Apostolul/Fragmentul XIX

 

Cum suge un copil al mamei lapte,
Așa de lacom, așa dulce
Sorbea el aerul cel liber,
Și tot răsufletul îi descarcă
Un an de chin din obositu-i suflet,
Pân' ce a devenit ușor
Ca fluturii, și-acum zbura
Din floare-n floare prin grădina
Frumoaselor, vechi amintiri.
Întinerise sufletul,
Întinerise-n aer sănătos,
Dar corpul a rămas bătrân și șubred,
Și șovăind se sprijinea pe băț;
Părul lui lung, alb, barba-i albă
Trist fâlfăiau în vânturi,
În zece ani trăise zece sute.

Veni la casa unde în mansardă
A locuit odinioară,
Privi adânc la oamenii străini,
Că nu găsi vrun cunoscut,
Erau alți chiriași, ori poate
Nu-i mai știa el, îi uitase.
Îi întrebă: își mai aduc aminte
De o familie săracă
Ce sta acolo sus, dar este mult d-atunci?
Erau așa și așa...
-- Ah, eu mi-aduc aminte, da, mi-aduc aminte,
Grăi o babă cuvioasă,
Biata femeie! ea, frumoasă-n chip,
Așa un suflet bun ... ci dânsul
Era un om nelegiuit,
Dar și-a luat pedeapsa,
Că mi l-au prins și l-au băgat în temniță,
Și dacă n-a murit, și-acuma-i tot acolo...
Când auzi nevasta lui
Că el e prins și n-o să-l mai revadă,
Căzu jos moartă, îi plesnise inima.
Eu nu pricep cum poate cineva
Iubi p-un om așa de rău, ca ăsta,
Încât să moară pentru el.

Silvestru asculta nesimțitor,
Ca și când n-ar fi el de care se vorbește,
Și întrebă: -Unde-o îngropară
Pe tânără femeie
Și de copilul ei ce s-a ales?

-- Băiatul nu știu ce s-a mai făcut,
Răspunse baba, nu l-am mai zărit
După îngropăciune niciodată.
Și nu știu unde-i groapa...
Am vrut să merg și eu la-ngropăciune
Dar chiar atunci avea o cumetrie.

"Las' că-l găsesc, își zise el,
Am să-l găsesc afară-n cimitir,
Să iau mormintele pe rând,
Și dau și de al ei..."
Și se târă în cimitir.
Umbla mormintele în șir, pe toate,
Și se oprea la fiecare.
Și când a dat de capăt, începu din nou,
Dar n-a găsit mormântul mult iubitei.
Nimic, nimic n-a mai rămas în urma-i!
S-a stins făptură ei măreață,
S-a stins fără de urmă, ca o rază.
I-a rupt furtuna crucea de la cap
Și grindina i-a risipit mormântul,
S-o ierte Dumnezeu!...

Mult îl durea, mult greu îl mai durea,
Că n-a găsit ce căutase
Și că din lacrimi, câte i-au rămas,
După atâta lungă suferință,
Nu le mai poate plânge
Pe pururea iubită, sfantă ... dar
Un singur gând îl mângâia,
Ca în viață lui
Va fi durerea cea din urmă asta,
Că pentru veci a încheiat
Cu bucuria și durerea;
Și de acum vă rătăci prin lume, că
Neîntrupata umbră cu trup ne-nsuflețit.
Ci se-nșelase:
N-a fost durerea cea din urma asta!
Când a ieșit din închisoare
A întrebat: "E liber așa dară
Poporul, patria?"
Și n-a mai așteptat răspuns,
Așa credea, orbește, că e liber.
Și ce putu să vadă în curând?
Că neamul lui, că omenirea
E și mai decăzută ca
Acuma zece ani, când înălța el steagul;
Că vrednicia-n oameni pe zi ce merge scade
Și tirania se urieșește.

