apostol;
Aceste două case, unde
Sta popa și boierul,
Castelul una, alta parohia.
Din zi în zi tot mai urât și mai temut
Ajunse în aceste două case
Numele tânărului,
Și puseră la cale
Să-l piardă, căci veneau;
Dacă rămâne-n sat notarul,
Îl pierde el pe ei.

Dar în castel era și o ființă
Care-l cinstea pe omul
Poporului, ca și poporul însuși;
Se bucura din inimă
Când auzea că-l laudă
Și o durea când îl vorbeau de rău.
Căci era ființă asta,
Care-n așa lumină stranie
Ghicise totuși adevărul?
Cine era? ... Domnița din castel.

Cine putea fi altul!
E sfântă inima femeilor,
Străină egoismului;
Tot ce-i frumos și bun,
Dreptatea prigonită
Găsește-ntotdeauna
Acolo mântuire.
E sfântă, sfântă inima femeilor!

Nu bănuia notarul
Că are un prieten
Sus în castel, acolo,
Așa frumos protector!
Văzuse pe copilă
Odată, se plimba prin sat;
Ori, în castel, cum sta la geam
Și se uita peste câmpie.
Când o vedea, cădea pe gânduri,
Atunci un simțământ ciudat
Se ridica în inima-i
Și își zicea:
"Nu-i omul numai cetățean,
Ci mai întăi de toate-i om;
Întotdeauna pentru alții,
Și niciodată pentru tine?
Sărman orfan, când vei trăi
Tu pentru tine singur?
Ori vei avea tu vreme să trăiești?
Tu îți împarți inima ta la toți,
Dar îți va da cineva ție
Inima sa măcar pe jumătate,
Sau numai o privire chiar,
Din care să poți bănui și tu
Ce este fericirea?...
Mi-e însetată inima, atât de însetată
Că ar zvânta potopul,
Și nici un strop de rouă
Nu-mi pica niciodată!
Fii mulțămit cu soarta ta, băiete,
Suportă-ți viață ta cea aspră;
Pe alții fericește-i, dacă poți,
Și tu rămâi singur nefericit.
Fii tu pământ ce dă bucate
Pe care alții le culeg,
Fii lampa care luminează altora,
Pe când se mistuie de propria-i văpaie!"

Un geniu bun sau rău făcu așa
Că fata se-ntâlni cu el,
Și-au stat de vorbă...
Ce scurtă fuse întâlnirea
Și ce puțin vorbiră!
Dar ei de atunci se vedeau mai des,
Din întâmplare ori chiar dinadins?
Nici ea, nici el nu-și dădeau seama,
Tot mai prieteni, mai încrezători
Vorbeau ceasuri întregi acum,
Ci despre dânșii nu vorbeau de fel.

Dar într-o zi (copila îl rugase,
Ori inima i s-a deschis ea singură,
Nu ține minte) tânărul
Și-a povestit viața.
A povestit ce singur e pe lume,
Că nu e om și nici n-a fost vreodată,
Care să-i zică frate sau prieten,
A povestit, cum îi veni aminte,
Că un talhar l-a fost găsit pe stradă,
Apoi o cerșetoare l-a găsit,
Apoi cum a crescut ca servitor;
Furând, cerșind, slujind ... așa trecu
Copilăria și junețea lui.
A povestit mizeria îngrozitoare
În care a trăit copil,
Și chinurile sufletești
Ce-mpovarară tinerețea lui,
Și cari sunt mai îngrozitoare
Decât mizeria.
Și când își revăzu trecutul,
Jos în prăpastia din care se urcase,
În care ca o apă neagră
Urla, potopul chinurilor sale,
Pierzandu-și cumpătul, din ochii lui
Zbucniră lacrimi peste lacrimi,
Că armia pusă pe goană...
Și plânse lângă el copila.