"Zadarnice au fost atâtea patimi,
Zadarnice atâtea jertfe
Pe care cele mai mărețe inimi le-au adus
Acestei omeniri? ... Și-i fără de folos
Orișice zbucium, orice luptă?
Ah, nu, nu-i cu putință...
De mii de ori nu-i cu putință!"

Se-oțerî la gândul ăsta,
A înviat iar focul învelit,
Plecata-i frunte se-nălță spre cer,
Din gârbovul bătrân
A devenit tânăr vânjos,
Luă atunci o hotărâre tainică,
O hotărâre mare, îndrăzneață,
De care-atârnă soarta unui neam,
Ori poate chiar a omenirii-ntregi.
Și nu e nouă hotărârea asta,
A nimicit mii de vieți;
Dar dacă unul izbutește,
Și el va fi acesta unul?...
Adânc își tăinui el planul,
Nici nu mergea să doarm-aproape
De oameni, nu cumva să-l spuie-n vis,
Și nu cumva să-l nimiceasca Lumina zilei.
Nu-și întovărăși pe nime,
Nu pentru gloria ca singur el
Să împlinească fapta uriașă,
Ci că să nu zdrobească și pe alții,
Când nu vă izbuti.

... Orașu-noată-n vuiet și lumină,
S gloata mișuie cu miile.
Pe uliți se rostogolește strigătul: "Trăiască!"
Ca răul revărsat din matcă,
Și fetele, și hainele-s de sărbătoare;
Cu ce prilej, ce sărbătoare-i asta,
Ori poate Dumnezeu a coborât din cer
Și chiar cu mana lui
Le dăruiește oamenilor-robi
De mult pierduta libertate?
Că e așa lumină și atâta veselie?

Nu; nu e Dumnezeu, ci altul e,
Cu mult mai mic că Dumnezeu, dar el
Mai mare se socoate: regele!...
Trufaș și disprețuitor el trece printre oameni,
Că și dulăii printre câini mai mici.
Oriîncotro se uita,
Genunchi și capete i se înclină,
Ca trestiile-n vijelie,
Și strigă turmele de slugi, din răsputeri:
-- Trăiască regele!
Și cine-ar îndrăzni ca să nu strige,
Ori chiar să strige altfel,
Între atâtea mii de mii?...
Cine? ... E unul ... Unul între mulți,
Și ăsta unul, cu o voce care
Străbate gloatele, răcnește altfel,
El strigă: - Moarte regelui!
Răpede arma și trufașul rege
Se tăvălește-n pulbere...
-- Ridică-te, tiran mișel,
Că arma nu te-a nemerit,
În haină, nu în inima-ți,
A rătăcit pumnalul.
Satana, căreia te-ai dat,
Ți-a apărat viața.
Ridica-te, tiran mișel,
Și șterge-ți fața ta de praf!

Cine-i, unde-i?...
Acolo stă ... dar zace, nu mai stă,
Aproape mort; l-au doborât
Jos la pământ și-i fericit acela
Ce scuipă-n fața lui zbârcită
Și-i smulge părul alb.
Nefericit popor, de ce-ți aprinzi
Blestemul cerului asupra capului?
Nu e destul blestemul ce te bântuie?
N-a fost destul c-ai răstignit pe Christ?
Pe orișice mântuitor ți-l răstignești?
Nefericit, de mii de ori nefericit popor!

Câteva zile-n urmă
Sta eșafodul în piață,
Și-un om bătrân - pe eșafod.
Când i-a pășit călăul mai aproape,
Cu paloșul strălucitor al morții negre,
Bătrânul se uita în toate părțile
La gloatele sălbatice, care-l priveau,
Și-o lacrimă de milă
Îi tremura pe gene,
Compătimea pe cei ce l-au lovit
Și cari se desfătau acum la moartea lui...
Huiește paloșul, îngrozitor huiește,
Și cade capul ... capul lui Silvestru.
Norodul a urlat: -Trăiască regele!
Și slugile călăului
Au îngropat pe mort lângă spânzurători.